Încerc să țin un jurnal zilnic, sau
aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenție,
nu ca să impresionez, nu pentru a da lecții. Departe de mine. Cred că e nevoia
de a împărtăși, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniștesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.
Nu am pretenția că dețin adevărul, că
ce scriu aici trebuie să accepte toți, unii pot vedea lucrurile diferit, iar
ăsta e un semn de normalitate.
Aproape au trecut sărbătorile, ce au
pus şi ele partea lor de presiune mediatică la criza care apăsa deja suficient,
astfel încât să te simți captiv. În aer miroase a praf de pușcărie, un nisip
fin ce intră prin toți porii sufletului, otrăvind şi amărând fărâma de speranță de normalitate şi rațiune. Emoția este, însă, Regină.
Îmi amintesc de perioada când mi-am
rupt mâna stângă acum vreo 10 ani şi a trebuit să stau în casă vreo lună şi
jumătate. Capacitatea de deplasare era limitată, dureri erau cât cuprinde,
frustrare la fel, dar eram mai fericit ca acum. Mi se pare cel puțin nefirească
frenezia cu care se strigă despre minunăția acestei situații, că uite, avem
timp să citim, să ne regăsim, să bla bla bla. Pe bune? Înțeleg că avem nevoie
să rezistăm, dar să transformăm o situație de criză din postura în care avem de
suferit, în care există constrângeri, restrângeri ale libertății într-o laudă
deşănţată este cel puțin cinism, ca să nu spun alte cuvinte mai tari. Am mai
auzit în preajmă gândiri de genul: a, păi nu s-au schimbat prea multe pentru
mine, cam aşa era viaţa mea şi înainte, aşa că nu bag în seamă, nu mă
deranjează... Alții zic: vai ce bine că ni se interzice, că suntem expuși abuzurilor, controlului, ce bine că ne obligă să stăm acasă, că ne jucăm cu
copii, facem treabă casnică, etc. Ca şi cum e de preferat constrângerea decât
alegerea liberă a fiecăruia dintre noi de a face ce vrea cu viața şi cu timpul
lor. Ce, dacă voia până acum să stea acasă, cu familia, îi oprea cineva? Avem
nevoie de nuia? Ceva îmi scapă.
Pe scena publică, în tot acest timp,
căutăm un semn că, totuși, se va reveni la normal. Dar la interior e linişte. E
ca în bancul ăla, când te duci acasă la cineva şi găsești pe uşă un afiș pe
care scrie: „Nu sunați! Ies eu din când în când...” Câteva ţări şi-au permis,
totuşi, să nu intre în horă, să adopte propriul ritm. Se vede că acolo nu au
ieşit din imaginea generală, nu s-a scăpat de sub control nimic, nu a venit
apocalipsa, nu au explodat îmbolnăvirile. Pentru mine este evident că şi cu
aceste măsuri şi fără ele, mai dure sau mai laxe, evoluția este cam aceeași. Factorii
care influențează notabil, de bună seamă că sunt alții, aici trebuie lucrat. Dar
se vede că la putere este emoția şi nu rațiunea, iar la adăpostul disperărilor
se construiesc imperii ce vor străluci mai târziu. Semnul trebuie să fie dat de
afară, Fără încuviințarea de undeva, de la vreun centru de putere, direct sau
indirect, la noi se va rămâne în aceeași platitudine şi încremenire. Am auzit,
citit pe undeva acum o zi sau două că pe la Bruxelles s-a emis un document în
care se recomandă relaxarea treptată, etc. Ei, acum da, chiar dacă evoluția medicală nu a fost semnificativ influențată de măsurile luate până acum, cu efecte
dezastruoase pentru economie, însă, deci cu toate astea, abia acum am putea să
relaxăm putin situația. Slugărnicia noastră este proverbială. La un moment dat
toate astea va trebui să fie taxate.
Închei cu o notă pozitivă: am avut ocazia să constat rezerva incredibilă de creativitate, de umor. Acel haz de
necaz chiar există, şi e o dovadă de spiritualitate, de inteligenţă a poporului
nostru, dincolo de toate slăbiciunile. Am citit cele mai tari bancuri, am văzut
jocuri de cuvinte excepționale, fineţuri şi substraturi rafinate. De asemenea,
am văzut şi inițiativă şi inventivitate în domeniul celor ce s-au reinventat
economic ca să supraviețuiască în această perioadă. Toate astea îmi
demonstrează încă o dată că Emil Cioran avea dreptate să scrie la un moment
dat: „Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o
iubesc, dar nici nu o condamn.” Sau ceva şi mai sugestiv: „Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaștere, sinuciderea ar fi obligatorie.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu