Se spune că e bine să ai răbdare. Să ai puterea să aștepți.
Să-ţi înfrânezi pornirile, neastâmpărul, să poți să rămâi calm, să te stăpânești,
pentru ca la sfârșitul calvarului așteptării îndelungate să poți spune că a
meritat.
Mulți oameni sunt, însă, simţicioşi, fluctuanți, unii
fug de asumare, de acceptarea vinovăției - atunci când ea există, căutând cu
disperare rămânerea în zona lor de confort. Fiecare are propriile repere, şi
interese până la urmă, iar din tot peisajul social lipsește cel mai mult
empatia. Unora nu le pasă de ceilalți, așa că frământările lor nu contează în
raport cu liniștea proprie. De neprețuit! Așa că te lasă să aștepți un răspuns
ce te poate ajuta, indiferent dacă e favorabil sau nu. Un răspuns care te poate
ajuta să faci o alegere este un capăt de lume. Tăcerea are astfel un chip
hidos, este aproape o pedeapsă nemeritată, devine o armă. O unealtă împotriva
îndrăznelii naivității, dar şi a propriei neputințe. Dar, cum spuneam, oamenii
sunt sensibili. Sunt?
Unii susțin că tăcerea este şi ea, un răspuns... În ce
fel - n-am să înțeleg niciodată. Sau, probabil am eu un sistem de valori care
astăzi s-a făcut praf. Da, așteptarea care are motive, într-un registru...
tehnic, să spunem, este altceva. Nu poți să pretinzi că așteptarea e vinovată,
când ai nevoie de un răspuns ce nu poate veni decât la un moment dat din cauza modului
de desfășurare a unui proces, din cauze obiective. Dar așteptarea devine o
povară, când ea se produce din neasumarea oferirii unui răspuns, din
manifestări de lașitate şi incapacitate de gestionare a unei situații. Din
perspectiva asta, tăcerea pare să fie lucrul cel mai toxic din lume.
Așteptarea, însă, poate fi şi un potenţiator de senzații
bune, atunci când există motive pentru ea şi, mai ales, când finalul e fericit.
La urma urmei, lucrurile mari, valoroase se obțin în urma unor procese care ne
solicită, iar așteptarea e unul dintre ele. Cu cât mai greu, cu atât mai
frumos, nu? Acum răbdarea devine o Regină.
O să mă întrebe cineva unde e Dumnezeu în toată
această ecuație. Ei bine, El este acolo, supunându-ne la chinuri, fericiri şi învățăminte,
din care aflăm cine sunt oamenii care ne înconjoară, cine suntem noi. Pentru ca
din toate astea să învățăm lecții care ne vor ajuta mai târziu.
