Suntem flori 🌺

 

Îmi plac florile. Îmi plac foarte mult! Adesea, în călătoriile mele, surprind în fotografii flori – în diferite ipostaze. Când sunt într-un loc, adesea caut ceva, o imagine care să transmită ceva despre acel loc. Uneori mă uit în toate direcţiile, dar nu îmi atrage atenţia nimic. Şi-atunci, îmi cade privirea pe o floare.

 

Cred că florile sunt purtătoare de mesaj, cred că pot primi simţirea noastră şi o pot da mai departe altora ce le privesc. Florile au personalitate, atrag nu neapărat prin frumuseţe sau culori, prin mărime. Au ceva aparte, cu care comunicăm. Unele nu excelează în apariţie, dar dacă sunt în mediul lor, transmit, respiră şi se simt bine. Da, asta era: să fie în mediul lor, asta contează! Să fie privite cu blândeţe, cu plăcere, cu mângâiere, să aibă parte de atenţia şi îngrijirea celor din jur, să aibă şi condiţiile fizice, de temperatură, de mediu, să aibă atâta cât le trebuie ca să fie vii. Apoi – sunt ca nişte semi-zeiţe, se împreună cu lumea în care trăiesc, devenind o prezenţă minunată, legând zboruri, gânduri, populând edenuri şi desfătări.

 

Din contră, dacă mediul nu este cel favorabil, se ofilesc, pot deveni buruieni sau plante carnivore. Dintre toate nevoile, lipsa dragostei, a gândului bun, le distruge cel mai mult, chiar dacă pământul nu este aşa de vinovat. Trecătorul întâmplător poate să ignore astfel de flori, ceea ce este mai dureros decât ar fi să le rupă. Ar putea să creadă lucruri rele, ar putea să le marginalizeze. Dar poate acel trecător este în mediul lui, iar floarea nu.

 

Suntem flori! Înainte de orice, să ne întrebăm dacă fiecare, aşezat în mediul său favorabil, am gândi la fel ca într-o situaţie oarecare. Cunoaştem un om: îl catalogăm, îl evaluăm, analizăm, cântărim, judecăm, fără să ne întrebăm dacă este în mediul său. Punem adesea etichete, dar nu ne dăm seama că acelaşi om, în altă situaţie, în alte împrejurări, ar fi altul. Ne putem întreba: dacă totul este aşa de simplu, de ce nu se duce pur şi simpu fiecare în mediul lui şi să rămână acolo? Da, depinde de noi, de puterea noastră şi de Dumnezeu.

 

Viaţa e o competiţie, dar lupta nu este a unui om cu alt om, ci a unui om cu el însuşi, de a îşi face loc pentru a pătrunde şi a rămâne în lumea unde se simte bine. Unde este dorit, acceptat, apreciat. E o luptă şi cu alţii, e drept, dar cel mai mult e o luptă de adaptare, de mobilizare a puterii interioare, de stăpânire a demonilor, pe care îi avem cu toţii. O competiţie, nu de a ajunge toţi la aceeaşi linie de sosire, dincolo de care găsim o lume dorită, ci de a ajunge fiecare pe culoarul său.

 

Trist este că mulţi, prea mulţi, nu ajung să respire propria lume, şi sunt nevoiţi să trăiască într-un aer îmbâcsit, primind "pleznă" din partea unor oameni care, aşezaţi şi ei în altă lume, ar avea altă poziţie. Uneori, lipsiţi de puterea de a se se salva dintr-o lume care nu este a lor, aceştia îşi construiesc o lume în mintea lor, în timp ce ceilalţi râd de ei.

 

Viaţa ne dă tuturor lecţii, pe care de cele mai multe ori le înţelegem mai târziu. Există, poate, ani şi ani de căutări pentru împlinire, sau secunde în care te ataşezi unui loc, amândouă cu acelaşi rezultat. Când vă veţi găsi lumea, bucuraţi-vă! Mângâiaţi cerul, râdeţi. Iar dacă nu aţi găsit-o încă, şi vă este foarte greu, nu uitaţi că în alte coordonate sunteţi altcineva.

 

Unii nu cred în nimic, alţii cred în destin sau în ei înşişi.

Eu cred în flori.

O minune de Crăciun

 

Împărtășesc această întâmplare la puțin timp de când s-a petrecut, căci am acum în minte proaspete detaliile... Nu aveam cum să nu văd dincolo de fapte, să nu simt dramul de miracol. Nu prea cred în coincidențe, căci dacă e să ni se întâmple ceva, mai degrabă ar fi ceva rău – așa se scrie, de obicei, istoria. Norocul e o floare rară. Nici nu știu dacă există noroc, cu adevărat. Iar dacă există, acesta însoțește anumite mentalități pozitive și luptătoare.

Călătoresc, călătoresc, cu sau fără turiști, aceasta e hrana mea, e “nebunia” mea. Sunt dependent! Nu pot sta acasă, am nevoie să descopăr, să explorez, să mă bucur de nou, de necunoscut, dar și de locuri pe care îmi este dor să le revăd! Una din destinațiile despre care am afirmat se află printre preferințele mele este Bulgaria. Am călătorit prin Bulgaria de multe ori și am fost atras de frumusețea și comportamentul turistic al bulgarilor, de prietenia și simpatia lor, de bucătăria lor gustoasă, de multiple similitudini istorice cu noi. Îi simt ca pe niște frați.

