Jurnal de criză - weekend

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Azi e 28 martie, e sâmbătă. Suntem în weekend, afară primăvara a explodat, natura cheamă la viaţă, dar starea de incertitudine continuă. Te întrebi dacă se va sfârşi vreodată sau dacă lumea va deveni ori un spital de nebuni, ori o puşcărie la domiciliu generalizată. Majoritatea veştilor care vin, inclusiv cele oficiale, autorizate, nu oferă nicio speranţă concretă, nu spun nimic bun. Iar mesajele, îndemnurile, presiunea, „ordinele” de a sta acasă devin din ce în ce mai apăsătoare. Mie mi se pare clar că oricât de insistent ar fi, cine are de înţeles, a înţeles şi va înţelege ce are de făcut, cine nu, nu - în obsolut orice condiţii. Din contră, pe cei cârcotaşi îi va face mai rău să nu respecte, iar pe cei înţelegători îi va scârbi. Semănăm din ce în ce mai mult cu o turmă, cu o masă. O masă cu mască.

Sunt aproape sigur că la un moment dat vom începe să refulăm, să reacţionăm la această presiune. Oricât de real e pericolul, oricât de mare riscul de a se răspândi acest virus cred că, raportat la adevărurile relevate de studiile de până acum, diseminate chiar de către autorităţi, mă refer la mortalitate, dar şi la diferenţele de evoluţie a situaţiei, deci ţinând cont de toate astea, cred că ecourile, răspunsurile sunt disproporţionate. Se pot lua măsuri calm, raţional, organizat, fără să fie nevoie să se transmită sau propage, fie şi voalat, starea de frică, de panică, de îngrijorare fremătătoare. Sunt curios în ce fel se va refula, care va fi forma de manifestare. Răbdarea are o limită, iar această limită poate fi, eventual uşor prelungită, doar în condiţiile menţinerii speranţei, calmului, comunicării pozitive. Doar atât. Dar, în lipsa rezultatelor minimale, buba umflată se va sparge, cu tot cu tancurile care sunt pe stradă.

Starea de încordare, de sperietură indusă, a cuprins majoritatea oamenilor. Am fost mai devreme la un centru comercial, am ieşit din casă după mai multe zile. Când am intrat la un magazin să întreb ceva, vânzătoarea mi s-a adresat cu un glas metalic: „păstraţi distanţa...”. Scrâşnea printre dinţi, tremura. Eu eram foarte relaxat, nu am atins pe nimeni, nu am tuşit, strănutat, nu am atins nimic, doar pusesem o întrebare şi depăşisem cu puţin o linie desenată pe pardoseală, ca la bancă. Am ieşit buimăcit de acolo, cu un amestec de revoltă, amuzament şi uimire.

Nu ştiu care e soluţia ieşirii din criză, dar ceea ce cred acum e că probabil trebuie căutate şi alte soluţii ca viaţa să fie reluată cumva. Pentru că, aşa cum au semnalat mai multe persoane, efectele secundare celor legate de sănătate fizică, adică efectele economice şi de călcare a echilibrului emoţional, a sănătăţii mintale, pot fi cu mult mai devastatoare. Nu ştiu care e treaba cu teoriile conspiraţiilor, care curg şi ele pe fundal, un lucru e sigur: actuala desfăşurare a lucrurilor nu pare să fie cea mai eficace.

În faţa unei astfel de încercări avem ocazia să realizăm că suntem cu toţii egali în faţa lui Dumnezeu, iar ceea ce ne diferenţiază nu este averea, ci comportamentul, educaţia, pregătirea, cultura, valoarea intrinsecă.

Jurnal de criză - 26 martie

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Azi e 26 martie, suntem într-o zi de joi, iar la orizont se vede tot întindere neţărmurită, ţărmul nu se zăreşte deloc. În lume situaţia e aceeaşi, la noi sunt dezechilibre, iar speranţa e blocată pe dinafară. Ministrul Sănătăţii şi-a dat demisia în plină criză, în plină situaţie de urgenţă. Nu pot să mă abţin în a face o comparaţie: pe timpul situaţiilor de urgenţă, conform legii, un militar nu îşi poate da demisia. Văd că un civil poate, iar tocmai asta face - iată, diferenţa... E trist. Chestiunea asta nu trebuie reglementată de lege, neapărat, ar trebui să facă parte din statura comportamentală a oricărui om normal. Dar ce spun eu aici??

E clar că oamenii îşi arată faţete inedite – poate pe cele reale – atunci când sunt puşi în situaţii dificile. Când începe un cutremur, de pildă, unii încep să ţipe, alţii sar de la fereastră, dar sunt şi cei care fac apel la calm, la raţiune şi încearcă să aplice regulile care trebuiesc respectate în astfel de situaţii. Zilele astea vedem în toate spaţiile de viaţă cum unii devin brusc curajoşi, alţii îşi manifestă frica şi slăbiciunea. Alţii pur şi simplu nu au reacţie, dar mai sunt şi cei care îşi ţin firea şi încearcă să se organizeze, să abordeze cu grjă situaţia. E nevoie de răbdare, de încredere, de atitudine. Şi de speranţă.

În timpul ăsta mediul virtual se umple de comentarii, de păreri, analize, filmări de acasă. Cred că 98-99 % sunt aberaţii, reacţii nervoase, unele ticăloase, etc. E un timp propice pentru agitarea spiritelor, pentru tulburarea apelor. Pe de o parte, unii pot pescui în ape tulburi, iar alţii pur şi simplu se hrănesc cu disperarea oamenilor, cu nervozitatea care pulsează, cu teama şi panica lor, care le furnizează adrenalină. Şi mai sunt ignoranţii, care nu sunt deloc puţini. Cum să rămâi lucid, cum să rămâi raţional în această baltă poluată, la care contribuie suficient şi TV-ul?

Schimbarea, ca fenomen, e greu acceptată de oameni. Am învăţat asta la un curs de management, unde erau multe noţiuni de sociologie şi psihologie. Personal, nu am chiar aşa mari dificultăţi de a accepta să fac o schimbare dramatică în viaţa mea. De exemplu, m-am lăsat de fumat după 20 ani, sau mi-am schimbat radical modul de viaţă după ce mi-am asumat riscurile efectuării unei operaţii chirurgicale la stomac, în urma căreia am slăbit peste 50 kg, îmbunătăţindu-mi viaţa. Ca principiu, cred că oricine ar accepta până la urmă să facă un efort, o schimbare, măcar periodică, dacă ar şti că la capătul acestui efort se află ceva bun.

Doar că acum acceptarea unei schimbări a modului de viaţă, şi mă refer la izolare, la noile reguli de respectat, nu par să aibă la capătul tunelului o luminiţă. După atâta timp nu se vede ţărmul. Poate ar trebui căutate alte soluţii?

Jurnal de criză

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Azi e 25 martie. Altă dată azi ne aminteam că e ziua Greciei, ascultam muzica lor minunată, eventual găteam ceva cu specific grecesc, aşa cum am făcut în trecut. Tot azi e ziua Poliţiei, în alţi ani se organizau expoziţii în Herăstrău, unde veneau copii şi vedeau tehnica expusă, uniformele, maşinile. În loc de toate astea, suntem izolaţi în case, trecem printr-o perioadă unică, în care avem restrânsă libertatea de mişcare şi suportăm presiunea mediatică imensă. Luptăm cu un inamic nevăzut, se iau măsuri despre care nu există certitudinea că sunt cele mai potrivite. Şi aşteptăm – nu ştim cât, nu ştim cum. Din toate direcţiile se strigă să stăm acasă, toată lumea se înghesuie să facă acest îndemn. Stăruinţa cu care se repetă asta, agresivitatea afişată în direcţia asta îşi pierde din sens şi cred că transformă acest sfat într-un mecanism toxic ce riscă să deterioreze din justeţea sa.

E o atmosferă de inducere a temerii. De ce ne temem, de fapt? Singura teamă pe care o intuiesc eu se referă la riscul îmbolnăvirii simultane a prea multor oameni, caz în care cei mai expuşi, cei vulnerabili pot avea de suferit, în sensul că se poate ajunge la situaţia în care să se aleagă cine să fie salvat şi cine nu. Din câte am citit, în Italia şi Spania s-au petrecut astfel de situaţii dramatice.

Pe de altă parte, în afară de teamă, statul forţat în casă naşte depresie, naşte o apăsare pe creier, un stres căruia unii nu-i fac faţă. Mă amuză încercarea de a face ca partea plină a paharului (acea pauză luată de Pământ de la nebunia de zi cu zi) să transforme criza în ceva pozitiv. Adică, dacă voiai să stai în casă, să descoperi beneficiile unei astfel de experienţe, nimeni nu a împiedicat pe nimeni să o facă în trecut... Să ajungem să mulţumim crizei că a apărut?

Sunt nişte prime gânduri. Dar gândul zilei, pe care îl încerc după această perioadă de... însingurare (evit cuvântul „izolare”) e că ajung să înţeleg ce înseamnă privarea de libertate, ca noţiune generală. Adică, cât de mult ne afectează să ni se ia libertatea, fie şi parţial, comparativ cu a ţi se lua alte lucruri. Cei liberi la spirit, care au reuşit să-şi construiască palate în suflet, au acum unde să zburde.

De ce?

În fiecare an, la ceasul când toamna îşi luptă ultimele drepturi cu regina Iarnă, mi se petrec stele în suflet, cad spre cer, cânt fără voce, aud văzul, leg lanțuri mari de ceață caldă: o vreme pun zăvoare lacrimilor sărate, o vreme sădesc bujori în pereți, iar din gândul rămas extrag radicalul de dor.

Nu s-a schimbat nimic.

Bucuria asta, intensă ca o suferință, a amestecării frunzelor cu gheața, a fumului cu ploaia, a mea cu mine însumi, îmi spune că mirajul e tot acolo, nu l-a luat nimeni. Pare păstrat într-o cutie de sticlă groasă, apărat de câmpuri de forţă, la care nu are nimeni acces. Misterul, vraja, magia – sunt toate acolo! Iar eu, împreună cu cei ce vor să mă însoţească, putem gusta în fiecare sfârşit de noiembrie din nebunia, din îndrăzneala, din curajul de a te lăsa sfâșiat de dârele de miros de zăpadă ce ne aleargă simţurile. Caut iar şi iar steaua aceea, descoperită de mine acum mulţi ani, care mi-a spus Secretul. Şi de fiecare dată o regăsesc, discretă, ascunsă departe, după nori negri, trimiţând sclipiri verzi. ...Sau albastre?

În fiecare an, când iarna dă târcoale, mă amestec cu noaptea şi cu smoala ei, cu vântul înşelător, cu plânsetul ploii. Uneori merg ore în şir cu picioarele goale pe asfaltul ud, ocolind oamenii şi mă întreb: de ce atâta bucurie de toamnă?

Nu e lumea mea

Sunt tot felul de experimente sociale. Situaţii în care se urmăreşte reacţia oamenilor, se analizează comportamente, se fac studii. Despre cum ne raportăm la diferite valori, despre limite, vulnerabilităţi. Despre natura umană.

Mă întreb cum ar reacţiona cineva, care intrând într-o sală mare ar vedea că majoritatea oamenilor sunt îmbrăcaţi cu o culoare, sau cu nuanţe ale acelei culori, iar persoana în cauză ar fi îmbrăcată cu haine de culoare contrastantă. S-ar simţi... stingher? Vinovat? Intrus? Ar încerca acea persoană să fie ca ceilalţi? Să-şi schimbe culoarea hainelor? Tu ce ai face?

De la o vreme, mă întreb dacă e ceva cu mine. Unde greşesc. Simt din ce în ce mai mult că lumea asta nu e lumea mea. „Adapteaza-te la ce este în jurul tău! Nu vezi că aşa se întâmplă lucrurile?” mi-a strigat cineva, la un moment dat. Dar asta mi-ar arde sufletul, m-ar ucide pe dinăuntru. Mi s-a sugerat să devin ca ceilalţi. Dar ce au de câştigat ceilalţi din căderea mea? Se vor hrăni cu sângele meu? Sau îl vor amesteca cu alt sânge? La ce bun?

Uneori întâlnesc pe cineva asemanator mie. Vorbim în şoaptă, n-avem puterea să ne unim, să încercăm să supravieţuim într-o lume pe care o blamam mai degrabă fără urmări, decât să ne ridicăm deasupra ei. Mergem în vârful picioarelor.

Poate greşesc, poate toţi ceilalţi sunt în regulă, iar eu mă simt izolat. Trăiesc într-un alt univers? Se spune că o greşeală care este repetată de suficient de multe ori devine regulă. După principiul ăsta, ar trebui să-mi asum o lume care nu este a mea, care îmi cere să fiu ceea ce nu sunt şi nu am cum să fiu. Dacă scoţi un peşte din apă, se zbate o vreme, dar nu supravieţuieşte. Lumea lui e apa, în timp ce toţi cei care-l văd chinuindu-se, îl acuză sau râd de el. Ori îl ignoră.

În ultimul timp mă tot întreb dacă e ceva în neregulă cu mine. Sunt în mijlocul unui experiment, sau lucruri pe care nu pot să le pătrund au schimbat perspectiva asupra lumii mele - aşa mică, aşa neînsemnată, câtă este, făcându-mă să urc pe senzaţia de insuportabil, de irespirabil?

Probabil ar trebui să mor pentru a mă naşte în altă cochilie. Nu, nu sunt supărat, vreau să ştiu doar dacă e ceva cu mine.

O lume-arestată

Am avut un vis, cel putin ciudat,

M-am văzut copil - calm, zâmbitor,

M-am văzut umil şi nevinovat

Când nu apucasem să fiu visator.

La vreme de timp cu stelele-n nări

Cu sufletul alb, aprig şi spumos,

Învăţam viaţa, despre uşi şi scări,

Despre cum să faci să trăieşti frumos.

Căldură şi zâmbet, să întinzi o mână,

Şi să fii  drept, curat, corect şi cinstit,

Să te lupţi cu răul, cu-orişice minciună

Să fii blând, să râzi… să fii fericit!

Asta ne-nvăţau pe atunci părinţii,

Despre prietenie, despre bunătate.

Astea, ne spuneau chiar şi diriginţii,

Vor avea în viaţă mare însemnătate.

A fi om părea - lucru natural

Cum e apa rece, căzând printre pietre,

Cum este iubirea zâmbind la plural,

Cum măsori cercurile după diametre.

…Dar tot pare azi o lume-arestată,

O farsă - minciuna servită senin.

De ce m-ai minţit, mamă şi tată?

De ce nu mi-aţi spus că-n lume-i venin?

Copilul din mine, firav şi naiv

Aleargă şi-acum pe cărări turcoaz.

Inima rămâne într-un loc captiv,

Am pierdut tot timpul, nu mai am răgaz.

Prea multe orgolii, trufie şi ură

Despre lume-i fals tot ce am ştiut…

Nu ştiu să înot, nu-i nici geamandură,

Nu mai ştiu să plâng, nu am substitut.

Nu e lumea mea, e doar o şaradă,

Labirint de patimi, eşec amânat.

Mă simt ca un nor, mă simt ca o pradă

La o vânătoare unde n-am intrat.

Am rămas în vis în bătaia armei.

Mă întorc în timp să modific cerul.

Lucrează probabil guvernarea karmei

Într-o viaţă veche poate-am fost paterul.

Vreau ca să îmi schimb tabla de valori

Şi când mă trezesc să pot înfrunta,

Să mă-obişnuiesc cu atâtea orori,

Ipocrizia, ura - să le pot ignora.

Când mă trezesc, sper să respir,

Să aflu că viaţa nu-i prilej de fugă.

Nu mai vreau nici cruci şi  nici cimitir

Viaţa îmi serveşte, nu-i sunt eu  ei slugă!

... După schimbare, pe un camp strain

Sunt fiara căutând o viaţă, un gest,

Dar lumea-i acum un tărâm divin

Iar eu sunt din nou intrusul celest.

Mă întorc în vis şi mă-ntreb neghiob:

În ce coordonate să-mi aşez simţirea?

Mă împac cu viaţa fără să-i fiu rob,

Iubesc stelele, urăsc strălucirea.

Semn de armă

N-am mai citit o carte şi n-am mai fost la teatru,

Toamna îngălbenită ori visul par prisos.

Tata, mama, copilul, cu Dumnezeu sunt patru

Desenând universul, dar prea sărăcăcios.

Viata costă bani, durere, şi-i prea mare

Să cumperi un tichet şi a rămâne-n joc.

Ne crapă sentimente, nu au nici o scăpare,

Alegerea-i doar între neșansă - nenoroc!

În lumea pentru care eu nici n-am fost la vot

Sunt reguli descusute, sunt reguli fără tiv.

Mizeria şi succesul merg, iată, cot la cot,

Iar RĂUL - semn de armă - a-nvins definitiv.

Nu-i timp de întrebări, nu-i vreme de-așteptare

Şi nu sunt alte drumuri, de-aş căuta cu zel ...

Lichefiată, furia, se-amestecă în mare :

Pentru-a putea lupta, trebuie să fiu la fel!

E coadă pe la sceptre şi plouă către cer,

Cizmele mele nu-s de ajuns murdare.

Strălucirea din ochi-mi rămâne grănicer

La poarta unei lumi, s-o apere de tare.

Mi-am cumpărat o blană, o mască, ceva colți.

Am învățat să latru, să fiu o secătură.

Acasă mi-am montat din fier vreo patru porți.

Aici iubesc şi cânt, dar dincolo am ură!

Sunt bun cu oameni buni şi rău cu cei mai răi,

Dar cei mai mulți îmi cer metamorfoza grea...

Strâng crucea-n buzunar când mai înfrunt dulăi,

Mă mint, dar știu că este cu mult mai bine-așa.

Din stradă mi se-adună pocal de suferință,

Gălețile de jeg mă-ncarcă nefiresc.

Lupta-i pe limba lor, dublată de credință,

Iar când ajung acasă vreau să mă... curăţesc!

De-aceea, câteodată, mai sorb din vin şi cânt...,

Uitarea neagă rece - răul c-a existat.

Speranța se trezește şi iese din mormânt

Şi-a doua zi sunt plin de forță şi... păcat!

Aș vrea ca „să mă-mbăt” în fiecare seară,

Să îmi conserv iubirea, indiferent de cost!

Să nemuresc cu dorul ascuns într-o chitară

Şi într-o altă lume să redevin ce-am fost...