Accept să mor

 

Mai bine aş muri în astă noapte,

Ucide-ţi-mă, gândurile mele!

Ai spus că moartea mea ascunde șoapte

Ce urlă între carne şi piele.

 

Ai spus că aş salva destine

Cu moartea mea uşor convenientă,

Şi-ar injecta cu toţi curaj în vine

Visată – gravă, viaţa inocentă.

 

Eu – salvator de vieţi întâmplător

Cu moartea mea cerută dintr-odată

Accept să mor şi nu vreau nicio plată

Decât un sfert de plânset şi de zbor.

 

Ai spus că un infarct ar rezolva

Viețile din jur să fie roz.

Un alb pătat doar scris pe mucava

Dar murdărit de sus-ul din alcov.

 

Nu mă predau –şi ştiu - la niciun for!

Spre disperarea așteptării tale.

Nu mă predau şi nu vreau ca să mor

Din contră, o să inventez petale!

O poveste adevărată

 

Eram student!

 

Doamne, ce vremuri! Nu-mi dau seama nici acum care e perioada mai plină de farmec, de încărcătură: anii de liceu, sau studenţia? Hm!

Cel mai greu era de gestionat relaţia cu ai mei. Cu colegii, cu prietenii, erau nişte vremuri absolut magice. Sau mi se pare mie acum că a fost aşa. Tot ce provine din tinereţe pare – sau chiar este magic, nu? Într-o perioadă încărcată de examene cum am avut în acel început de septembrie - pentru că toamna e timpul restanţelor, ei bine atunci se petrece o întâmplare, un „fapt” care venea, în fond, din substanţa mea, din felul meu de a fi. Aşadar, restanţă – chiar nu mai ştiu la ce materie. Studiind ingineria, de bună seamă că era pe la geometrie descriptivă sau la topografie, chiar nu mai ştiu. Ai mei programaseră o ieşire, un sejur pe la munte, undeva la Căciulata, cred. Restanţa mea pica într-una din zilele când ei erau acolo deja. „Să ne spui ce ai făcut! O să te sunăm!” mi-au spus când au plecat, ridicând din sprâncene..

Eram tânăr. Făceam parte dintr-un TIMP. Un timp acum expirat. Dar un timp în care am putut să fac ce trebuia să fac. M-am pregătit bine pentru acel examen. Ştiam că după ce luam restanţa, urma să plec, la rândul meu, cu colegii în vacanţă (chiar nu mai ştiu unde!) Motivaţia exista. Aşa că am luat examenul. Cu brio!

Am avut nişte părinţi responsabili, care au avut un cult pentru ideea de familie. Au făcut tot ce au ştiut şi putut ei mai bine pentru ca totul să fie în regulă, ca noi să avem tot ce aveam nevoie. Dar... maică-mea era prea suspicioasă şi manifesta adeseori neîncredere. Erau probabil reminiscenţe din propriul trecut. Ăsta e un fenomen ce a durat foarte mult. Când părinţii m-au sunat şi m-au întrebat dacă am luat restanţa, am zis: „Da, sigur, cu succes!”. A urmat invariabil: „Sigur??? Nu minţi?” La vârsta aceea emoţiile şi trăirea sunt iuţi, aşa că bucuria trecerii examenului s-a transformat într-un sentiment de tristeţe din cauza acestei neîncrederi. După câteva minute de negocieri la telefon, într-un final am închis telefonul furios. Nu era primul episod în care eram suspectat că mint, iar chestia asta mă sâcâia... Telefonul a mai sunat de câteva ori înapoi, dar nu am mai răspuns.

A doua zi de dimineaţă plecam cu colegii. Mi-am petrecut după-amiaza făcându-mi planuri, pregătind plecarea şi căutând puţină odihnă şi linişte după perioada în care avusesem un consum nervos şi stres din cauza temerii de a pierde examenul. Pregătisem plecarea cu colegii de săptămâni bune şi dacă aş fi picat, lucrurile s-ar fi complicat. Învăţasem, e drept, dar din experienţa studenţiei am văzut că adesea nu e de ajuns să înveţi pentru a lua un examen. Adesea emotivitatea sau ghinionul, un context nefavorabil, puteau să influenţeze. Colegii amânaseră plecarea tocmai pentru a mă aştepta, să fiu „curat” şi să ne ştim promovaţi cu toţii în anul următor, unde noi aventuri ne aşteptau. Apoi, puteam să ne bucurăm. Ce ani!

