Fericirea nu înseamnă să zâmbești.
Dacă ţi-ai hrănit sufletul, înseamnă că ai suit pe
înălțimi,
înseamnă că ai suferit, că ai zăbovit cu inima apăsată. Înseamnă că ai simțit. Dacă ai
ajuns în prag de fericire, de bună seamă că pașii ţi-au fost suspendați peste absențe, că ochii au
primit arsură, că gândurile au fost slugi ale disperării. Drumul spre tărâmul
unde vrei măcar să speri că-l poți privi, dacă nu atinge, cuprinde cădere şi iluzia
ridicării, surpare şi speranță, pătrate şi sfere. Dacă ești acolo,
înseamnă că ai lăsat ceva în urmă, înseamnă că ai renunțat la poveri. Dar
nu renunțarea e importantă ci puterea de a o face.
Curajul. Ai nevoie de curaj, de îndrăzneala de a
contrazice uneori şi destinul, pentru că destinul nu e neapărat fratele Credinței, ci aliatul
fatalității. De acolo, de pe treapta aceea totul se va
vedea la fel, să nu ai iluzii. Dar se va simți altfel, un simt care va domina, al cărui sclav
vei dori să fii. Dacă ai ajuns acolo - asta pare să fie ca o misiune
îndeplinită, şi chiar dacă alegerile pe care le vei face te vor trimite înapoi,
vei avea puterea să revii. Vei avea? Miroase a cer în înălțimi, sufletul
dansează cu norii, e o senzație pentru care
merită să mori de câteva ori.
Timpul a transpirat, şi tu odată cu el până în
locul minunat unde visezi. Cuvintele pot doar să mânjească trăirea. Trebuie să simți. Trebuie să cânți.
Fericirea înseamnă să plângi.
