Jurnal de criză - sfârşit de capitol

Închid jurnalul deocamdată, sfârşesc un capitol, cel puţin. Poate o să revin la un moment dat, dar pe moment aş vrea să mă depărtez de chestia asta. Sunt extraordinar de dezamăgit de tot ce e în jur - asta e senzaţia pe care o încerc. De la factorii decidenţi, până la oamenii obişnuiţi. E aşa cum am denumit o poezie: „Nu e lumea mea”.

Câteva observaţii pot face, câteva mini-concluzii, mici fotografii ale peisajului, aşa cum se văd prin ochii mei. Am să încerc să structurez:

-         Suntem pe cont propriu din toate punctele de vedere. Nu are cine să ne ajute, să ne susţină, în afara noastră. Nimănui nu-i pasă. Scapă cine poate. Nu există empatie, nu există solidaritate, există doar egoism feroce;

-         Puşi în faţa unor situaţii limită, oamenii au reacţionat dezorganizat, agitat, au dat dovadă de amatorism, de tulburare, de lipsă de raţiune, de lipsă de luciditate;

-         Au apărut pescuitorii în ape tulburi şi viitorii îmbogăţiţi ai crizei, aceia care, ajunşi pe un câmp de bătălie cu victime, fură verighetele oamenilor căzuţi sau lănţişoarele de la gât celor neputincioşi sau morţi;

-         Puterea corupe exponenţial pe cei slabi, adică pe cei mai mulţi. Interesele electorale rezistă şi primează la un anumit nivel în raport cu nevoile de salvare. E ca atunci când avem o clădire care arde din temelii, iar câţiva pompieri, în loc să intervină, fac poze ca să se vadă că ei erau acolo, pentru a primi mai târziu vreo compensaţie;

-         Resursele de vanitate umană sunt infinite. Este de neimaginat asumarea - ca gest firesc, e considerat sfârşitul lumii ideea de a face un pas înapoi după o greşeală, cât de mică. Între minus infinit şi plus infinit e o linie foarte fină care delimitează. Drumul de la agonie la extaz ar putea fi parcurs extraordinar de simpu şi rapid, dar acest lucru nu se face pentru că simple cuvinte ca „Mulţumesc” sau „Scuză-mă”, sau „Am greşit” sunt considerat cosmice, imposibil de pronunţat.

-         Spiritul de turmă pe care l-am văzut demonstrează că teoriile sociologice despre care am citit, manualele de manipulare în masă, funcţionează. O vreme mă gândeam că suntem liberi şi nu putem fi păcăliţi chiar atât de mulţi şi într-o aşa de mare măsură. M-am înşelat.

Mai sunt şi alte observaţii de ordin secundar, probabil cu altă ocazie o să le aşez şi pe acelea pe hârtie. Deocamdată, toate acestea îmi creează un sentiment pronunţat de amărăciune, din care nu ştiu cum să ies. Îmi revine în minte scena de ieri, duminică dimineaţă când, în jurul orei 10, încercând să savurez primăvara suspendată în aer, sorbind din cafea şi căutând în micul univers de la etajul 6 un „sclipăt” de speranţă, vorba marelui Adrian Păunescu, totul s-a năruit. Pe stradă a apărut o maşină din care se striga la megafoane agresiv: „Rămâneţi în case! Rămâneţi în case!” La ce duce asta? Ce rezolvă? Ce transmite această atmosferă în mentalul colectiv?

Mă retrag într-o zonă în care sper să mă protejez, privesc ce se întâmplă şi mă rog la Dumnezeu. El rămâne singurul meu punct de sprijin.

Jurnal de criză - 23 aprilie - a început refrenul relaxării

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Mă întreb ce voi simţi când voi reciti jurnalul, peste un timp: Furie? Indignare? Frustrare? Mă uit la desfăşurarea evenimentelor şi am senzaţia că privesc un film de mâna a treia. Atâta lipsă de coerenţă, de logică, de organizare. Atâta bătaie de joc! Cel mai mult mă uimeşte nu atât ce se întâmplă pe scenă, cât impasibilitatea spectatorilor. Nimeni nu se teme de demascare, de oprobriu, de consecinţe, totul se defăşoară pe faţă, la vedere. Neigienic, murdar, amestecat, pestilenţial. Urât... iar spectatorii sunt plictisiţi. Ba, unora chiar le place, sau pretind asta.