Către seară telefonul a sunat din nou. Eram mai relaxat, deja eram cu mintea pe plecare, aşa că mi-am spus că nimic nu mă mai poate tulbura. Din nou ai mei, care – ce să vezi? – au continuat să mă iscodească dacă ascundeam adevărul sau nu legat de acel examen. Nu cumva am picat şi va trebui să merg la re-examinare? Cum pot să mai plec cu colegii în cazul ăsta?

Pentru mine a fost prea mult. Am decis să dau un răspuns. Am spus: „Credeţi ce vreţi. Nu-mi pasă!” În minte îmi încolţise un plan. Voiam să fac ceva demonstrativ, să pun o tuşă, să-mi exprim atitudinea. Nu mă credeţi? m-am gândit. Ei, mâine când veţi veni acasă mă veţi crede! Aşa că am luat carnetul de student şi l-am deschis la pagina unde era trecută nota. De fiecare dată după examen, mergeam la profesor să treacă nota. Unii colegi nu făceau asta, eu însă insistam de fiecare dată. Planul meu era să atârn în sfori carnetul de lampa din sufragerie, iar carnetul să rămână aşa, suspendat în aer, deschis la pagina cu nota. Când vor intra mâine în casă vor vedea carnetul deschis la pagina respectivă şi se vor convinge că nu am minţit. Nota trecută în carnet era dovada, pentru că era însoţită de semnătură, iar pe atunci, celor ca mine nu le-ar fi trecut vreodată prin cap să falsifice nota în carnet. Niciodată. Nu concepeam aşa ceva!

Întreprinderea s-a dovedit a fi una dificilă. De fiecare dată reuşeam să prind carnetul în sfori, dar nu reuşeam să menţin poziţia în care să rămână deschis la pagina respectivă. Mărturisesc că nu eram, şi nu sunt chiar aşa de îndemânatic. Cred că m-a prins miezul nopţii tot lucrând... Într-un târziu am reuşit! Am lăsat carnetul să plutească aşa, deschis şi m-am culcat, iar a doua zi am zbughit-o.

Când m-am întors după câteva zile ai mei nu m-au întrebat nimic. Îi convinsesem că luasem examenul?

Sub același cer - partea a II-a

 

De-acum, mă îndrept spre metrou cu un pas legănat, ca de dans, cadenţat. Am primit de undeva un soi de energie, habar nu am de unde, iar acum am căpătat puţină putere. În timp ce mă apropii de gura de metrou adulmec în nări un iz plăcut, un miros de pâine coaptă, care acoperă aerul răcoros al dimineţii. E un amestec de prospeţime ciudată, de albastru şi gri, o combinaţie pe cât de neverosimilă, pe atât de revigorantă. Uneori, ne luăm energie din cele mai absurde situaţii, prezenţe. Cum este şi a mea acum, aici, în aceşti zori de zi. Nu sunt mulţi cei care urcă agale scările din subteran, dar lumina este una rece, neprietenoasă cu ochii mei obosiţi. Şi nu numai ei!

Undeva, jos, la baza scării rulante – Elena, cea care, văzându-mă ar putea spune unde, când, la ce oră şi cum m-a văzut, distrugându-mi lumea pe care o ţin pe tâmple. Cum să-i explic ce caut aici? Nimeni nu ştie că avem probleme acasă, toţi au o o impresie protejată de un zid de care nu a trecut nimeni. Acasă am să găsesc eu un scenariu explicativ pentru acestă noapte - care cred că îmi era necesară! – dar ce fac cu acest „pericol”? Mă îndepărtez încet de scări, merg spre chioşcul unde se vând deja produse calde de patiserie. Poate nu va veni spre mine, poate o va lua în altă direcţie. Însă Elena vine chiar spre acea tarabă. Mă refugiez discret, ca o pisică, mă adăpostesc în apropiere, la chioşcul de ziare care (încă) funcţionează pentru integrame, rebus şi mici fiţuici de scandal. Însă cursa continuă, am ghinion. Vine şi spre toneta de ziare, parcă mă urmăreşte. Dar nu, nu cred că m-a reperat. E... doar o întâmplare. În disperare de cauză, mă întorc cu spatele şi o iau pe stradă în jos, pe lângă gardul mare de fier, ce mărgineşte Parcul. Pasul ei se accelerează şi am senzaţia stupidă că vine din ce în ce mai aproape de mine. M-a văzut?

La câţiva zeci de metri un autocar, la intersecţia cu drumul principal. Un domn stă la baza scării maşinii şi se agită. Se uită în continuu la ceas şi schimbă propoziţii scurte cu şoferul prin uşa deschisă. După autocar – strada se deschide liberă, iar dacă merg înainte, sigur Elena mă va recunoaşte la un moment dat după statură, după mers. Sunt disperat. Tipul de la uşa autocarului este robust, poartă nişte blugi negri (par noi), pantofi sport de culoare închisă şi un tricou orange, pe care scrie ceva, dar nu disting. La gât îi atârnă rebel, un ecuson şi are un clipboard sub braţul stâng. Cu mâna dreaptă gesticulează, ţinând un pix între degete. Probabil este ghidul vreunei excursii ce stă să plece. Este singura mea salvare. Am să intru în vorbă cu el, astfel încât Elena să treacă mai departe.

-         Bună ziua! mă adresez timid

-           Bună... dimineaţa! îmi răspunde radios. Vă aşteptam! Haideţi, suntem în întârziere! Poftiţi!

Elena se apropie vertiginos şi risc să fiu recunoscut. Aşa că mă sui degrabă în autocar să scap. Elena trece în trombă pe lângă maşină, în timp ce o rumoare generală se porneşte în autocar...

-         Ce faci, domnule, stăm cu toţii să te aşteptăm? Îţi baţi joc de noi?

-           Alo, dacă noi ne-am putut trezi de dimineaţă, dumneata de ce nu ai putut să ajungi la timp? Noi am putut!

-           - Vă rog să vă aşezaţi, acolo e locul dumneavoastră, mi se adresează cu o voce calmă şi caldă ghidul. Liniştiţi-vă, mergem să ne simţim bine, în excursie!

-           Să-şi ceară scuze! strigă cineva din spate.

-           La microfon! completează o doamnă din faţă, care apoi îşi lasă privirea în jos.

Autocarul s-a pus în mişcare. Unde am nimerit? Unde merg? Ghidul începe o tiradă, o revărsare de vorbe spuse cu entuziasm şi pasiune, urmată de un ropot de aplauze. Apoi, se duce printre turişti şi vorbeşte cu ei. Toată tensiunea cauzată de „întârzierea” mea se anulase, iar acum în autocar se instalase o atmosferă caldă, prietenoasă, dar care pe mine, care nu dormisem, mă chema la somn.

Revăd ultimile ore: ce a fost, ce e cu mine? Unde merg? Muzica din difuzoare, zâmbetul oamenilor, toate mă îndeamnă la viaţă, dar undeva, la nivelul raţiunii mă întreb dacă sunt sau nu în realitate. Sunt. Şi trebuie să gestionez această realitate. Nu ştiu cum să ies din situaţia asta. Ghidul îndrugă ceva despre reguli, dă turiştilor nişte formulare... iar eu am mintea în altă parte. Unde dracului mergem?

OK, trebuie să-i spun ghidului că este o greşeală, dar nu am puterea, nu am curajul. Între timp, o doamnă mai în vârstă care stă pe aceeaşi linie de scaun cu mine mă priveşte şi îmi zâmbeşte. Dacă ar şi ce e cu mine...

-         Mă scuzaţi că îndrăznesc... Nu e treaba mea, dar aş vrea să vă întreb ceva.

-           Păi dacă nu e treaba dumneavoastră, nu mă întrebaţi! i-o retez eu aproape nepoliticos.

-           Mă scuzaţi!... se retrage doamna în turnul ei de fildeş.

