Definiția iubirii

              Definiţia iubirii este așa: puţin alb, un cer greu, nefericirea. Apoi, o ploaie rece, amestec de gheaţă şi cer, carne şi vers, durere scursă.

                Ce contează scadenţa, atâta vreme cât există magia? Nu-i întrebare cu răspuns care să nu alunge praful mincinos, plin sau gol, milă necrezută, absurd de mult. Toate întrebările sunt vinovate.

                

              Mi-am făcut un inventar aici, unde scriu: e un dor ars, aruncat pe masă, eşti tu, goală şi un văl aspru. Într-o altă lume am fost poet. Am avut atât succes încât cafeneaua mea preferată a ars. Să nu uiţi!

                Definiţia iubirii nu ţine cont de stih, titlurile alunecă pe treptele rupte, pe rolul sfârşitului de vis. Aproape că nu mai cred în nimic. Fiecare clipă e o cameră umplută cu tine, flacără ce plânge, terminaţia disperării. Aseară am plâns.

                Ce dacă uşa infernului e mereu întredeschisă, ce dacă speranţa a plecat pe mare? Întrebările urcă dealul abrupt, crezul tresaltă, degetele se înnoadă. De vânzare a mai rămas numai sufletul. Cu sunetul la maxim, cu mine, fără tine.

                Într-o altă lume am fost pictor. Te-am desenat fără culori, te-am inclus în dreptul meu la sâmbătă. Într-o altă lume  ţi-am fost zâmbet.

                

             Definiţia iubirii e ca o cutie: Înăuntru e o cârpă aruncată printre jarii necuraţi, purifică visul pământul, suie calea prăpastia. Dincolo de tine nu mai e nimic. Dumnezeu există.

                În calea mea stau două lucruri: ochii răi şi vara. În ochii răi se sting valurile mării, iar vara… dorm. Dorm şi cântecele se îneacă. Nu-mi lua elanul.

                

              Definiţia iubirii este aşa : tu şi eu.

Să ai grijă

Acolo unde auzi strigăte, unde sunt scrâșnete, din adâncimea aia aprinsă, din hău; dintre dansurile vii de lumină verde, sub lanțurile de cer, desenând o geană fierbinte… acolo, undeva între piatră și zor, lângă dârele de sânge violaceu ale asfințitului, țipând ochii, desenând sunete, spulberând refrene; acolo, între degetele privirii tale… e o lume.

                                                                                   

În lumea aceea e lupta intensității cu firavul, e îmbinarea ultimei speranțe cu marginea minciunii salvatoare, e fiecare gând înșelat, sunt aripile încărcate de povara viselor. Să ai grijă, pentru că în lumea aia nu există plânset, iar lacrimile aparțin numai viitorului, în lumea aia nu-i nicio scară, nu-i nicio scuză, în lumea aceea, acolo, unde privești, unde auzi sunetele alea, e aspru. Sunt și viori și zâmbete galbene, ploi de zăpadă, speranțe dezosate, disperări.

…Acolo unde te uiți, în universul acela, acolo e sufletul meu.

Să ai grijă de el.

Liber

Te crezi un om liber. Liber de reguli, de îngrădiri. Așa sunt şi eu, în felul meu. Te vrei un om care zboară pe un cer unde nu sunt limite. Te-ai gândit că poți răni alte păsări care zboară pe un culoar, al lor?

Aproape orice se poate justifica… M-ai stropit cu noroi în timp ce alergai şi mi-ai spus că nu am înțeles libertatea din pasul tău. Însă ignoranța din comportare pălește în fata omului de valoare care ești. Trebuie să te iau cu totul, dacă vreau, cu bune şi cu rele. Voi încerca să pun accent pe cele bune, iar relele voi încerca să le evit, chiar le voi discuta cu tine, poate nu-ţi dai seama ce se întâmplă. Poate nu vezi, poate nu simți. Sau…

Vei proceda la fel?

De fapt, nimeni nu vrea să-şi asume nimic. Am făcut o prostie? Ei, lasă, așa sunt eu, ce dacă…? Tac? Istoria se repetă. Replic? Nu înțeleg libertatea. Mă retrag? Sunt rău. Rămân? Sufăr.