Da, ştiu, s-a adunat multă nervozitate. În perioada asta se ilustrează multe ziceri şi înţelepciuni de genul: cea mai bună minciună e adevărul, sau cel mai bun loc să ascunzi un lucru este la vedere, ori clasica vorbă a lui Murphy: creează o problemă, apoi rezolv-o. Nivelul de inteligenţă din jur poate nu e aşa scăzut (sau este) dar capacitatea de reacţie, spiritul civic sunt sigur sub nivelul mării. Trist.

M-am uitat pe cifre. Atât de la noi, cât şi din alte ţări. Cifre oficiale, nu inventate. Ce constat? Că cifrele sunt aparent încă mari, nu există vreo tendinţă existentă vizibil, măsurabilă, de scădere a numărului de îmbolnăviri sau al deceselor, dar s-a dat startul relaxării. E un nou refren la modă! Nu că nu aş vrea să se relaxeze situaţia, dar mă întreb ce a determinat startul relaxării? Situaţia medicală, după cum se poate cuantifica – NU. Atunci? Nu înseamnă asta că nu e nicio legătură semnificativă şi demonstrabilă între izolare şi vreun efect medical pozitiv? Că n-a avut şi nu are rost această măsură? A, o să spună cineva că relaxarea e pentru că nu se mai poate din punct de vedere economic. Cum, şi asta nu se putea întrezări din prima clipă? Ceva îmi scapă.

Sau nu îmi scapă, doar că are alte explicaţii. În ultimele luni am văzut tot felul de bâlbâieli din partea celor de departe, şi mai ales de la noi. Virusul nu se transmite de la om la om, ba se transmite. Dezinfectarea cu alcool nu e bună, ba e bună. Zborurile cu China nu trebuiesc întrerupte, ba da. Masca nu e bună, ba e bună. Nu e momentul de relaxare, ba da este, la 2 zile după asta, deşi datele nu s-au schimbat. Ce-i asta? E de înţeles uşoara precipitare în faţa unei situaţii noi (a se citi prostie, incompetenţă), dar aici şi-a făcut loc şi reaua intenţie (a se citi ticăloşia, hoţia). Din ceea ce văd, din cifrele prezentate oficial de ei, eu înţeleg că hotărârea relaxării FĂRĂ explicaţii medicale, fără rezultate demonstrabile demonstrează falimentul măsurii de izolare la domiciliu şi de închidere a unei bune părţi a economiei, inutilitatea şi toxicitatea economică a acestui lucru. Dar răul a fost deja făcut, nu?

Chiar şi în faţa unor evidenţe imposibil de negat, încă există în diferite medii voci care aberează, doar ca să nu se poată spune că s-au înşelat în trecut. Cred sincer că, dincolo de explicaţii pshihologice privind orgolii rănite, sau alte aiureli, chestii mărunte, asta e o dovadă de fanatism fără margini, care poate fi periculos pentru societate.

Ştiu, azi e zi de sărbătoare, e sfântul Gheorghe. Iar până pe 15 mai am ajuns să facem AMR: 21.

Jurnal de criză - 20 aprilie - luni, după Paşte

Încerc să țin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenție, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecții. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăși, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniștesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenția că dețin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toți, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Aproape au trecut sărbătorile, ce au pus şi ele partea lor de presiune mediatică la criza care apăsa deja suficient, astfel încât să te simți captiv. În aer miroase a praf de pușcărie, un nisip fin ce intră prin toți porii sufletului, otrăvind şi amărând fărâma de speranță de normalitate şi rațiune. Emoția este, însă, Regină.