Slavă Domnului că am evitat să dau explicaţii... Autocarul se îndreaptă către ieşirea din Bucureşti, încep să mă obişnuiesc cu noua realitate. Cât o fi ceasul? Străzile sunt destul de pustii. Mă las cufundat în fotoliul confortabil şi mă fură somnul. Cât am dormit? După un timp, mă trezesc buimac. Mintea mi se limpezeşte rapid, îmi amintesc brusc unde sunt şi cum am ajuns aici. Nu e chiar rea situaţia în care sunt, dar la un moment dat adevărul va ieşi la iveală, şi voi fi întrebat ce caut în acest autocar. Trebuie să găsesc o soluţie, să ies din situaţia asta. Sunt relaxat şi încordat în acelaşi timp.

Acum, când m-am trezit e linişte peste tot în jurul meu. Nimeni nu mai spune nimic în autocar, nici ghidul. Deodată, o tânără se aşează lângă mine, pe banchetă. Zâmbeşte sincer. Tace o vreme şi, sincer să fiu, nu îmi displace compania şi îndrăzneala ei.

-           Mi-a plăcut cum i-ai tras-o babei ăleia, îmi spune chicotind. Eşti eroul meu, pe bune! Super!

Mă ia la per tu direct...Nu, nu mă deranjează, chiar îmi dă senzaţia că întineresc. Este o tipă mignionă, are părul roşcat, este slăbuţă, atletică, dar oarecum sexy... Poartă o bluză violet şi blugi albaştri, strânşi pe trup. Dar ceea ce observ: este o fată, o femeie cu trăsături frumoase, o tipă drăguţă, la care observ cu uşurinţă contrastul dintre statură şi proeminenţa sânilor, ce stă să spargă bluza.

Hi, hi! râde apoi, ca o concluzie, dar şi ca o întrebare către mine.

-           Da... îi ofer eu satisfacţie, aşa este, nu mi s-a părut în regulă abordarea doamnei... Mulţumesc de susţinere!...

-           Cristina! Cristina mă cheamă!

-           Da..., eu sunt...

Nu termin fraza în care voiam să mă prezint. Ghidul apare fulgerător pe culoar, are telefonul mobil în mână, se pare că vorbise cu cineva la telefon. Probabil cu cel al cărui loc îl luasem în excursie. Cristina se ridică de pe loc la îndemnul ghidului, apoi acesta se aşează lângă mine.

-         Domnule, de ce v-aţi urcat în autocar? V-aţi înscris în excursie?

-         Nuuuu, îi răspund cu un glas stins. Povestea mea e una complicată.

-           Mă uit în ochii dumneavoastră şi văd asta! Vreţi să îmi povestiţi? mă întreabă ghidul cu un surâs în colţul gurii.

-           Păi... încerc eu să silabisesc.

-           Însă nu este timp pentru asta! În curând urmează prima oprire. Am vorbit la telefon cu turistul întârziat, va sosi la punctul nostru de oprire, adus cu alt autocar, care are aceeaşi pauză aici. Dumneata va trebui să ne părăseşti, sau să mergi mai departe cu noi, dar să achiţi excursia. Ce zici?

-           Unde ajunge excursia? am întrebat dezinteresat

-           ... Iar înapoi la Bucureşti te poţi întoarce cu curse de linie, cu microbuze.

............................................................................................................................

         Bun, acum îmi revin în memorie tare din ultimile aproape 24 ore. Sunt din nou înapoi, în Bucureşti, este ora după-amiezii şi mă întreb ce s-a întâmplat. Episodul din seara trecută, cel încheiat cu uşa trântită nu-mi dă pace. De acolo a început plecarea mea. Trebuie să ajung acasă. Apelativul de „tataie” folosit de ... nu ştiu cum să o numesc m-a deranjat cel mai mult. A fost ca o invocare a unei stări de inferioritate în care m-aş afla. Deci eu eram vinovat de vârsta pe care o aveam. Ca şi cum la vârstele înaintate nu am ajunge toţi! Să râzi de o situaţie în care tu însuţi vei ajunge... E dincolo de percepţia mea. Vârsta e o culpă?