De aceea, anul ăsta, de Crăciun, ne-am propus să facem o escapadă la Sofia, capitala Bulgariei, un loc pe care încă nu îl descoperisem. Planul făcut a vizat 2 câștiguri: o zi să descoperim la pas orașul și o zi să o alocăm pentru a merge să vedem Biserica Boyana și Mănăstirea Rila, aflate în apropiere de Sofia. Zis și făcut. Am organizat ca totul să fie făcut de Crăciun, în 4 zile: prima și ultima zi pentru dus și întors – pentru că distanța București – Sofia este de 400 km și este nevoie de aproximativ 7 ore pentru un drum, cu tot cu opriri, inclusiv pentru masa de prânz. Apoi, zilele 2 și 3 pentru Sofia și Boyana cu Mănăstirea Rila. Biserica Boyana se află la marginea Sofiei, la vreo 8-9 km. de centru, iar Mănăstirea Rila este la 120 km. din centrul Sofiei, mergând spre sud, spre Grecia.

Am ajuns la Sofia, ne-am cazat. Eram în prima zi de Crăciun. Trebuie să recunosc că am avut un pic inima strânsă pe drum din cauză că vremea se înrăutățise, pe drum ningea, pe alocuri era vânt, chiar viscol. Dacă ne lasă mașina? Autoturismul nostru are aproape 19 ani, iar în ultimul timp a tot dat semne de îmbătrânire. Am ajuns cu bine, vremea era rece, foarte rece, iarna parcă venise dintr-o dată. Însă în cameră ne-am bucurat de atmosfera de Crăciun. Am întins masa cu bucate aduse de acasă și am ascultat colinde.

A doua zi, pentru descoperirea Sofiei la pas, contractasem anterior un ghid local pentru un tur pietonal. Ne-am întâlnit cu ghida noastră și cu alți turiști care rezervasera - în centru, în fața teatrului Ivan Vazov. A urmat un tur minunat, în care am aflat și văzut lucruri extrem de interesante. Eram în a doua zi de Crăciun. Ziua a continuat cu un prânz destul de scump, la un restaurant “fițos” din centru și s-a încheiat acasă, în atmosfera primitoare a apartamentului unde am avut cazare. Următoarea zi ne-am suit în mașină și am plecat către Biserica Boyana. Vremea la marginea Sofiei era mai rece, zăpadă se depusese, era alunecos, vântul mușca. Am vizitat biserica, apoi am plecat la Mănăstire. Nu am să insist asupra obiectivelor vizitate, ceea ce pot să spun este că merită să ajungeți să le vedeți! Am plecat încărcați de la Rila și la 7-8 km, pe drumul spre Sofia am oprit la un restaurant să mâncăm. Servirea, mâncarea, atmosfera, prețurile au fost exact cum ne-am dorit. De-acum, e vremea să ne întoarcem în Sofia și să ne pregătim de drumul spre casă de mâine. Eram în a treia zi de Crăciun.

Am folosit indicațiile online pentru hărți și la un moment dat drumul ne-a scos din șoseaua principală, probabil pe o scurtătură, pentru a ne re-încadra în drumul național spre Sofia. Am mers mai departe... Drumul era unul îngust, unde cu greu ar fi trecut o mașină pe lângă alta. De ce am intrat pe acel drum? Pentru că altul nu primisem... Ieșim noi la capătul celălalt, mi-am spus, când vom da din nou de trafic și civilizație. Bătea vântul cu putere, nu trecea nicio mașină pe acel drum. Niciun indicator, decât câmp deschis. Ce se poate întâmpla?

Apoi – acel moment fatal. Am aruncat privirea pe indicatorul temperaturii de la bord: crescuse până la aproape de maxim. Ceva se întâmplase. Hai să oprim, am zis, să vedem ce se întâmplă. Când am ieșit din mașină bătea vâj-ul și unde te uitai cu ochii nimic. Eram în mijlocul a nicăieri. Sub capotă am văzut cum fierbe, uleiul ieșise pe afară și curgea inclusiv sub mașină, făcând o pată. Nu trecea nicio mașină pe acolo, probabil era vreo scurtătură folosită de localnici, dar nu vedem niciun sat, nicio așezare. Nu puteam sta afară prea multe minute din cauza frigului. Înapoi în mașină. Ce facem?? Nu putem pleca mai departe. Până la Sofia mai erau 90 km. Ca să rămânem în mașină să ne încălzim nu era o soluție de lung timp, pentru că nu puteam deschide iar motorul pentru căldură, s-ar fi încins din nou. Nu trecea nicio mașină. Pe cine să sunăm? Din nou afară cercetând măruntaiele mașinii. Vasul avea culoare de cafea cu lapte. M-am uitat către cer și m-am rugat. Aș putea să sun la 112. Dar nu avem un accident, nu știu ce nivel de urgență ne-ar fi acordat, ce soluție ar fi găsit, cât ar fi durat până ajunge cineva la noi. Vântul se întețea. Aș fi putut să sun la proprietarul apartamentului unde eram cazați. Poate ar fi trimis pe cineva să ne tracteze, dar cât ar fi durat? Deja se făcuse seară, întunericul cobora. S-o luăm pe jos era exclus, erau câțiva km. buni de mers în acel frig, nu am fi rezistat.