Îmi amintesc de perioada când mi-am rupt mâna stângă acum vreo 10 ani şi a trebuit să stau în casă vreo lună şi jumătate. Capacitatea de deplasare era limitată, dureri erau cât cuprinde, frustrare la fel, dar eram mai fericit ca acum. Mi se pare cel puțin nefirească frenezia cu care se strigă despre minunăția acestei situații, că uite, avem timp să citim, să ne regăsim, să bla bla bla. Pe bune? Înțeleg că avem nevoie să rezistăm, dar să transformăm o situație de criză din postura în care avem de suferit, în care există constrângeri, restrângeri ale libertății într-o laudă deşănţată este cel puțin cinism, ca să nu spun alte cuvinte mai tari. Am mai auzit în preajmă gândiri de genul: a, păi nu s-au schimbat prea multe pentru mine, cam aşa era viaţa mea şi înainte, aşa că nu bag în seamă, nu mă deranjează... Alții zic: vai ce bine că ni se interzice, că suntem expuși abuzurilor, controlului, ce bine că ne obligă să stăm acasă, că ne jucăm cu copii, facem treabă casnică, etc. Ca şi cum e de preferat constrângerea decât alegerea liberă a fiecăruia dintre noi de a face ce vrea cu viața şi cu timpul lor. Ce, dacă voia până acum să stea acasă, cu familia, îi oprea cineva? Avem nevoie de nuia? Ceva îmi scapă.

Pe scena publică, în tot acest timp, căutăm un semn că, totuși, se va reveni la normal. Dar la interior e linişte. E ca în bancul ăla, când te duci acasă la cineva şi găsești pe uşă un afiș pe care scrie: „Nu sunați! Ies eu din când în când...” Câteva ţări şi-au permis, totuşi, să nu intre în horă, să adopte propriul ritm. Se vede că acolo nu au ieşit din imaginea generală, nu s-a scăpat de sub control nimic, nu a venit apocalipsa, nu au explodat îmbolnăvirile. Pentru mine este evident că şi cu aceste măsuri şi fără ele, mai dure sau mai laxe, evoluția este cam aceeași. Factorii care influențează notabil, de bună seamă că sunt alții, aici trebuie lucrat. Dar se vede că la putere este emoția şi nu rațiunea, iar la adăpostul disperărilor se construiesc imperii ce vor străluci mai târziu. Semnul trebuie să fie dat de afară, Fără încuviințarea de undeva, de la vreun centru de putere, direct sau indirect, la noi se va rămâne în aceeași platitudine şi încremenire. Am auzit, citit pe undeva acum o zi sau două că pe la Bruxelles s-a emis un document în care se recomandă relaxarea treptată, etc. Ei, acum da, chiar dacă evoluția medicală nu a fost semnificativ influențată de măsurile luate până acum, cu efecte dezastruoase pentru economie, însă, deci cu toate astea, abia acum am putea să relaxăm putin situația. Slugărnicia noastră este proverbială. La un moment dat toate astea va trebui să fie taxate.

Închei cu o notă pozitivă: am avut ocazia să constat rezerva incredibilă de creativitate, de umor. Acel haz de necaz chiar există, şi e o dovadă de spiritualitate, de inteligenţă a poporului nostru, dincolo de toate slăbiciunile. Am citit cele mai tari bancuri, am văzut jocuri de cuvinte excepționale, fineţuri şi substraturi rafinate. De asemenea, am văzut şi inițiativă şi inventivitate în domeniul celor ce s-au reinventat economic ca să supraviețuiască în această perioadă. Toate astea îmi demonstrează încă o dată că Emil Cioran avea dreptate să scrie la un moment dat: „Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn.” Sau ceva şi mai sugestiv: „Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaștere, sinuciderea ar fi obligatorie.”

Jurnal de criză - 13 aprilie, în săptămâna mare

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Merg înainte, cu puţine citiri ale jurnalului, dar cu bucuria că las aceste rânduri mărturie unui mâine pe care mi-l doresc cât mai normal. Mă uit la calendar, realizez că suntem în săptămâna patimilor, sărbătoarea de Paşte se apropie cu paşi repezi... Săptămâna asta - pare-se că va fi chiar a suferinţelor crescute la noi, dar trăiesc cu speranţa că graficul să înceapă să descrească, cifrele îngrijorătoare vor începe să fie din ce în ce mai puţine, concomitent cu creşterea celor ce furnizează speranţă.

Realizez câtă semnificaţie spirituală poate primi această săptămână. Credinţa este ceva personal, relaţia omului cu Dumnezeu este o chestiune de intimitate, nu de declamat într-un fel sau altul, asta e părerea mea, şi cred că în această perioadă mulţi dintre noi vom vorbi cu El. Poate până acum n-am înţeles unele profunzimi, semnificaţii, iar acum este un bun prilej pentru revelaţii personale. Pentru cădere în Sus.

Asist la deşănţarea desfăşurată peste tot. Nu e nevoie să deschizi televizorul, disperarea zbiară din mijlocul primăverii, se strecoară pe holuri, o simţi şi peste tot, chiar şi când duci gunoiul. E un ţiuit care s-a suspendat în aer, o tristeţe, o depresie groaznică ce te înconjoară şi se insinuează languros, ca un şarpe parşiv. Insistenţa şi stuipiditatea cu care se strigă „Totul va fi bine!”, sau „Stai acasă!” risipeşte energie inutilă ce ar putea fi folosită în scopuri mai bune. Cred că cine are de stat acasă, va sta indiferent de câte zeci de mii de ori se va striga acest lucru, demometizând şi compromiţând ideea, ce poate să fie o soluţie doar temporară la problemă. Iar cine nu, nu va sta, oricâtă teroare militară s-ar instala... E infernal să auzi aceste lucruri la fiecare sfert de oră de peste tot, mi se pare similar cu picătura chinezească. Nivelul de propagandă şi insistenţă a depăşit deja ce se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu, când se repetau anumite formule. E prea mult.

Iar în timpul ăsta, nu se gândeşte nimeni să gândească la rece cele 2 scenarii principale şi să le analizeze. Nu există frumos şi bogat şi devreme acasă, cum se spune. Orice variantă care există acum şi oricând are părţi pozitive şi părţi negative. Nu se poate să extragem dintr-un scenariu doar ce ne convine. Unele lucruri vin la pachet cu altele. Vorba împrumutată din cultura americană pe care am mai citat-o este: „Acţiunile au consecinţe”. Noi zicem ceva de genul: „Nu se poate şi sătul şi cu slănina-n pod”. Sau mai este zicerea aceea cu sufletul în rai.

Aşa că trebuie puse pe hârtie cele 2 posibilităţi: să stăm acasă şi ce presupune asta, ce se pierde, ce se câştigă, iar în final avem o poză, un punctaj. A doua: să nu stăm acasă toţi, în felul în care este acum această obligativitate (cu oprirea unor activităţi, cu adeverinţele şi declaraţiile), acest scenariu având punctajul său, cu bune şi cu rele. Care din ele va duce un scor mai bun? - asta e cheia. Pentru că nu avem de ales altceva. Dar trebuie asumată o alegere, nu să ne cantonăm într-o situaţie incertă cum e cea de acum, fără urmări calculate, fără planuri, fără perspectivă, dar cu o revărsare de panică la fiecare colţ.

E nevoie de cap limpede şi raţional, de anticipare, de estimare de riscuri, de comparaţii, de o judecată lucidă, rece, pragmatică. Lucrurile trebuie să fie clare, lipsite de posibilitatea de interpretare, exacte, nu pline de ambiguitate. E nevoie de solidaritate, de conceptul de împreună, e nevoie de organizare. Dincolo de ele, e nevoie de empatie, de bunătate. De zâmbet, de lumină.

E nevoie de Paşte.

Jurnal de criză - 10 aprilie

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Observ că jurnalul nu prea are citiri. Un indicator care mă interesează în mod deosebit este numărul de citiri, pot să văd asta pe blog, e o cifră la care am acces. Nu like-urile, comentariile de pe Facebook sunt relevante, ci numărul de citiri. Aşa cum afirm în preambul, ştiu că unii pot vedea lucrurile diferit de cum le văd eu, dar cât mai multe citiri îmi dau sentimentul că pot împărtăşi. E şi asta o formă de comunicare, cumva tacită, şi vorba cuiva, e mai mult decât nimic. Chiar dacă are puţine citiri, aceste însemnări poartă în ele emoţia clipei, pe care am să vreau să o redescopăr după o vreme, când voi vedea cu alţi ochi tot ce se întâmplă în prezent.

Ceea ce îmi vine să împărtăşesc azi, la aproape o lună de la începutul izolării, este relevarea unor comportamente în această perioadă, deconspirarea unor caractere, aşa cum am perceput eu. Constat astfel că există mult egoism, în detrimentul solidarităţii. Poate egoismul exista în noi şi înainte de criză, dar acum iese la suprafaţă şi orbeşte sufletele celor ce se bazează pe semenii lor. De exemplu, renunţarea la unele drepturi şi libertăţi constituţionale, reglementată prin acte normative fundamentate insuficient şi întocmite cu un grad redus de precizie şi argumentare, nu deranjează pe toată lumea. Pe cei care nu se simt ameninţaţi direct de aceste măsuri, pe cei care aceste restricţii nu le-a schimbat modul de viaţă, nu-i interesează. E la fel ca, atunci când în lume mor atâţia oameni din alte cauze, de exemplu de foamete, iar celor care au frigiderul plin nu le pasă. E un egoism atroce aici.

Sigur, pe timp de criză se impun măsuri excepţionale, înţeleg, dar ar fi corect să fie aplicate tuturor în egală măsură, să nu fie tratată aceeaşi situaţie diferit. Şi exemple sunt destule, cum pentru unii se aplică sancţiuni pentru nerespectarea regulilor, iar alte situaţii sunt trecute cu vederea. Nici asta nu deranjează pe unii, decât în măsura în care i-ar afecta direct. Unii au "ciungă în păr", cum se spune. Judecata cu 2 măsuri tradusă prin discriminare, mi se pare infinit mai gravă decât rasismul, de exemplu. Şi asta, tot o formă de egoism este. Lipsă de empatie.

Ce am mai văzut că a ieşit la suprafaţă este slăbiciunea în faţa unei situaţii dificile. Uşurinţa cu care unii oameni sunt dispuşi să împrumute sentimentul de disperare împrăştiat de traficanţii de teamă şi spaimă. Există un echilibru fragil al sufletului, o luciditate dizolvată, o rezistenţă mică la presiuni exterioare. Oamenii acceptă cu uşurinţă scenariile apocaliptice, dramatice, fără a trece prin filtrul raţiunii, prin faza analizei, comparaţiilor, uitând că sunt atâtea exemple când printre noi au circulat bombe şi rumori care nu s-au adeverit niciodată.

Mintea umană este un univers. Ştiu că suntem diferiţi, dar totuşi mă întreb de ce superficialitate, de ce grabă? Şi de ce refuz în a vrea să înţelegem, de ce refuz să ne documentăm, să căutăm argumente, să înţelegem? Unii nu înţeleg dar nici nu vor să înţeleagă.

Am văzut zilele astea trimiteri la istorie. Pentru că - nu-i aşa? – istoria se repetă, iar felul în care suntem, felul în care ne comportăm, de fapt nu este unul nou, el se poate vedea din trecut. Faptul că nu există spirit civic nu e, în sine, un lucru nou. Dar acum iese la iveală cu pregnanţă. La iveală iese şi intoleranţa, nervozitatea. Dar şi orgoliul imens. Nimeni nu acceptă că s-a înşelat, zdruncinarea credinţelor proprii este de neadmis. Nu ştiu care e firul gândirii, probabil oamenii cred că a recunoaşte că s-au înşelat într-o anumită privinţă echivalează cu o capitulare. Dar nici asta nu e nou, istoria ne-a arătat că aceste comportamente vin de demult, doar n-o să ne schimbăm acum.

În situaţii dificile cunoşti omul. În viaţa de zi cu zi totul poate fi minunat, liniştit, unii pot părea oameni corecţi, echilibraţi, chiar agreabili. Dacă cei de lângă ei păţesc ceva, nu le pasă, însă. Dacă ei, înşişi sunt supuşi unei situaţii de criză, abia atunci îi doare şi îşi arată caracterul. Criza scoate tot ce mai rău din unii, le arată feţe pe care nu le-am fi aflat niciodată. Deşi suntem în dificultate şi ar trebui ca măcar instinctual să căutăm unul sprijinul spiritual al celuilalt, suntem mai singuri decât eram înainte de criză. E un paradox care are explicaţii, fără îndoială.

Mă întreb cât se poate întinde coarda. Probabil foarte mult. Dar şi asta, vine tot din istorie.