         Imediat după coborâre, ghidul mi-a arătat microbuzul ce mergea la Bucureşti. Am urcat greu, alene, m-am aşezat undeva, în spate şi am făcut imediat diferenţa între confortul şi atmosfera unei călătorii turistice şi această... călătorie forţată. Timpul a trecut foarte greu, aproape că îmi pierdusem răbdarea. Oboseala se adunase, dar ceva se petrecuse în mintea mea. Mă simţeam ca după o noapte de revelion în care petrecusem de zile mari, iar acum am băut o cafea tare să îmi revin. Senzaţia aceea de inundare a creierului cu cofeină, o adrenalină latentă, asta simţeam până în vârful degetelor. Sunt la limita dintre minus infinit şi plus infinit.

         Spre casă, deşi nu sunt aşa aproape, am preferat să merg pe jos. Povestea se apropie de final, aşa că vă întrebaţi ce s-a întâmplat acasă? Ce ceartă a fost cu o zi înainte? Cum am să explic lipsa? Ce a urmat? Dar... nimic nu trebuie explicat. E de ajuns că mini-aventura mea din ultima zi schimbase ceva din felul în care vedeam lucrurile. Ca un zid care îmi era ridicat până la ochi, iar acum cineva/ceva îl coborâse. O călătorie către noi înşine este ceea ce ne poate deschide orizonturile. Rămânerea în zona de confort este toxică, ea va alimenta disperararea care va veni în ziua când nu mai putem face nimic.. Înainte să schimb ceva în jur, trebuie să mă văd, să ard. Ca o chimie care ne ajută să intrăm alte dimensiuni sufleteşti. Cerul este mereu acelaşi, dar noi putem fi alţii – cei care să luptăm cu noi. Sub acelaşi cer inima noastră poate alerga de la minus la plus infinit.  

...Acasă, când am ajuns, in bucătărie, alături de soţie era..,. Elena.

-         Bună, Elena!

Sub acelaşi cer - partea I

 

Episodul s-a încheiat cu uşa trântită. Cobor treptele meticulos, atent să nu sfarm lumea – deja frântă din jurul meu. E o toamnă timpurie la sfârşit de august, vremea invită la plimbare, doar că demonii încă dansează nestingheriţi pe alei. Grăbesc pasul. Frânturi din discuţiile anterioare revin, dar se risipesc rapid în întunericul de smoală care apasă din cer. Ies la bulevard, mă aşez pe prima bancă pe care o întâlnesc şi aştept. Ce aştept?

Arar, câte o maşină trece şi mă face să tresar, să ridic bărbia din piept. Aş fuma o ţigară, dar mi-e teamă să mă apuc din nou... Mă ridic alene şi merg – parcă împins de o forţă nevăzută. Sunt în derivă? Am control asupra mea? Merg, merg, merg. Ajung pe cheile râului şi mă rezem o clipă de balustradă studiind apa. Câteva minute trec privind în gol. Cursul apei îmi dă un anumit echilibru. Apa mă cheamă să merg împreună cu ea. Merg braţ la braţ cu susurul, cu foşnetul fin ce mângâie auzul. Deodată pare că nu mai sunt singur. Cu toate astea, mă încearcă un sentiment de inutilizare, de zadar, de sfârşit. Am senzaţia că mă prăbuşesc în gol, dar mersul acesta, în pas vioi mă ţine să nu păţesc ceva rău. La un moment dat, mă opresc brusc, mă aplec şi vomit. Vărs, dar realizez că nu mâncasem nimic toată ziua ce tocmai se încheiase. E o eliberare a încordării din mine, aproape o „exorcizare”. Undeva, mai în faţă, aproape de intersecţie văd o bancă unde mai stă cineva.

-         Îmi permiteţi să...?

Tânărul s-a ridicat brusc şi a plecat. Lumea s-a mai animat. La câţiva metri, în intersecţie se joacă lumini care îmi pun atenţia la încercare. Aici noaptea se sparge în câteva locuri. Piaţa pare o insulă de lumini în noapte. Undeva, la colţul intersecţiei, în stânga, 2 taxiuri. Unde să merg cu taxiul la ora asta? Am bani la mine? Deodată mă invadează o cumplită sete, aş bea ceva, pare că sunt complet deshidratat. Din cauza asta sunt uşor agitat, instinctul e stăpân peste raţiune. Vis a vis văd un autobuz de noapte oprit în staţie. Traversez în grabă şi urc pe la uşa şoferului. Undeva, pe bordul lui, aproape de uşă văd o sticlă mică de apă. O înfaşc cu repeziciune şi o pun la gură. Şoferul mă vede dar nu-mi zice nimic. Poate îşi imaginează că sunt vreunul care s-a trezit din beţie iar acum, deshidratat, are nevoie de apă. Uşile se închid şi autobuzul se pune uşor în mişcare.

-                    Vă rog să luaţi loc, domnule! îmi spune şoferul cu un ton aflat între fermitate şi amuzament.

Mă aşez pe scaun şi încerc să mă liniştesc. În autobuz mai sunt vreo 3 călători cu bagaje. Este tânărul care s-a speriat de mine adineauri, pe bancă, şi - undeva în spate sunt doi tineri, la 30-35 ani, nu-mi dau seama, au bagaje, probabil merg la aeroport.  La aeroport? Discută frenetic, cu voce tare, el îi vorbeşte cu entuziasm şi cu gesturi largi. Tipa savurează fiecare cuvânt al lui, spune câte un „Da” din când în când. Autobuzul se opreşte semafor în plină intersecţie luminată şi am un prim moment de luciditate. Mă uit în jur, privesc pe fereastră încercând să am o clipă de raţiune şi judecată. Reuşesc în bună măsură, dar mă simt imobilizat. Pur şi simplu sunt fixat în timp. Aţipesc.

Mă trezeşte o doamnă, zgâlţâindu-mă. Este o doamnă elegantă, cu o eşarfă galben auriu în jurul gâtului. Pare machiată... (ce caută un astfel de personaj singură, în toiul nopţii?). Mă trezesc brusc, sunt bulversat, nu înţeleg ce caut, unde sunt.

-                    Hai, nene, că ne apropiem de „Sosiri” Aici mergi? Aştepţi pe cineva să vină sau pleci undeva? Nu s-ar zice la cum arăţi, dragule, şi nu ai nici bagaje! Sau lucrezi la aeroport? Tu nu cumva ai băut cam mult?

Văd aeroportul în zare, îl recunosc. Cum am ajuns aici? Ce caut aici? Maşina e pe jumătate plină. Mă dezmeticesc încet, dar nu răspund nimic femeii. Autobuzul opreşte în staţie, dar starea de imobilitate este reală. Dau să cobor, dar uşile se închid în faţa mea. Rămân acolo, pironit. Unii din pasageri îşi dau ghionturi. „Cât o fi băut, frate? Pffff!” Îmi dau seama că am o apariţie dezordonată, neglijentă. Încerc să mă aranjez puţin, să salvez aparenţele. La următoarea staţie cobor, deja sunt lucid. Uşile se deschid şi deodată parcă s-a făcut ziuă, judecând după lumini şi freamătul din jur. Cobor.

..................................................................................................................................

         Terminalul „Plecări”, la aeroport. E o forfotă de nedescris. Mă uit la ceas: e ora 1 şi 12 minute. OK, îmi zic, trebuie să îmi pun ordine în gândire, în gesturi, în comportament. Deschid uşa, intru în mulţime. E un întreg univers aici: oameni cu bagaje, tot mergând încoace şi încolo. Zgomot de fundal, agitaţie. Lumini, zâmbete, disperări şi fericiri pe feţele oamenilor... Mă aşez într-un colţ şi privesc spectacolul: un amestec de emoţii concentrate, despărţiri, speranţe, suferinţă şi bucurie la un loc. E o lume. Aproape o lume aparte, paralelă cu lumea de afară, înconjurătoare. Este o vibraţie specială, un tremur, o lungime de undă diferită de cea de dincolo de uşa ce desparte aeroportul de restul oraşului. În fine, mă ridic şi fac câţiva paşi spre porţile de securitate, unde oamenii se înghesuie. Priviri bănuitoare ale poliţiştilor mă intimidează şi grăbesc pasul, ca şi cum aşa avea undeva de ajuns. Mă opresc la un ghişeu de check in.

-                    Îmi daţi paşaportul? Aveţi bagaj? Mă întreabă tânăra zâmbind. Unde mergeţi?

Deşi apăsătoare această atmosferă grăbită, simt că m-aş putea îndrăgosti de acest parfum de lume. Nu ştiu cum am ajuns aici, dar îmi place. E acel ceva ce te respinge şi te atrage în acelaşi timp, e acea plăcere vinovată. Mă las purtat, mă las plutit de valul aeroportului. În fiecare ungher e o poveste ce-şi trăieşte aici arderea, sunt frânturi de istorie individuală ale fiecărui om ce-şi află trecerea prin aceste locuri.

La porţile de securitate un „el” este afara zonei şi o „ea” e acolo, la coadă să treacă de porţi. Ea pleacă, el rămâne. O vreme sunt încă aproape, se pot atinge, într-o zonă mică, de tangenţă. Privesc amuzat sărutul lor, explozia din privirile fierbinţi. Undeva, în partea opusă cineva plânge, iar chiar în faţa mea un bărbat se descalţă pentru a trece poarta curat. Întorc iar privirea spre îndrăgostiţi: deja s-au depărtat şi îşi fac semne disperate. Of!

Mă întorc încet, agale, intru pe culoarul cu patiserii, cafenele, sandvisuri. Miroase bine. M-am înviorat puţin. Sunt prins în lumea asta pe care am şansa să o observ pe îndelete... Şi tare aş ciuguli ceva. Mă simt „zburat” din lumea reală şi mă declar captiv în acest univers aparte, în această lume paralelă. De câteva minute bune nu mai aud limba română, ci cu totul alte limbi. Doar suntem pe un teritoriu internaţional. Pentru o clipă îmi imaginez ce ar fi să se monteze aici o scenă unde să performeze câteodată muzicieni. I-ar auzi cineva? Chiar dacă nu, muzica ar lega toate astea! Şi din nou privirea bănuitoare a poliţiştilor, jandarmi, ce sunt ei. Am încălcat legea?

E timpul pentru a linişti stomacul, care protestează de minute bune. Ceva cald, oricum. Nu ştiu cum şi de ce am ajuns aici, în această insulă, este, oricum, ceva ce mă salvează din dezastrul emoţional în care am fost până de curând. Este un „vibe” pozitiv în aer. Şi – fără îndoială că este, pentru că e dat de oameni care pleacă în diferite colţuri ale lumii. Iar această plecare e întotdeauna sursa eliberării de gânduri bune, nu-i aşa? Pleacă, zboară, călătoresc, iar a călători este aducător de proaspăt, de aer curat, de nou, de speranţă, de viu. A pleca înseamnă a muri puţin, spunea cineva într-un rondel de adio. Iar eu aş vrea să mor în fiecare zi.

Mă bucur de croissant, de cafea şi ignor preţurile enorme care se practică aici. Fac parte din tot ce e în jurul meu şi iubesc această pată de lume. M-am relaxat puţin, recunosc. Resimt o senzaţie plăcută. Trebuie să mă aşez undeva, unde să nu fiu deranjat, de unde să culeg în voie picături din acest aer, din aceste valuri. E ca o magie.

Din care mă trezesc rapid când sunt legitimat. Nu ştiu ce explicaţie să dau, ce fac aici. Nu am niciun zbor. Am condus pe cineva? Dacă da, aş face bine să mă întorc acasă! Îmi păstrez calmul, luciditatea şi mă mobilizez. Cu gândul sunt la bordul unei aeronave care zboară în ... orient, un orient îndepărtat, aproape de întâlnirea cu vestul, dar cu picioarele pe pământ. Las în urmă acest univers şi mă întorc în staţia de autobuz, respirând aerul de toamnă timpurie ce se vrea insinua printre copaci şi alei. O uşoară senzaţie de oboseală mă acaparează, dar îmi propun să nu mai aţipesc în autobuz.

