Am înțeles,
în sfârșit, că trăim timpuri în care argumentul nu mai contează. Fiecare are un adevăr
pe care-l impune celorlalți, fiecare reclamă dreptul de a greși sau de a se înșela
în anumite privințe, fără ca vreodată o dovadă – cât de mare, ce contrazice flagrant
propriile-i păreri să-l poată face măcar să se îndoiască...
Am înțeles,
în sfârșit, că trebuie să ne ferim de patimi care ard, sau să oferim prilej
pentru aceste flăcări, că focul naște foc, că o picătură de iad turnată într-un
lac curat ca lacrima poate murdări întreaga întindere de apă, în timp ce o
picătură de apă pură turnată într-o baltă de iad nu schimbă nimic.
Am înțeles,
în sfârșit, că trebuie să treacă vreo câteva generații pentru ca lucrurile să
poată fi privite egal, neimplicat, detașat și – mai ales, corect, așa cum noi
acum, putem privi astfel ce s-a întâmplat în al doilea război mondial, de
exemplu. Am fost recent la Auschwitz, în Polonia şi am înțeles asta.
Am înțeles,
în sfârșit, că lupta cu minciuna, cu fățărnicia, cu ipocrizia, cu lașitatea, cu
lăcomia, cu răul poate doar să-ţi alimenteze dorința, instinctul de apărare,
gândul că încerci să faci ceva, dar furtuna nu va înceta, iar tot ce trebuie să
faci este să închizi bine ferestrele și ușa.
Am înțeles,
în sfârșit, că schimbarea sistemului de valori, modificarea grosolană a
coordonatelor la care ne raportăm are drept explicație principală nevoia de
identitate nouă, diferită de ce a fost în trecut, bazată pe speranța că tot ce
este nou va fi perceput ca mai bun, nevoia de afirmare, ambiția de a lăsa o
dâră cu orice preț.
Ce nu am înțeles
este: de ce?
