În ultima zi din an,
majoritatea oamenilor tind să facă bilanţuri ale anului care se încheie peste
câteva ore. Un bilanţ conţine de obicei 2 capitole:
- trecerea în revistă
a ceea ce s-a întâmplat bine şi rău în anul care e pe sfârşite;
- desenarea unei perspective pentru viitor, aşteptări, speranţe, planuri.
Când mă uit la anul care a trecut, în funcţie de rama în care aşez totul, poate să fie un an bun. Poate să fie un an dezastruos. Depinde câte de dispuşi suntem să vedem dimensiunea reală. Depinde cu ce comparăm. Marele actor Dem Rădulescu spunea într-un interviu televizat că secretul e să privim în jos, nu în sus. Dacă privim în jos, adică, dacă ne comparăm situaţia cu altele mai nefericite, vom spune: suntem bine! Alţii suferă cu adevărat, noi avem noroc. Şi atunci, ni se pare că avem o viaţă bună.
Dacă ne uităm în sus, vom vedea situaţii mai fericite, la care, din cauză că nu am ajuns, jinduim. Şi atunci, ni se pare că suntem nefericiţi, că nu ne e bine, că am ratat. Cum să fim obiectivi? Putem suporta adevărul? Care e secretul vieţii?
În partea a doua a bilanţului, aş vrea să-mi fac planuri, să desenez vise. Dar nu pot. E ca şi cum aş fi într-o pivniţă în care nu e lumină. Caut întrerupătorul şi duhneşte peste tot... Nu ştiu ce va urma. Când ai un accident cu maşina, duci automobilul la service, iar mecanicul îţi spune: în 3 săptămâni, sau în 2 luni maşina e gata! Îţi iei o porţie de răbdare şi-ţi dimensionezi aşteptarea pentru atunci. Asta te ţine în viaţă. Poţi să planifici o călătorie peste acel timp. Dimensiunea timpului poate face suportabilă orice problemă. Lipsa unei astfel de perspective, ba mai mult, ventilarea ideilor distrugătoare gen „Foaie verde de dudău şi-o să fie şi mai rău” creează nu atât panică, cât dezgust, amărăciune...
Unde găsim resursele
ca, în lipsa perspectivei, să nu clacăm? Răspunsul nu poate fi decât unul
singur: la Dumnezeu.
La mulţi ani, cu
credinţă în suflet.