M-am uitat din nou spre cer. Eram în a treia zi de Crăciun. Și atunci s-a întâmplat! De undeva, de nicăieri, din pământ, dintr-o altă lume a apărut o mașină. Nu auzisem zgomot de motor, nu văzusem lumini. Dintr-o altă dimensiune au apărut ei, veniți ca într-o misiune, anume pentru noi. Au oprit în dreptul mașinii noastre, văzuseră după număr că suntem români și am schimbat câteva replici în engleză. Probleme cu mașina? Am zis ceva de genul: Nu, ne descurcăm... Dar ei veniseră pentru noi, trimiși de Ceva. Au oprit în fața mașinii noastre și s-au uitat la peisajul dezolant de sub capotă. E rău. Foarte rău. E “Kaput”, nu mai puteți continua drumul cu această mașină. Haideți la noi în mașină să vă încălziți! Erau 2 tineri, la vreo 35 ani, doi oameni frumoși pe care nu am să-i uit toată viața: Veronika și Matei. Bine, dar Matei este nume românesc, am spus. Nu, au zis, este un nume creștinesc!

Panica se instalase ușor la noi în suflete dar apariția acestor 2 îngeri ne-a dat un licăr de speranță. O să vă găsim pe cineva care să vă tracteze până în Sofia, a spus Veronika. Ea părea să controleze situația și vorbea engleză foarte bine. A dat câteva telefoane, a vrut să găsească și un mecanic care să se poată uita la mașină dar... era a treia zi de Crăciun, era sâmbătă. Nicio șansă! Stați liniștiți, ne-a spus, n-o să vă lăsăm aici. Păreau că nu se grăbesc, că veniseră exact pentru noi! Bun, ne puteți duce la Sofia, am spus, mulțumim, dar nu putem lăsa mașina aici. O să vă tractăm noi, au spus, dacă aveți cu ce. Nu aveam. Atunci, vom găsi totuși pe cineva care să vină să vă tracteze, a spus Veronika. Iar mâine tot așa vă veți întoarce acasă, dar e de preferat să găsiți pe cineva din România care să vină să vă tracteze din Sofia. Vom găsi pe cineva care să facă asta? M-am întrebat deznădăjduit. Dar dacă nu găsim pe cineva care să ne ia de aici până în Sofia? Dacă tinerii se grăbesc și pleacă? Nu știm limba bulgară... Nu vă vom lăsa aici! au spus amândoi. Dumnezeule, cine sunteți voi, Veronika și Matei?

Întunericul coborâse de-a binelea. Erau momente când eram la un pas să pufnesc în plâns. Nu știu când au vorbit, au găsit, cert e că după o vreme am văzut lumini apropiindu-se din spate: venise mașina cu remorca, cu rampa pentru încărcarea mașinii. Vă lăsăm cu el, au spus. Plătiți-l cu cash, în Bulgaria numerarul e la putere! L-am convins să vă ia o sumă acceptabilă, îl cunoaștem. Altcineva v-ar fi luat probabil dublu, Bulgaria e scumpă, să știți! Succes! Și au plecat în noapte, dar luminile mașinii s-au pierdut la câțiva metri după ce au plecat. Unde au dispărut? l-am întrebat pe șoferul cu platforma, care în timpul ăsta pregătea urcarea mașinii. Cine să dispară? La cine vă referiți?

Prieteni, povestea are un final fericit, lucrurile au decurs apoi lin, în siguranță până acasă, chiar dacă am avut și o cheltuială neprevăzută. Suntem acasă, la căldură, în siguranță, mașina este în parcare, vom vedea ce este de făcut cu ea. Dar ceea ce rămâne este acel declic, care a readus speranța și binele pentru noi într-un moment de criză. Nu sunt un credincios practicant, nu-mi strig credința, doar o asum și o împărtășesc în liniște. Cred cu tărie că am trăit o minune de Crăciun și îi mulțumesc lui Dumnezeu. Veronika și Matei au fost ca doi îngeri păzitori care au venit de undeva cu mai multe mesaje pentru noi, din care eu vă transmit celor ce citiți: să credeți, să sperați, să iubiți, să luptați. Dacă puteți face un bine, să-l faceți. Trăiți frumos, ignorați răul, bucurați-vă de tot ce este frumos. Pentru că binele atrage bine.

La frizerie

 

Ieri am fost să mă tund. De câţiva ani merg la nea Sorin – un om blând de vreo 70 ani care s-a obişnuit cu mine. Dar şi eu cu el... Prima dată când am mers a observat că am unele probleme locale şi mi-a propus să îmi dau cu 2 creme, că şi el a avut la fel, iar cremele i le-a dat o doamnă doctor dermatolog. Am acceptat ajutorul, am cumpărat cremele indicate de nea Sorin şi după câteva săptămâni, când am mers din nou, totul era ameliorat. V-aţi dat cu ce v-am spus? m-a întrebat zâmbind. Da..., am spus cu jumătate de gură. Cum e? Eeeei, e altceva! Mă bucur că aţi ascultat! Cum să vă tund azi?

 

Nea Sorin e un monument de căldură sufletească, de bunătate şi calm. Este atât de meticulos, atent când taie fiecare fir de păr! Şi – pe unde aţi mai fost? m-a întrebat ieri, ştiind că tot umblu ca ghid. Fără să aştepte un răspuns a continuat: duminică plec la copii, în Anglia! Super! Am exclamat eu. Cât stai nea Sorine? Păi până pe 9 sau 10, copii ştie, că ei mi-au luat bilete. Bravo, nea Sorine, ce-ţi pasă... Am fost şi eu cu turişti acolo, zic, acum câteva săptămâni. Domne, nu prea vezi englezi la Londra, mai mult imigranţi. Daaaa! confirmă el. Dar la ei este civilizaţie. Care bă? Intervine un alt frizer. Păi...  – şi de aici a început o avalanşă de comentarii, care mai de care mai "răutăcioase” şi ironice. Vei ce bagabonţi e ăştia, domnu Tudor? mă întreabă zâmbind şi mulţumit că a fost în centrul atenţiei. Ştii cum te am în telefon? Tudor Gheorghe, că semeni cu cântăreţul! Apoi scoate din sertar telefonul şi-mi arată. Aşa e! Hai, nea Sorine, că mă grăbesc, îi spun ca să-l necăjesc un pic.

 

Uneori nu îl găsesc la „atelier” şi fac cale întoarsă. Nu accept să mă dau pe mâna şi pe sufletul altuia. Aaaa, mi-a spus odată. Am mulţi clienţi care nu se tunde decât la mine! Îmi vine să-l îmbrăţiţez pe acest om, pe care nu ştiu cu ce să-l asimilez: cu tata, de care mi-e aşa de dor, cu un frate sau cu un prieten. Ieri, la plecare aproape că nu voia să ia banii. Să vii după 9 ianuarie! mi-a spus. E în regulă, nea Sorine, cam la începutul lui februarie cred că vin. Dau să plec. Deodată îl văd cum se prăbuşeşte emoţional şi transformă zâmbetul într-o privire melancolică. Vă mulţumesc la toţi! îmi spune gâtuit. Voi sunteţi viaţa mea. dacă n-aţi fi voi, n-aş avea nimic...

 

Am zâmbit uşor, stăpânindu-mi emoţia şi am ieşit discret, lăsând dincolo de acea uşă o lume în care abia aştept să mă reîntorc. La mulţi ani, nea Sorine! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a scos în cale oameni ca dumneata, care îmi dau putere să merg înainte, de unde îmi iau speranţa că umanitatea nu s-a pierdut de tot.

 

La mulţi ani tuturor!

Dumnezeu are mereu grijă de noi

 

Motto: „Tot răul spre bine” - Tata

 

M-am întâlnit ieri în oraş cu un... personaj din trecut. L-am privit în ochi de la semi-distanţă, mi-a întors privirea cu un zâmbet nostalgic. Mă recunoscuse? Am retrăit în câteva secunde întâmplarea din trecut, aproape o uitasem...

...............................................................................................................................

 

Acum vreo 20 ani s-a întâmplat. Nu am să scriu nume, denumiri, nu are rost, important este tâlcul. Eram şef de birou în cadrul unui serviciu dintr-o unitate bugetară. Munca cu omul – cea mai grea! Dar îmi mergea bine. Într-o zi mă cheamă la el directorul – omul cu care m-am revăzut în piaţă deunăzi. Îmi zice: „Nu vrei să te muţi la alt birou? Tot şef de birou vei fi, nu pierzi nimic, ba din contra! E un serviciu care abia se înfiinţează.” Mă uit la el nedumirit. Bine, zic, dar aşa cum sunt aici îmi e bine. De ce să merg acolo? „Păi, îţi spun eu că e mai bine aşa”, îmi zice preocupat omul, apoi continuă: „Directorul de acolo mi-a cerut un om competent – aşa, ca tine, şi o să ai şi un mic câştig la salariu!”.

Nu ştiu ce să zic. Prea mi-o cere cu foc. După alte câteva minute de negocieri, explicaţii, rugăminţi, îmi spune: „Domnule, o faci pentru mine, te asigur că nu-ţi va părea rău!” ştiu, teoretic puteam să refuz, dar s-ar fi instalat o atmosferă tensionată permanentă. Aşa că am acceptat. Ce trebuie să fac? am întrebat după o vreme. „Păi în primul rând mergi la personal şi depune o cerere că renunţi la funcţia de şef pe care o ocupi acum. Apoi te duci la directorul de care ţi-am spus, am vorbit eu cu el!” Şi dacă... am întrebat într-o doară. „Orice ar fi, vii la mine, rezolvăm orice. Ai încredere!”

 

După ce am semnat cererea la personal prin care am renunţat la funcţia deţinută, am alergat la directorul cu pricina. După aşteptări, într-un târziu intru. Îi spun cine sunt şi care e scopul prezenţei mele. Se uită la mine cu o privire superioară şi îmi spune: „Auzi, să-i spui lui ăla care te-a trimis să te pună el pe funcţia asta de la mine!” Nu-mi vine să cred. Încerc să-i explic că aşa mi-a spus că au vorbit despre mine. Neagă tot, mă ia peste picior şi aproape că mă dă afară.

Înapoi la directorul meu, căruia îi relatez totul. Râde larg. Răde şi tace parşiv. Eu ce fac acum? Mi-am pierdut şi funcţia, îi spun cu un glas stins. „Ei lasă, că nu rămâi pe afară, nu vezi că se tot fac restructurări? Tu nu rămâi pe dinafară, îţi promit eu!” Am simţit că mi se înmoaie pricioarele. O să văd eu ce o să fac. Un coleg care mi-a ascultat păţania mi-a spus atunci: Stai liniştit, astea sunt metodele... nu aud prima dată de astfel de lucruri.

A doua zi la birou aud zvonuri despre o colegă care va fi pusă pe funcţia mea. Ai auzit? Mă întreabă un coleg. Ce să aud?... Câteva zile nu am fost om. La o săptămână am primit un telefon şi am acceptat o propunere pe care în mod normal nu aş fi acceptat-o, pentru că presupunea schimbări majore, pe care nu mă simţeam pregătit să le fac. Aşa – le-am făcut, şi nu îmi pare rău. Au urmat 11 ani minunaţi, în care am învăţat mai mult decât învăţasem până atunci: despre profesie, despre oameni, despre viaţă.

...............................................................................................................................

 

De aceea, ieri când l-am revăzut în treacăt şi i-am văzut zâmbetul nostalgic (oare îţi mai aminteşte de mine?), m-am întrebat dacă zâmbetul meu este unul amar, sau ar trebui să-i mulţumesc.

Accept să mor

 

Mai bine aş muri în astă noapte,

Ucide-ţi-mă, gândurile mele!

Ai spus că moartea mea ascunde șoapte

Ce urlă între carne şi piele.

 

Ai spus că aş salva destine

Cu moartea mea uşor convenientă,

Şi-ar injecta cu toţi curaj în vine

Visată – gravă, viaţa inocentă.

 

Eu – salvator de vieţi întâmplător

Cu moartea mea cerută dintr-odată

Accept să mor şi nu vreau nicio plată

Decât un sfert de plânset şi de zbor.

 

Ai spus că un infarct ar rezolva

Viețile din jur să fie roz.

Un alb pătat doar scris pe mucava

Dar murdărit de sus-ul din alcov.

 

Nu mă predau –şi ştiu - la niciun for!

Spre disperarea așteptării tale.

Nu mă predau şi nu vreau ca să mor

Din contră, o să inventez petale!

O poveste adevărată

 

Eram student!

 

Doamne, ce vremuri! Nu-mi dau seama nici acum care e perioada mai plină de farmec, de încărcătură: anii de liceu, sau studenţia? Hm!

Cel mai greu era de gestionat relaţia cu ai mei. Cu colegii, cu prietenii, erau nişte vremuri absolut magice. Sau mi se pare mie acum că a fost aşa. Tot ce provine din tinereţe pare – sau chiar este magic, nu? Într-o perioadă încărcată de examene cum am avut în acel început de septembrie - pentru că toamna e timpul restanţelor, ei bine atunci se petrece o întâmplare, un „fapt” care venea, în fond, din substanţa mea, din felul meu de a fi. Aşadar, restanţă – chiar nu mai ştiu la ce materie. Studiind ingineria, de bună seamă că era pe la geometrie descriptivă sau la topografie, chiar nu mai ştiu. Ai mei programaseră o ieşire, un sejur pe la munte, undeva la Căciulata, cred. Restanţa mea pica într-una din zilele când ei erau acolo deja. „Să ne spui ce ai făcut! O să te sunăm!” mi-au spus când au plecat, ridicând din sprâncene..

Eram tânăr. Făceam parte dintr-un TIMP. Un timp acum expirat. Dar un timp în care am putut să fac ce trebuia să fac. M-am pregătit bine pentru acel examen. Ştiam că după ce luam restanţa, urma să plec, la rândul meu, cu colegii în vacanţă (chiar nu mai ştiu unde!) Motivaţia exista. Aşa că am luat examenul. Cu brio!

Am avut nişte părinţi responsabili, care au avut un cult pentru ideea de familie. Au făcut tot ce au ştiut şi putut ei mai bine pentru ca totul să fie în regulă, ca noi să avem tot ce aveam nevoie. Dar... maică-mea era prea suspicioasă şi manifesta adeseori neîncredere. Erau probabil reminiscenţe din propriul trecut. Ăsta e un fenomen ce a durat foarte mult. Când părinţii m-au sunat şi m-au întrebat dacă am luat restanţa, am zis: „Da, sigur, cu succes!”. A urmat invariabil: „Sigur??? Nu minţi?” La vârsta aceea emoţiile şi trăirea sunt iuţi, aşa că bucuria trecerii examenului s-a transformat într-un sentiment de tristeţe din cauza acestei neîncrederi. După câteva minute de negocieri la telefon, într-un final am închis telefonul furios. Nu era primul episod în care eram suspectat că mint, iar chestia asta mă sâcâia... Telefonul a mai sunat de câteva ori înapoi, dar nu am mai răspuns.

A doua zi de dimineaţă plecam cu colegii. Mi-am petrecut după-amiaza făcându-mi planuri, pregătind plecarea şi căutând puţină odihnă şi linişte după perioada în care avusesem un consum nervos şi stres din cauza temerii de a pierde examenul. Pregătisem plecarea cu colegii de săptămâni bune şi dacă aş fi picat, lucrurile s-ar fi complicat. Învăţasem, e drept, dar din experienţa studenţiei am văzut că adesea nu e de ajuns să înveţi pentru a lua un examen. Adesea emotivitatea sau ghinionul, un context nefavorabil, puteau să influenţeze. Colegii amânaseră plecarea tocmai pentru a mă aştepta, să fiu „curat” şi să ne ştim promovaţi cu toţii în anul următor, unde noi aventuri ne aşteptau. Apoi, puteam să ne bucurăm. Ce ani!

Către seară telefonul a sunat din nou. Eram mai relaxat, deja eram cu mintea pe plecare, aşa că mi-am spus că nimic nu mă mai poate tulbura. Din nou ai mei, care – ce să vezi? – au continuat să mă iscodească dacă ascundeam adevărul sau nu legat de acel examen. Nu cumva am picat şi va trebui să merg la re-examinare? Cum pot să mai plec cu colegii în cazul ăsta?

Pentru mine a fost prea mult. Am decis să dau un răspuns. Am spus: „Credeţi ce vreţi. Nu-mi pasă!” În minte îmi încolţise un plan. Voiam să fac ceva demonstrativ, să pun o tuşă, să-mi exprim atitudinea. Nu mă credeţi? m-am gândit. Ei, mâine când veţi veni acasă mă veţi crede! Aşa că am luat carnetul de student şi l-am deschis la pagina unde era trecută nota. De fiecare dată după examen, mergeam la profesor să treacă nota. Unii colegi nu făceau asta, eu însă insistam de fiecare dată. Planul meu era să atârn în sfori carnetul de lampa din sufragerie, iar carnetul să rămână aşa, suspendat în aer, deschis la pagina cu nota. Când vor intra mâine în casă vor vedea carnetul deschis la pagina respectivă şi se vor convinge că nu am minţit. Nota trecută în carnet era dovada, pentru că era însoţită de semnătură, iar pe atunci, celor ca mine nu le-ar fi trecut vreodată prin cap să falsifice nota în carnet. Niciodată. Nu concepeam aşa ceva!

Întreprinderea s-a dovedit a fi una dificilă. De fiecare dată reuşeam să prind carnetul în sfori, dar nu reuşeam să menţin poziţia în care să rămână deschis la pagina respectivă. Mărturisesc că nu eram, şi nu sunt chiar aşa de îndemânatic. Cred că m-a prins miezul nopţii tot lucrând... Într-un târziu am reuşit! Am lăsat carnetul să plutească aşa, deschis şi m-am culcat, iar a doua zi am zbughit-o.

Când m-am întors după câteva zile ai mei nu m-au întrebat nimic. Îi convinsesem că luasem examenul?

Sub același cer - partea a II-a

 

De-acum, mă îndrept spre metrou cu un pas legănat, ca de dans, cadenţat. Am primit de undeva un soi de energie, habar nu am de unde, iar acum am căpătat puţină putere. În timp ce mă apropii de gura de metrou, adulmec în nări un iz plăcut, un miros de pâine coaptă, care acoperă aerul răcoros al dimineţii. E un amestec de prospeţime ciudată, de albastru şi gri, o combinaţie pe cât de neverosimilă, pe atât de revigorantă. Uneori, ne luăm energie din cele mai absurde situaţii, prezenţe. Cum este şi a mea acum, aici, în aceşti zori de zi. Nu sunt mulţi cei care urcă agale scările din subteran, dar lumina este una rece, ne-prietenoasă cu ochii mei obosiţi. Şi nu numai ei!

Undeva, jos, la baza scării rulante – Elena, cea care, văzându-mă ar putea spune unde, când, la ce oră şi cum m-a văzut, distrugându-mi lumea pe care o ţin pe tâmple. Cum să-i explic ce caut aici? Nimeni nu ştie că avem probleme acasă, toţi au o o impresie protejată de un zid de care nu a trecut nimeni. Acasă am să găsesc eu un scenariu explicativ pentru acestă noapte - care cred că îmi era necesară! – dar ce fac cu acest „pericol”? Mă îndepărtez încet de scări, merg spre chioşcul unde se vând deja produse calde de patiserie. Poate nu va veni spre mine, poate o va lua în altă direcţie. Însă Elena vine chiar spre acea tarabă. Mă refugiez discret, ca o pisică, mă adăpostesc în apropiere, la chioşcul de ziare care (încă) funcţionează pentru integrame, rebus şi mici fiţuici de scandal. Însă cursa continuă, am ghinion. Vine şi spre toneta de ziare, parcă mă urmăreşte. Dar nu, nu cred că m-a reperat. E... doar o întâmplare. În disperare de cauză, mă întorc cu spatele şi o iau pe stradă în jos, pe lângă gardul mare de fier, ce mărgineşte Parcul. Pasul ei se accelerează şi am senzaţia stupidă că vine din ce în ce mai aproape de mine. M-a văzut?

La câţiva zeci de metri un autocar, la intersecţia cu drumul principal. Un domn stă la baza scării maşinii şi se agită. Se uită în continuu la ceas şi schimbă propoziţii scurte cu şoferul prin uşa deschisă. După autocar – strada se deschide liberă, iar dacă merg înainte, sigur Elena mă va recunoaşte la un moment dat după statură, după mers. Sunt disperat. Tipul de la uşa autocarului este robust, poartă nişte blugi negri (par noi), pantofi sport de culoare închisă şi un tricou orange, pe care scrie ceva, dar nu disting. La gât îi atârnă rebel, un ecuson şi are un clipboard sub braţul stâng. Cu mâna dreaptă gesticulează, ţinând un pix între degete. Probabil este ghidul vreunei excursii ce stă să plece. Este singura mea salvare. Am să intru în vorbă cu el, astfel încât Elena să treacă mai departe.

-         Bună ziua! mă adresez timid

-           Bună... dimineaţa! îmi răspunde radios. Vă aşteptam! Haideţi, suntem în întârziere! Poftiţi!

Elena se apropie vertiginos şi risc să fiu recunoscut. Aşa că mă sui degrabă în autocar să scap. Elena trece în trombă pe lângă maşină, în timp ce o rumoare generală se porneşte în autocar...

-         Ce faci, domnule, stăm cu toţii să te aşteptăm? Îţi baţi joc de noi?

-           Alo, dacă noi ne-am putut trezi de dimineaţă, dumneata de ce nu ai putut să ajungi la timp? Noi am putut!

-           - Vă rog să vă aşezaţi, acolo e locul dumneavoastră, mi se adresează cu o voce calmă şi caldă ghidul. Liniştiţi-vă, mergem să ne simţim bine, în excursie!

-           Să-şi ceară scuze! strigă cineva din spate.

-           La microfon! completează o doamnă din faţă, care apoi îşi lasă privirea în jos.

Autocarul s-a pus în mişcare. Unde am nimerit? Unde merg? Ghidul începe o tiradă, o revărsare de vorbe spuse cu entuziasm şi pasiune, urmată de un ropot de aplauze. Apoi, se duce printre turişti şi vorbeşte cu ei. Toată tensiunea cauzată de „întârzierea” mea se anulase, iar acum în autocar se instalase o atmosferă caldă, prietenoasă, dar care pe mine, care nu dormisem, mă chema la somn.

Revăd ultimile ore: ce a fost, ce e cu mine? Unde merg? Muzica din difuzoare, zâmbetul oamenilor, toate mă îndeamnă la viaţă, dar undeva, la nivelul raţiunii mă întreb dacă sunt sau nu în realitate. Sunt. Şi trebuie să gestionez această realitate. Nu ştiu cum să ies din situaţia asta. Ghidul îndrugă ceva despre reguli, dă turiştilor nişte formulare... iar eu am mintea în altă parte. Unde dracului mergem?

OK, trebuie să-i spun ghidului că este o greşeală, dar nu am puterea, nu am curajul. Între timp, o doamnă mai în vârstă care stă pe aceeaşi linie de scaun cu mine mă priveşte şi îmi zâmbeşte. Dacă ar şi ce e cu mine...

-         Mă scuzaţi că îndrăznesc... Nu e treaba mea, dar aş vrea să vă întreb ceva.

-           Păi dacă nu e treaba dumneavoastră, nu mă întrebaţi! i-o retez eu aproape nepoliticos.

-           Mă scuzaţi!... se retrage doamna în turnul ei de fildeş.

Slavă Domnului că am evitat să dau explicaţii... Autocarul se îndreaptă către ieşirea din Bucureşti, încep să mă obişnuiesc cu noua realitate. Cât o fi ceasul? Străzile sunt destul de pustii. Mă las cufundat în fotoliul confortabil şi mă fură somnul. Cât am dormit? După un timp, mă trezesc buimac. Mintea mi se limpezeşte rapid, îmi amintesc brusc unde sunt şi cum am ajuns aici. Nu e chiar rea situaţia în care sunt, dar la un moment dat adevărul va ieşi la iveală, şi voi fi întrebat ce caut în acest autocar. Trebuie să găsesc o soluţie, să ies din situaţia asta. Sunt relaxat şi încordat în acelaşi timp.

Acum, când m-am trezit e linişte peste tot în jurul meu. Nimeni nu mai spune nimic în autocar, nici ghidul. Deodată, o tânără se aşează lângă mine, pe banchetă. Zâmbeşte sincer. Tace o vreme şi, sincer să fiu, nu îmi displace compania şi îndrăzneala ei.