Mai bine să fiu bun. Cum?

În loc să spui: asta nu știu, caută în altă parte o soluție - ceea ce m-ar ajuta să găsesc în altă parte o soluție, taci. Și mă cantonez, și-mi fierbe speranța până se evaporă. Nu am găsit răspuns la ceea ce căutam, în schimb tu crezi că ţi-ai salvat onoarea. Ești un om liber, uitasem.

Scriam deunăzi despre sensibilitate, despre traficul de sensibilitate. Ideea de libertate pare a fi şi ea o monedă de schimb. Rămân doar reperele mari şi intangibile (deocamdată) să traseze firav apartenența la o lume şi nu la o nebunie. Dar nu cred că e departe timpul când stânga, dreapta, sus, jos, cald, rece, alb negru, vor fi spulberate în numele libertății.

Sau sunt deja.

Mica feerie

              ... Duminica trecută am fost la biserică. Nu mai fusesem de mult şi pur şi simplu mi se făcuse dor de putină liniște. Am aprins lumânări, m-am recules între icoane şi o secundă am închis ochii.

Despre viață se pot spune multe. Minunea că găsirea unei clipe limpezi e mai prețioasă decât un milion în căutarea ei, faptul că un singur zâmbet poate ucide tristețea unui timp, sunt paradoxuri ce au pătruns de mult smalțul existenței. În fiecare zi frunzele plâng, dar noi îi culegem lacrima amară fără să îndrăznim să ne răstim la copaci. Cerul frânge lumina şi o scuipă în picături de dureri, iar noi credem că aşa trebuie să se întâmple ...

Sub tăvălugul negru care ne vorbește despre viată şi gheață deschidem o umbrelă - spartă şi ea pe alocuri - atât cât să simţim vremelnic săgeţile nefirescului şi nevoia căutării dreptăţii, atunci când ea ne umblă în călcâi.

Dincolo de disperări, de lupte, am uitat să visăm. Există atâta farmec în vânt, în amurg, în ochi! Amestecă-te în gemetul ploii, trânteşte-te pe iarbă şi râzi! Ai să vezi, trebuie să înveți să vezi fumul de stele şi strălucirea lui! În fiecare pas e o vrajă, iubiri stau să răbufnească, iar luna îşi vinde misterul visătorilor.

Viaţa, ca o veşnică duminică dimineaţă, ne invită la ea acasă, să gustăm mireasma primului şi ultimului păcat, să învingem apăsarea şi durerile cu muzică! A fi romantic, a scrie versuri, a pluti. A dori, a te bucura, a iubi!

Raze de dor prelungite printre umbre de cai, joc de copil, prima dragoste, galben şi mov ...

Câteodată îmi iau chitara, rezemată pe un scaun vechi şi ciupesc corzile. Îmi lipesc urechea de lemnul rece, crăpat de vreme şi cânt. Iar atunci nu mai aud nimic.

Decât mica feerie din cutia de rezonanţă. 

Despre sensibilitate

                                                                           

În anumite situații, chiar când umbli cu mânuși, sau când mergi în vârful picioarelor riști să rânești pe cineva. E vorba de sensibilitate sau de intolerantă la adevăr, de fuga de asumare? Ce este sensibilitatea? Dă declamarea acestui lucru dreptul la șantaj - fie ei și sentimental?

                                                                           

Ai putea să alegi să ocolești anumite lucruri, dar uneori asta poate aduce prejudicii mai mari. Dacă spun - cu cele mai mari precauții din lume, declanșez suferință, imposibilitate de reacție, sau reacție de respingere. Dacă nu spun: „De ce nu ai spus? Acum ce mai pot face?”

Cred că e foarte important să vedem cât e sensibilitate și cât e orgoliu. Să vedem ce este sensibilitatea, unde e ea, de unde provine, cum putem să o protejăm. Un om sensibil e, fără îndoială, un om vulnerabil, și e nevoie de empatie. Avem suflete fragile, dar tine și de noi să nu ni le lăsăm otrăvite.

Sensibilitatea nu-i o pelerină pe care s-o tragem peste noi când ne pare rece ploaia.

Aș vrea să pot înțelege natura umană!