Sfârşit de an

 

Se încheie încă un an. În funcţie de unghiul din care privim, putem aprecia că a fost un an mai bun, unul mai rău sau la fel. Cred că secretul vieţii este căutarea sistemului de coordonate potrivit, nu împlinirea unor dorinţe. Să acceptăm ce avem, cât avem, iar ca să ne fie bine, să aşezăm aceste lucruri în lumină, nu în umbră.

Mai cred că sublinierea unor mici bucurii în detrimentul unor mari tristeţi poate deschide uşa dincolo de care se află seninătatea râvnită. Da, uneori nu ne place realitatea, cu acele capete hâde, cu monstruozitatea şi absurdul de fiecare zi, dar stă în puterea noastră să o îmblânzim, să acordăm importanţă şi acces în inimă doar a acelor lucruri care ne bucură. Răul ne face rău pentru că permitem noi asta.

 

Închei anul cu o ... „secundă de graţie” pe care am primit-o puţin mai devreme prin curier. În urmă cu câteva luni am avut o colaborare cu Editura Universitară din Bucureşti. Editura a adunat mai multe texte de proză scurtă de la colaboratori şi a publicat o antologie, în care este cuprins şi un text de-al meu, alături de alţi 10 autori. Am primit cartea puţin mai devreme, este o mare bucurie şi o mare onoare pentru mine această apariţie!

Demersul editurii coincide cu al meu – iată, pentru că propune visarea , ca mecanism de apărare. „Îmblânzind realitatea” vom putea fi mai fericiţi.

 

Mulţumesc celor ce au îngrijit această carte, care a apărut în condiţii grafice excepţionale, de la copertă până la calitatea hârtiei şi a tiparului.

La mulţi ani!

Interior 118

 

Am visat că eram în spital. Internat într-o rezervă în care erau mai multe paturi, dar eram numai eu acolo. Nu mai ştiu de ce eram internat, probabil pentru analize, pentru că eram în formă fizică bună... Nu am avut niciodată fobie de spital, cum am auzit că au unii. Mă pot adapta la mediu, chiar dacă pare a fi ostil, sau naşte un sentiment de îngrădire. Bine – toate astea dacă ştiu că este temporar, că nu este pentru totdeauna. Mintea joacă un rol esenţial în comportamentul fizic. Cred că aceeaşi acţiune poate să doară fizic, sau poate fi ignorată funcţie de minte.

Îmi amintesc prima zi când am ajuns în armată, ca militar în termen la 18 ani şi câteva luni. După o zi plină, în care mi-am cunoscut camarazii, plină de nou, de inedit, cu locuri interesante, cu adrenalină, cu miros de aventură, a venit seara. Dintr-o dată am intrat în panică. Nu eram obişnuit să dorm, să trăiesc în spaţiile acelea mari, dormitorul imens, sau aşa îl percepeam eu, cu 40 inşi în paturi suprapuse. Am ieşit pe hol să merg la toaletă, m-am trezit în toiul noţii. De fapt, nici nu adormisem. Holul – şi el imens, avea un efect de ecou, iar zgomotul papucilor în drum spre WC îmi dădea un aer de nelinişte. Cum? m-am întrebat. Să locuiesc aici pentru 9 luni?? Nici vorbă.

Mă gândeam la aceste senzaţii stând trântit în pat, aşteptând un tratament ceva în salonul prost luminat. Am stat atunci 9 luni, m-am adaptat, o să fac faţă şi aici. Doar n-o să fie o veşnicie. Nu ştiu de ce sunt patru paturi în centru, unite şi par că formează un pat mai mare. Al meu e undeva separat şi mai este unul, gol, în partea opusă a încăperii. Este şi o măsuţă mică în dreptul geamului, cu 2 pahare de sticlă, sub care se înghesuie un scaun cu structură metalică, neprietenos. Pe măsuţă se mai află, discret, o iconiţă. Nu-mi dau seama cât e ceasul, poate să fie după-amiază sau dimineaţa, cât încă nu s-a luminat. Am dormit? Ce bine ar fi fost să existe un televizor aici!

Deodată intră în salon asistenta. Pătrunde brusc, cu gesturi agresive, grăbite. E o femeie trecută de 50 ani, supra-ponderală, neglijentă, lipsită de feminitate şi empatie. Este însoţită de un bărbat slab şi slăbit, judecând după expresia feţei, uşor palid. Aproape că îl trânteşte pe unul din cele 4 paturi alăturate.

