Atunci
când oamenii ma dezamăgesc, ma retrag în gândurile mele, în
lumea mea, unde caut alinare, liniște, reculegere, răbdare. Vorbesc cu mine însumi cum as vorbi c-un frate - vorba lui Minulescu, încercând sa ma apăr de ceea ce îmi face rău. Fug. Fug ca sa păstrez toamna, roșul, cercul, mirarea.
Reușesc?
Uneori
ma întreb dacă sunt sau nu un om norocos, dar depinde la cine/ce mă raportez,
cu ce/cine mă compar. Când eram mic cineva mi-a spus ca, uitându-se în palma
mea la linia vieții, vede cum, la un moment dat linia se întrerupe... Pentru ca
apoi, linia sa se reia din apropiere și sa continue încă o bucata buna! Adesea reflectez la semnificația acestui lucru. Eu, care sunt un tip rațional, care
nu crede în zodii, superstiții și alte asemenea. În funcție de asta reflectez pun în balanță: sunt sau nu norocos? Am trecut de linia aia
întreruptă? S-o las mai moale cu așteptările? Cât cinism...
Dar
acolo, în lumea mea nu poate nimeni intra. Acolo eu fac regulile și nu are
acces nimeni din cei care ar putea să mă rănească într-un fel sau altul, direct
sau indirect, cu intenție sau fără. Acolo îl întâlnesc pe Dumnezeu, acolo, pe
frânghii, în loc de rufe, atârnă speranțe, iar pe culoare sunt hohote de
zâmbet. Trebuie sa avem, fiecare din noi, un loc unde sa ne ascundem, unde sa
ne putem proteja, unde sa Credem. Acolo trebuie sa fie echilibrul, mângâierea,
puterea de a o lua de la capăt, iubirea nemurdărită. Disperarea va hrăni mereu vrăjmașii, va turna plumb în picioare în luptele cu ploile de ignoranţă sau cu răutatea cubică.
Nu știu ce linie a vieții aveți în palmă, dar îndemnul meu de azi este să vă faceți un palat în suflet și nu veți muri niciodată.
