Călătorie în altă lume - Sf. Gheorghe, Delta Dunării

 

Dacă m-ar întreba cineva care sunt cele mai frumoase destinații turistice din România, fără îndoială că printre primele trei menționate s-ar afla Delta Dunării! Bun, dar unde în Deltă? Iată o întrebare care are mai multe răspunsuri, iar de aici încolo intervine inspirația fiecăruia.

Cea mai populară destinație este Sulina, care este şi oraș, aflat în continuă dezvoltare, cel puţin teoretic. Dar adevărata provocare era să ajung la Sf. Gheorghe, braţul sudic al Dunării, care se varsă în mare. Lucrul care mă provoca cel mai mult este izolarea localităţii.

 M-am întrebat întotdeauna dacă izolarea unei localităţi cum este Sf. Gheorghe o fereşte şi de toxicitatea de la oraş, de tipul ăla de nervozitate, de acel stres, de acea atmosferă apăsătoare. Cum decurge viaţa într-o astfel de aşezare?

Dorinţa de a ajunge în Deltă, la Sf. Gheorghe este veche. Căutam numai timpul potrivit, ocazia, bugetul de a face asta. Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple, spune o vorbă veche.

Am luat bilete la tren până în Tulcea, apoi, din experienţa anterioară Sulina, cu ani în urmă, am planificat ajungerea în port. De acolo, cu o cursă regulată, se ajunge la Sf. Gheorghe în 4 ore. Zis şi făcut. Cazarea am rezervat-o la o pensiune cu review-uri pozitive iar visul a căpătat contur.

Călătoria cu trenul  a fost o experienţă neplăcută – timpul se pare că a stat în loc în ultimii 20 ani, dar despre asta poate voi aminti cu altă ocazie. La Tulcea, gara este în port, ceea ce este bine. Îţi e uşor ca, odată ajuns, să afli repede de unde te poţi îmbarca spre diferite destinații din Deltă.

 Drumul până la Sf. Gheorghe seamănă cu o mini-croazieră, păstrând proporţiile... Sigur, ai ce vedea, poţi bea şi o cafea sau un suc de la barul ambarcaţiunii, dar călătoria este, sau pare obositoare, judecând şi după cele 5 ore deja adunate din drumul cu trenul din capitală. Ceea ce m-a chemat acolo a fost în primul rând izolarea. Ideea că în acel loc poţi ajunge numai pe apă! Am înţeles că de la Tulcea la Sulina există un drum mai prost, pe care poţi ajunge cu maşina. Dar până la Sf. Gheorghe nu există aşa ceva – iată ceea ce m-a fascinat!

 Aproape o insulă, sau chiar o insulă, asta e Sf. Gheorghe, din punct de vedere al posibilităţii de ajunge aici. Primul instinct a fost acela de a compara cu Sulina. Dar... aici lucrurile stau altfel. În primul rând pentru că Sf. Gheorghe este doar o comună, un sat, pe când Sulina este oraş. Am coborât în port cu un soi de teamă, de prudenţă, cu senzaţia că aş putea rămâne acolo, ceea ce îmi inducea un fel de frică. Totuşi, nu e chiar aşa rupt de lume. Sau este?

 

Uliţele aşezării sunt din pământ, acoperit cu un strat subţire din nisip. Doar după ce depăşeşti zona portului, a falezei, întâlneşti porţiuni mici pietruite, placate de-a lungul străzilor care sunt în preajma primăriei, supermarketului. Mă întreb cum arată locul când plouă. Cazarea este în regulă, camera are condiţii mai bune decât multe alte camere de hotel. Oamenii sunt prietenoşi, calmi, liniştiţi. E o linişte nefirească. Lipseşte acea căutătură, acea scrutare din priviri pe care o întâlnesc zilnic, acea judecată de la distanţă, acea măsurare din ochi.

E linişte pentru că ăsta e ritmul lor de viaţă. Auzi pe stradă câte o maşină odată la o oră, sau un mic autovehicul electric, cu care poţi căra diverse lucruri, sau cu care poţi ajunge la mare. Nu se întâmplă nimic, nu se ceartă nimeni, timpul pare încremenit.

 

M-am întrebat dacă această atmosferă să-mi placă sau să mă sperie, ori să mă mire. Aş putea trăi aici? Gazdele ne explică cum că fiecare trebuie să aibă o ambarcaţiune pentru a supravieţui în acest loc. Le spun că ne place să călătorim. Da, îmi răspunde bărbatul. Dacă vreţi, vă suiţi în maşină şi mergeţi unde vreţi. Noi nu putem face asta!

Înţeleg situaţia, totuşi, localitatea nu este chiar ruptă de lume. Există curse zilnice la Tulcea sau la Mahmudia, dar senzaţia de izolare te domină cât stai aici. Plimbarea pe faleză este unică, Dunărea curge cuminte, prietenos. Atmosfera este magică.

 A doua zi am mers la plaja sălbatică la mare. Nu pot descrie în cuvinte ce am văzut, trebuie să mergeţi acolo! Sălbăticia locului, natura, peisajul, fac ravagii în percepţia romantică a colţului de rai, întregită de o terasă la care poţi găsi de toate, având o diversitate nefirească, în raport cu ruperea de lume. Vântul bate rebel, marea aduce valuri blânde la mal, de care picioarele se pot bucura în voie. Nisipul se amestecă cu scoici mici, nevinovate, soarele se joacă pe cer.

 

Înapoi în sat, unde trăim experienţa savurării mesei la o terasă pe faleză, sub biciul brizei apei ce ne cheamă, ce ne leagă definitiv de frumuseţea micului port în care se înghesuie zeci de ambarcaţiuni pe care le admirăm de la masă, în timp ce savurăm un vin bun. Odată cu căderea serii, vântul se înteţeşte în acest început de toamnă, dar şi senzaţia noastră că am dori să revenim în această oază de cuminţenie, de lacrimă curată.

 

Mergeţi în Delta Dunării!

Prea toamnă

 Toamna deschide porțile-vânt,

Cerul coboară sub pași inocent.

Norii tresaltă cu sfârc- indecent

Şi simt revenirea de frunze şi cânt.

  

Mâinile mele se-mpreună cu zarea,

Sufletul meu povestește făclii.

Soarele vine iar în fâșii

Cu-apusul stingher luminând resemnarea.

 

A plecat căldura - picături de cui,

Răcoarea e rege, iar ploaia-i-în gând.

Privirea se-așează pe-un deget plăpând

Mi-e atât de bine, emoții-s hai-hui.

 

E-un fel de ninsoare, un strop de-anotimp,

Melancolia, versul ori nostalgia put.

Plouă pe bune…, şi n-am nici un scut.

Parcă e prea toamnă…, sunt ocupat un timp!