Jurnal de criză - 9 aprilie

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Zilele trec greu, apăsător, e o atmosferă sinistră. Paradoxal, deşi suntem arestaţi în case, de câte ori merg la cumpărături îmi doresc să mă întorc acasă cât mai repede. Oamenii au o căutătură ciudată, se uită lung la tine, te judecă, te învinovăţesc din privirile lor sticloase... Nu ştiu când şi cum se va termina. Unii spun că lumea nu va mai fi la fel, dar eu cred că va fi fix la fel, de obicei nu învăţăm nimic din ce ni se întâmplă. Am trăit revoluţia din 1989, am văzut exact atmosfera de atunci, reacţiile oamenilor, durerea, izbăvirea lor, dar la numai câţiva ani au apărut deja multe opinii care se plimbă peste tot şi în zilele noastre, conform cărora era mai bine în acele vremuri, anulând suferinţa şi sacrificiile tinerilor care au murit atunci. E doar un exemplu de uitare, de judecată egoistă, în interes propriu, de extragere din context a ceea ce ne convine. Atât de tipic.

Observ cât rău face presa, media, în general. Oamenii sunt fragili, sensibili, au diferite nivele de pregătire, iar unele ştiri pot avea impact distrugător pentru unii. Poate sunt reale toate aceste date, nu asta contest, dar felul în care sunt prezentate, modul în care este pus reflectorul seamănă panică şi scade rezistenţa sufletească a unora, cultivă disperarea şi teama. Circulă teorii ale conspiraţiei, că e un fel de a supune populaţia, că ar fi forţe nevăzute care vor să aducă un guvern mondial, că au să ne pună cipuri. Habar nu am ce şi cât e adevărat, cert este că oamenii sunt slăbiţi din cauza tonului muzicii cântate de presă. E încordare pretutindeni.

Pe de altă parte, am observat o contrazicere în ce strigă ei peste tot. Pe de o parte, urlă să stăm acasă de dimineaţa şi până seara, se adresează absolut tuturor, apoi vin cu anunţuri şi îndemnuri de genul: donaţi sânge, ajutaţi oamenii bătrâni, fiţi voluntari, faceţi cumpărături pentru alţii, etc.. Sunt o grămadă de anunţuri despre servicii de curierat. Ei de ce nu sunt îndemnaţi să stea acasă? Ori stăm cu toţii şi ne aduce armata de mâncare, ori nu. Cine are voie şi de ce judecată cu 2 măsuri? În fine, este un gând mai mult retoric.

Mai constat cu tristeţe, dar şi cu revoltă că lipseşte solidaritatea. Nu suntem în stare să ne unim în faţa unei situaţii dificile, iar asta arată câtă mizerie e în sufletul unora dintre noi. Cum să faci politică, în situaţii ca asta? Instinctul de conservare păleşte în faţa orgoliilor ascuţite şi ticăloşiei. În mediul virtual este şi mai grav. Da, ştiu că internetul e plin de tâmpiţi, OK, aşa a fost mereu, dar când situaţia e groasă, iar unii sunt la câţiva paşi de a cădea, atât psihic cât şi economic, deci într-o situaţie excepţională, ar trebui ca veninul să ia o pauză. Sunt unele păreri calme, analize moderate, mai cuminţi decât ce scriu eu aici, şi totuşi apar scuipaturi, bulgări de ură, detonări de jigniri. În trecut, se mai argumentau aceste înjurături, unele chiar erau cusute cu aţă, dar acum funcţionează doar acea bătaie din picior şi „pentru că aşa vreau eu”.

Cred că multe doctorate în sociologie şi psihologie vor avea ca subiect această perioadă.

Şi mă întreb un lucru: în afară că suntem forţaţi să stăm în case (numai unii dintre noi), ce se face din punct de vedere al găsirii medicaţiei? Al studiului modului în care acţionează acest virus, a felului în care atacă şi devine mortal sau nu. De ce depinde? Ce influenţează asta, care sunt factorii relevanţi? Poate aici ar trebui să se facă paşi, care să nască măsuri din această zonă. Pentru că doar stând acasă, un virus, ca orice virus, se va răspândi, va găsi modalităţi de a se înmulţi. Da, e periculos, dar dacă aflăm ce îl face periculos, când devine mortal, când e inofensiv, ce îl potenţează, poate atunci am avea şanse să ne salvăm viitorul. Nu am cum să nu cad pe gânduri când văd diferenţe imense de grad de infectare, de mortalitate de la o ţară la alta. Plus că mă întreb: cum se face că în ţări în care nu s-au introdus măsuri severe, evoluţia aparentă a acestui virus are o anumită dinamică, iar în ţări în care de o lună oamenii stau închişi în case, evoluţia este tragică. Are vreun efect izolarea, sau altceva contează în toată această poveste? Citeam până mai ieri despre studii medicale, despre tehnologie, laboratoare, sunt filme care ne arată ce nivel superior există afară, care ne fac să vedem cât de mici suntem, mă întreb ce fac toate aceste dotări, ce putere reală au. De aici trebuie să vină descifrarea comportamentului acestui inamic, căci altfel, în opinia mea, nu avem şanse reale să câştigăm. Artificial, da, de la stăpânire poate să ni se spună să nu mai raportăm date, ca să se poată relua funcţionarea economiei, dar lupta se va câştiga, dacă se va câştiga, doar dacă dezbrăcăm virusul în pielea goală. Care o fi minutul şi scorul în privinţa asta, că nu ni se spune nimic?

