Am depus armele

O dată pe an
Sufletul meu se sinucide.
Timpul
atârnă neglijent pe frânghii în cer,
Lăsând picături,
Ca niște vagi senzații,
Să cheme toate păsările sub pod.

Apa se transformă în piatră.

Valul de sub frunte,
Albul din ochi,
Gândurile vagabonde, padocul cu amintiri
Ce-mi mușcă uneori rănile,
Toate astea
Sunt triunghiuri de gheață, căzând
și lovind cu putere
Frunzele arse din mâini
Ca bucăți de fier ruginit pe sticlă,
Pe sticla mată
Prin care nu mai pot privi înapoi.

Podul se scurge sub apă;
din trei în trei speranțe
câte un pod.

Mă gândesc la păsări,
Că n-au unde să se ducă și atunci vor muri.

... Aștept o clipă în care secundele,
Sau orice altă unitate de măsură
A grației
Să mă ajute să cad,
Să pună zăvor, să rupă treptele.
O dată pe an
Sufletul meu se sinucide,

Azi.