-           Mi-a plăcut cum i-ai tras-o babei ăleia, îmi spune chicotind. Eşti eroul meu, pe bune! Super!

Mă ia la per tu direct...Nu, nu mă deranjează, chiar îmi dă senzaţia că întineresc. Este o tipă mignionă, are părul roşcat, este slăbuţă, atletică, dar oarecum sexy... Poartă o bluză violet şi blugi albaştri, strânşi pe trup. Dar ceea ce observ: este o fată, o femeie cu trăsături frumoase, o tipă drăguţă, la care observ cu uşurinţă contrastul dintre statură şi proeminenţa sânilor, ce stau să spargă bluza.

Hi, hi! râde apoi, ca o concluzie, dar şi ca o întrebare către mine.

-           Da... îi ofer eu satisfacţie, aşa este, nu mi s-a părut în regulă abordarea doamnei... Mulţumesc de susţinere!...

-           Cristina! Cristina mă cheamă!

-           Da..., eu sunt...

Nu termin fraza în care voiam să mă prezint. Ghidul apare fulgerător pe culoar, are telefonul mobil în mână, se pare că vorbise cu cineva la telefon. Probabil cu cel al cărui loc îl luasem în excursie. Cristina se ridică de pe loc la îndemnul ghidului, apoi acesta se aşează lângă mine.

-         Domnule, de ce v-aţi urcat în autocar? V-aţi înscris în excursie?

-         Nuuuu, îi răspund cu un glas stins. Povestea mea e una complicată.

-           Mă uit în ochii dumneavoastră şi văd asta! Vreţi să îmi povestiţi? mă întreabă ghidul cu un surâs în colţul gurii.

-           Păi... încerc eu să silabisesc.

-           Însă nu este timp pentru asta! În curând urmează prima oprire. Am vorbit la telefon cu turistul întârziat, va sosi la punctul nostru de oprire, adus cu alt autocar, care are aceeaşi pauză aici. Dumneata va trebui să ne părăseşti, sau să mergi mai departe cu noi, dar să achiţi excursia. Ce zici?

-           Unde ajunge excursia? am întrebat dezinteresat

-           ... Iar înapoi la Bucureşti te poţi întoarce cu curse de linie, cu microbuze.

............................................................................................................................

         Bun, acum îmi revin în memorie tare din ultimile aproape 24 ore. Sunt din nou înapoi, în Bucureşti, este aproape ora prânzului şi mă întreb ce s-a întâmplat. Episodul din seara trecută, cel încheiat cu uşa trântită nu-mi dă pace. De acolo a început plecarea mea. Trebuie să ajung acasă. Apelativul de „tataie” folosit de ... nu ştiu cum să o numesc m-a deranjat cel mai mult. A fost ca o invocare a unei stări de inferioritate în care m-aş afla. Deci eu eram vinovat de vârsta pe care o aveam. Ca şi cum la vârstele înaintate nu am ajunge toţi! Să râzi de o situaţie în care tu însuţi vei ajunge... E dincolo de percepţia mea. Vârsta e o culpă?

         Imediat după coborâre, ghidul mi-a arătat microbuzul ce mergea la Bucureşti. Am urcat greu, alene, m-am aşezat undeva, în spate şi am făcut imediat diferenţa între confortul şi atmosfera unei călătorii turistice şi această... călătorie forţată. Timpul a trecut foarte greu, aproape că îmi pierdusem răbdarea. Oboseala se adunase, dar ceva se petrecuse în mintea mea. Mă simţeam ca după o noapte de revelion în care petrecusem de zile mari, iar acum am băut o cafea tare să îmi revin. Senzaţia aceea de inundare a creierului cu cofeină, o adrenalină latentă, asta simţeam până în vârful degetelor. Sunt la limita dintre minus infinit şi plus infinit.

         Spre casă, deşi nu sunt aşa aproape, am preferat să merg pe jos. Povestea se apropie de final, aşa că vă întrebaţi ce s-a întâmplat acasă? Ce ceartă a fost cu o zi înainte? Cum am să explic lipsa? Ce a urmat? Dar... nimic nu trebuie explicat. E de ajuns că mini-aventura mea din ultima zi schimbase ceva din felul în care vedeam lucrurile. Ca un zid care îmi era ridicat până la ochi, iar acum cineva/ceva îl coborâse. O călătorie către noi înşine este ceea ce ne poate deschide orizonturile. Rămânerea în zona de confort este toxică, ea va alimenta disperararea care va veni în ziua când nu mai putem face nimic.. Înainte să schimb ceva în jur, trebuie să mă văd, să ard. Ca o chimie care ne ajută să intrăm alte dimensiuni sufleteşti. Cerul este mereu acelaşi, dar noi putem fi alţii – cei care să luptăm cu noi. Sub acelaşi cer inima noastră poate alerga de la minus la plus infinit.  

...Acasă, când am ajuns, in bucătărie, alături de soţie era..,. Elena.

-         Bună, Elena!