PS: văd la ştiri că se estimează săptămâna viitoare ca fiind posibilul vârf al crizei, iar apoi, în jurul datei de 8 mai vor înceta decesele. Or şti ei ceva...

Jurnal de criză - 2 aprilie

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

De undeva, din "buncăr", din fundul "peşterii" întunecate, trimit semnal de azi, joi, 2 aprilie. Trebuie să mai şi glumim ca să suportăm apăsarea situaţiei. Da, bine spunea cineva că după ce trece această situaţie, ţinând cont că nici frizeriile nu mai sunt deschise, vom ieşi din case ca din peşteri, cu bărbi şi plete... În fine, asta să fie problema!

Mă gândeam azi de dimineaţă că, de fapt, mulţi oameni, inclusiv eu, am mai avut zile/perioade când am stat pur şi simplu în case, din diferite motive. Ar trebui să nu fie greu, mă gândeam. De ce resimţim acum altfel ceea ce am mai trăit în trecut? Am avut zile de studiu, de documentare la calculator, zile când citeam, când am scris..., zile când nu ieşeam prea mult din casă, ca şi acum, dar percepţia a fost alta.

Cred că e important foarte mult contextul, sistemul de coordonate. Uneori nu avem nevoie de un lucru, dar dacă este la dispoziţie, fără a uza de el neapărat, simplul fapt că îl avem la dispoziţie, ne dă un sentiment de confort. Înainte nu resimţeam nicio apăsare în astfel de zile pentru că ştiam că pot merge oricând, oriunde. Acum contextul ne creează disconfort. Şi stres. Şi senzaţii vecine cu disperarea, născute de lipsa de perspectivă de rezolvare, la care se adaugă teama de consecinţele economice viitoare. Dar ăsta e un alt subiect...

Faptul că totul e în mintea noastră, expresie pe care o tot auzim din când în când, arată cât de importante sunt psihologia şi sociologia, ca ştiinţe de stăpânit, de lucrat cu ele, cu noi, oamenii. În ignoranţa mea, în tinereţea în care nu ştii prea multe şi ai voie să greşeşti, mi-am imaginat că psihologia nu e mare lucru... N-am crezut că există un set de lucruri, de instrumente, reguli, sau ce-or fi, care definesc comportamentul uman şi felul în care poate fi folosit asta - şi la plus şi la minus. La plus în sensul de a ajuta pe cineva să îşi regăsească vitalitatea, încrederea în sine, puterea de a se valoriza şi de a lupta. La minus se află folosirea acestor cunoştinţe în scopul influenţării negative cu diferite scopuri, manipulării, spionajului, etc. Toate, însă, au un element comun: mintea umană.

Aşa se face că acelaşi lucru, plasat într-un sistem de coordonate, poate avea o culoare, dar schimbând fundalul, capătă alte valenţe, altă percepţie. Ne stă în putere să alegem să fim fericiţi, sau măcar să încercăm, ori din contră, să fim suficienţi, să renunţăm la luptă şi să ne lăsăm pradă căderii. În perioada asta e uşor să-ţi pierzi minţile, să te laşi cuprins de stres, de frustrare, de sentimentul de pierdere într-un spaţiu fără ieşire. Trebuie să ne raportăm la situaţie astfel încât să găsim puterea de a învinge apăsarea, să găsim stimuli, să fim selectivi cu ce lăsăm să ne afecteze.