-      Ţi-am adus companion! îmi spune zâmbind în colţul gurii. Să ai grijă de el în weekend, că n-o să fiu nici eu şi nici doamna doctor. Apoi, către noul pacient: Stai liniştit acolo, că vin acum să-ţi pun branula. Să nu te mişti! Pleacă trântind uşa.

Omul se uită la mine neputincios. Cred că e mai tânăr cu vreo 10 ani, dar pot observa că e firav, lipsit de putere. Preţ de câteva zeci de secunde se lasă o tăcere apăsătoare. Îi caut privirea curios. Abia vorbeşte

-      Sunt bine, nu vă faceţi griji... Nu o să vă fac probleme...

-       Păi nu mie îmi faci, eu sunt doar pacient aici. Eventual spitalului îi faci, că ei sunt răspunzători de tine! îi răspund detaşat.

-       Ce spital? întreabă nedumerit.

Asistenta revine în salon tot ca un uragan. Se precipită, vorbeşte repezit cu vocea ei groasă, tabagică. Nu am puterea să mă uit când îi bagă acul în venă, mai cu seamă că durează ceva vreme până stabilizează situaţia, iar gemetele amărâtului se aud înfundat.

-      Aşa de frică îţi e? Văd că s-au ascuns toate venele de mine... Hai, stai cuminte, că o să fie bine. În seara asta punem 2 perfuzii, apoi continuăm de luni. Mâine o să fii mai bine. Să fii cuminte, da? Apoi, privind către mine: Să fii cu ochii pe el, să nu facă vreo prostie. Dacă se termină prima perfuzie, vii să mă anunţi, sunt aici, la cabinet.

-      Ce prostie să facă? întreb uşor speriat. Ce treabă am eu...?

-      Hai, că mă bazez pe tine, spune asistenta cu un aer uşor ironic. Mai ţii minte când ai venit aici? Nu ştiai de capul tău. Către colegul de salon: Te doare? Către mine: Acum eşti pe picioarele tale, eşti ca şi acasă aici. Ai putea să dai o mână de ajutor!

Se agită în jurul nostru, îşi strânge instrumentarul cu care lucrează, aşează perfuzia, o verifică cu minuţiozitate... Face gesturi mecanice, lipsite de sinceritate şi implicare, plictisite.

-      Doamnă, cum adică sunt ca şi acasă...? îmi găsesc puterea să vorbesc.

Până să termin întrebarea, asistenta a ieşit deja. Aş vrea să mă duc după ea să o întreb ce a vrut să spună. Fac câţiva paşi până la uşă, dar mă opresc. Întorc privirea către „companionul” meu, cred că mai întâi trebuie să caut răspunsuri la el. Nu ştiu, poate din cauza luminii chioare pare palid şi slăbit. Tace şi priveşte undeva, în gol. Pe hol se aud nişte uşi trântite şi vocea baritonală a asistentei certând pe cineva. Am o vagă senzaţie de înfrigurare, aşa că mă duc să închid fereastra – uşor întredeschisă. Când mă uit pe geam realizez că aproape ora 6 seara. Aleile din jurul pavilionului sunt pline de frunze. E plină toamnă, iar întunericul alungă discret lumina zilei.

Ies, totuşi, pe hol să dau de asistentă. E un hol mic, dincolo de care se află un hol mai mare. Uşa spre holul mai mare este, însă, închisă. Sunt 4 uşi în holul mic. 3 par să fie saloane/rezerve, iar una cred că e camera asistentelor sau vreun cabinet medical. Toate camerele sunt închise. Pe holul mai mare, dincolo de sticlă, se văd oameni. N-o să mă apuc să bat în geam, mai bine mă întorc în salon.

Când mă întorc, îmi văd companionul stând zgribulit şi cuminte, uitându-se la picăturile de perfuzie cum cad una câte una. Un sentiment ciudat mă învăluie.

-      Cum te cheamă? îl întreb pe colegul meu de cameră. Ţi-e frig şi ţie? Am închis geamul... Eu sunt Toni! Rostesc cu uşoară duioşie, evitând să-i împărtăşesc sentimentul meu de neîncredere pe care l-am întâlnit pe hol.

-      Sunt Dan... sau Daniel, cum preferaţi. Oricum, nu Dănuţ sau Dani, că nu mai sunt copil.

-      Cum vrei să-ţi spun? Dan sau Daniel?

-      Păi Dan sau Daniel, îmi e totuna. Cu toate că unii dintre apropiaţi îmi zic Lau, dar nu de la Laurenţiu cum s-ar putea crede. E o poveste din armată. În fine. De fapt mă cheamă Bogdan, iar de aici cineva a extras pe Dan... Zâmbeşte.

-      Nu mai înţeleg nimic – îi spun încurcat şi mă aşez pe scaunul rece de la măsuţă. Te cheamă Bogdan, dar vrei să-ţi spun Dan, cu toate că unii îţi spun Lau, care nu e de la Laurenţiu?

-      Să rămânem la Dan! îmi spune cu un zâmbet mai larg. Pe dumneavoastră vă cheamă Toni de la... Anton? Se scrie cu igrec, nu? continuă distrat.

-      Nu, nu e de la Anton, îi spun încurcat. E o poveste lungă..., în fine, nu contează.

-      Vedeţi, ce v-am spus? intervine el râzând de-a binelea către mine.

Dan are cam aceeaşi înălţime ca mine şi pare firav, vulnerabil. La o primă vedere, nu pare să fi cunoscut condiţii vitrege de viaţă, are trăsături fine şi un corp, deşi slab, atletic. Cu un păr bogat, excesiv de brunet şi un ten uşor creol, pare să fie genul de bărbat cu succes la fete.

-      Cum adică, ce mi-ai spus? Eu sunt Toni, să rămână aşa, tu - Dan şi gata, să nu ne mai încurcăm atât! încerc eu să concluzionez. Nu-mi place să mă pierd în amănunte inutile...

-      Am înţeles..., se supune el tonului meu, uşor autoritar.

-      Şi încă ceva, îl întrerup. Nu-mi mai vorbi cu dumneavoastră. Nu sunt chiar atât de bătrân. Chiar aşa: ce vârstă ai? întreb îndulcind tonul.

Uşa se deschide uşor, încet. Asistenta intră cu o tavă în mână, pe care sunt două farfurii.

-      Ei, v-aţi împrietenit? întreabă ea superior. V-am adus cina! spuse victorios şi aşează tava pe măsuţă. Apoi, politicos către Dan: După ce mâncaţi, vin şi vă schimb perfuzia, domnul Albu. Să aveţi poftă, domnilor! continuă femeia cu un ton nefiresc de prietenos.

-      Eu nu mănânc... spun uşor absent. Nu mi-e foame. Dar am fost mai devreme pe hol şi uşa era închisă.

-      Aşa şi? Poate mă schimbam, poate mă spălam. Trebuie să-ţi dau explicaţii? Ai uitat cum erai când ai venit aici? întreabă uşor arţăgos.

-      Da! răspund eu rapid. Ştiu: Nu ştiam de capul meu!

-      Ai văzut că ştii? Stai calm în barca ta! Sau oi fi vreun pui de poliţist ori dedectiv? A propos, cum se spune: dedectiv sau detectiv? Niciodată nu am ştiut.

-      Se spune detectiv, vine din franceză, intervine Dan amuzat.

-      Dumneata să nu te bagi! I-o retează asistenta. Te-am întrebat eu ceva? Apoi, ca pentru sine: credeam că vine de la deducţie, că asta face un dedectiv, deduce! Către mine: Haideţi, mâncaţi. Se răceşte.

-      Nu v-am spus că nu mănânc?

-      Haideţi, lăsaţi atâtea figuri! Sau vreţi să vă comandaţi pizza? Ori poate şaorma?

 

 

.........................................................................................................

 

             Mă ridic încet de la orizontală şi rămân aşezat pe pat privind prin semiîntuneric. E aproape 7 dimineaţa. Mă doare uşor capul, încep să mă masez la frunte în timp ce încerc asă mă dezmeticesc. Respir greu. Cât am stat aşa?

-      Sunteţi bine, domnu` Toni? Vă doare capul? mă întreabă dintr-o dată colegul meu de „celulă”.

-      Nu ţi-am spus să nu-mi mai vorbeşti cu „dumneavoastră” îl iau eu la rost. Ce ai, nu ai somn?

-      Nu.... sunt treaz de vreo jumătate de oră, dar mă uit pe tavan. Mă doare mâna de la înţepătura aia, de la branulă. Am dormit cu grijă, să n-o deranjez, să nu-mi dea sângele.

             Mă ridic agale şi mă duc spre geam.

-      E înnorat, o să fie o vreme mohorâtă, zic absent, cu o voce coborâtă. Deschid geamul, să pot simţi aerul curat.

-      Nu! Vă rog să-l închideţi! Mi-este frig, mi-a fost şi azi-noapte, sare Dan.

-      Tu nu simţi ce aer închis este aici? Trebuie să aerisim puţin îi zic morocănos.

-      Mergeţi dumneavoastră primul la toaletă, sau mă duc eu? întreabă sfios.

-      Credeam că ai înţeles... exclam eu, dar mă întrerupe imediat Dan.

-      Da, să nu vă mai spun „dumneavoastră”. O să încerc...

-      Ce să încerci? Să-mi vorbeşti la per tu sau să mergi la toaletă?

             Uşa se deschide agale după câteva vagi bătăi la uşă, făcute mai mult formal.

-      Bună dimineaţa! Se poate? O să vă aducă cineva micul dejun imediat. Aveţi aici tratamentul pentru ziua de azi, ne spune întinzându-ne câte un pliculeţ de hârtie mie şi lui Dan. Scrie acolo cum să le luaţi.

În pragul uşii stă o femeie frumoasă, în puterea vârstei, cred că are aproape 40 ani. Are forme, emană feminitate, este cochetă şi vorbeşte cu un glas uşor piţigăiat. Sub halatul alb intuiesc o pereche de sâni fermi, nu neapărat mari, dar suficient de apetisanţi. Poartă pantofi cu toc de culoare închisă şi ciorapi dres negri. Orice femeie care poartă dres negru este sexy - îmi spunea un fost coleg la birou. Cred că avea dreptate! Părul este blond, pare o culoare naturală, iar felul în care îi atârnă şuviţele pe umeri subliniază apariţia ei surpriză. Încerc să văd cum o cheamă pe ecuson, dar este prea întuneric pentru asta.

-      Azi şi mâine sunteţi pe mâna mea! ne anunţă cu un aer vioi. Sunt de serviciu la pavilionul principal şi am să trec pe la dumneavoastră. Asistenta de aici, colega mea, e liberă în weekend, aşa că ne ocupăm noi aici, avem în faţă şi medic de gardă pentru cazuri de urgenţă. Totul OK? Întrebări?

-      Da, răspund eu hâtru. Sunteţi căsătorită? întreb cu un aer glumeţ.

-      Altă întrebare! mi-o retează ea. Mă găsiţi la interior 118.

-      Putem ieşi la plimbare la aer liber? devin eu serios. Aseară uşa de la hol era închisă...

-      Da, o să puteţi ieşi. Seara uşile se închid la ora 18.00, astea sunt regulile.

-      Păi şi dacă era vreo urgenţă după ora 18.00? Ce se întâmpla?

-      Cum spuneam, dacă aveţi nevoie de ceva, mă găsiţi la interior 118, continuă ea cu un aer superior. Numele meu este Diana. Diana Popa.

-      A, intervin eu cu un glas cuceritor, Ca zeiţa vânătorii la romani...

             Lasă în urma ei un parfum fin, dar parcă prea dulce pentru gusturile mele. Se îndepărtează pe hol ca o felină.

-      Doamne ce curaj ai avut să îi vorbeşti aşa, îmi spune Dan cu un aer mirat.

-      E o laudă sau o acuzaţie? întreb în timp ce sorb din ceai.

E sâmbătă, o sâmbătă de toamnă rece, care anunţă o iarnă timpurie. Ce-ar fi să inspectăm puţin locul ăsta, să vedem ce e pe aici? Să luăm pulsul de afară.

-      Domnul Dan, văd că te simţi mai bine azi, cred că te-au ajutat porcăriile alea de aseară...

-      Care porcării? mă întreabă surprins.

-      Hai, nu face pe nebunul! Mă refer la perfuzii. Ce ţi-o fi băgat în ele? Vii cu mine la o plimbare să cercetăm locul?

-      Păi... avem voie? întreabă el neîncrezător.

-      N-ai auzit ce-a zis doamna zeiţă? Hai, că nu suntem la puşcărie! spun eu cu un aer sigur. Sau suntem?

Peste tot e plin de frunze, copaci golaşi dar trufaşi. E un peisaj de toamnă plăcut, e rece, dar e plăcut. Pare pustiu, nu vezi ţipenie de om prin preajmă. Decât undeva, în depărtare, ghicesc câteva siluete. E linişte.  Dăm roată pavilionului, încerc să descifrez atmosfera. O luăm apoi pe o alee îngustă undeva, spre nord. Mă uit în stânga şi în dreapta, văd gardul spitalului destul de înalt. Pare un loc destul de cazon acesta, e un sentiment de izolare, de limitare, de control. De ce sunt gardurile aşa înalte? Oare ce se petrece în stradă?. În faţă – mai multe pavilioane, toate pustii la prima vedere. Chiar nimeni nu a ieşit la plimbare, ca noi? E ceva ciudat aici. Domeniul pare unul imens, nu intuiesc unde ar fi poarta principală sau un loc unde să se poată face conexiunea cu exteriorul.

Strivim frunzele sub paşii noştri indiferenţi, respirăm lacom aerul şi fiorii de toamnă. Să nu ne rătăcim...

-      Ţi-e frig? Îl întreb pe Dan absent. De câteva minute bune nu i-am mai dat atenţie, am fost singur cu gândurile mele, rumegând, procesând, torcând. Întorc privirea, mă uit în toate direcţiile, dar nu-l văd. Cum care Dan? Dan, colegul meu de salon, Dan Albu! Simţurile mi se ascut. Grăbesc pasul, mă uit în toate direcţiile, caut, dar Dan nu e nicăieri. S-o fi întors înapoi? Poate nu s-a simţit bine... Bine, dar de ce nu mi-a spus? Sau mi-a spus, dar nu am auzit eu?

Într-un târziu îl zăresc undeva, departe, pe alee alergând. El o fi? Grăbesc pasul. Îl strig cu voce reţinută, apoi mai tare.

-      Hei! De ce fugi? Dan!

Încep şi eu să alerg. M-am apropiat de el, dar ne-am depărtat bine de pavilionul nostru. Intră într-o clădire. Pare disperat, precipitat. Intru după el în pavilion. Alerg pe holuri, apoi mă împiedic de ceva. Înainte să cad undeva, pe un scaun, o văd aşezată pe asistenta grasă de ieri. Fumează.

 

Mă trezesc greu, ca după un somn lung. Pleoapele se desfac alene şi o durere surdă îmi inundă capul. Unde sunt? Doamne, ce vis am avut! Eram într-un salon de spital... Apoi..., Doamne ce vis stupid! Ca toate visele, de altfel. Fără logică, fără explicaţii. Bine că a fost doar un vis! Mă ridic încet în capul oaselor şi încerc să mă dezmeticesc. La căpătâiul meu, mângâindu-mă pe cap cu afecţiune este ... Diana.

-      Ai visat urât, Cristi? Azi-noapte dădeai din mâini şi din picioare... O fi de la cartea pe care o citeşti la culcare? N-o mai termini odată? Glumesc... Despre ce e cartea asta?

-      Diana, ţi-am spus vreodată că ai nume de zeiţă? Zeiţa vânătorii la romani!

-      Ha! Ha! Ce ţi-a venit? Tu şi romantismul? Nu e genul tău...

-      Eu vorbesc serios! Auzi, cunoaştem pe cineva cu numele Dan Albu? Sau Bogdan Albu?

-      Din câte ştiu eu nu..., spune Diana mirată. Eşti OK, Cristi? Spune ea cu un glas mieros în timp ce îndreaptă spre bucătărie.

-      În fine... am avut un vis. Dar am uitat aproape tot. Faci cafea?

             Pe noptieră, alături de ochelarii mei şi de veioza galbenă tronează „Decameronul” de Boccaccio. Îl recitesc după ani de zile.

             Alături de carte e iconiţa din salon. Din bucătărie, Diana mă întreabă.

-      Iubitule, cum se spune: dedectiv sau detectiv?