OK, poate am aşteptat prea mult până a venit, mă înfrigurez puţin, poate sunt prea subţire îmbrăcat, sau poate verişoara toamnă îmi dă unele semne, fapt e că mă cuibăresc bine pe scaun. Mi-a făcut bine mica introspecţie  printre atâtea emoţii călătoare, cred că m-am hrănit şi eu din spiritul ce plutea în aer. A fost ca o terapie. Unde merg? Mă întorc acasă? Răspunsul este NU, habar nu am de ce. Merg înapoi spre centrul oraşului cu inima umplută de „muzica” aeroportului. Dumnezeule... Savurez drumul prin noapte, luminile sunt arare. Aş putea face călătoria asta la infinit, spre niciunde. Cumva, sufletul meu se hrăneşte cu această incertitudine. La capăt de linie se sfârşte vraja. Ce urmează? Mi-e teamă de realitate. Nu e chiar aşa frig, e chiar foarte plăcut. Cât o fi ceasul?

În Piaţa Centrală unde cobor atmosfera pare schimbată. Deodată este mai multă animaţie decât atunci când am plecat. Pare mai luminat, mai însufleţit. Undeva, la câţiva zeci de metri se petrece ceva, o discuţie, o altercaţie, o agitaţie. Sunt mai multe persoane acolo. Negociază ceva, se ceartă, nu-mi dau seama. Mă îndepărtez uşor, dar sigur de acea zonă, nu am nevoie de necazuri. O iau uşor spre centru vechi pe străduţe. Acolo, chiar dacă va fi din nou animaţie, nimănui nu-i pasă de tine. Cred că aş sta undeva, la o masă, de unde să observ. Să observ fără să judec.

Nu e chiar aşa multă lume, cum credeam. Din contră. Şi ceasul – bate spre mijirea zorilor, e drept, dar din câte ştiu, aici nimeni nu doarme niciodată. Într-un colţ doi tineri se sărută la limita vulgarităţii. Se îmbrăţişează în grabă, parcă se tem să nu piardă nicio secundă. Fericiţii! – mă gândesc. Ce viaţă i-o fi aşteptând? Mă opresc la un local mic, aproape pustiu, nu sunt decât trei tipi la o masă în colţ. Asta îmi place aici: nimănui nu-i pasă de nimeni. Merg la bar şi îmi iau un cokteil cu alcool – asta am cerut, atât cât să îmbin minciuna aromei cu efectul sigur dat de vodcă. Un milion de gânduri mi-au năvălit atunci în cap. Ce dracului fac aici?!

Mă uit la cei merg printre terase, la cei ce stau la mese. Pe alee, undeva mai jos, o tipă înfulecă dintr-o felie de pizza. În mâna stângă ţine un pahar de bere. Curios, nu am văzut pe nimeni beat până acum. Ceea ce văd este un univers ca un lagăr de strigăte surde, o lume suspendată între cer şi prăpăstii. Mă fac mic, undeva, în colţul meu şi aştept dezgheţarea clipei. Tipa de mai devreme, cu felia de pizza, vine cu berea în mână, se apropie de masa mea. Se aşează la masă, se apropie suficient cât să-i observ cearcănele, pungile nefireşti la ochii unei fete aşa de tinere.

-         Ai chef de ceva distracţie, tataie?

Mă ridic agale, dau să plec şi las cokteilul băut pe jumătate. În urma mea, fata ia paharul şi îl dă pe gât.

-                    Hm! Nu ai gusturi rele, bunicule! spune, şi trânteşte paharul gol de masă cu putere. Sigur nu vrei să descarci pistolul? Măcar ia-mi şi mie ceva de băut... Sau ai rămas fără gloanţe? Hai, că îţi arăt tâţele, dacă îmi iei un shot, ceva!

Râde. Râde cu o voce tabagică, răguşită. Râde şi tuşeşte, în timp ce mă îndepărtez cu paşi mari. Înapoi în stradă, pe chei. O iau agale în sus, spre pod. Nu trebuia să beau, să mănânc... Aproape de trecerea pe pod mă rezem pe balustradă deasupra apei şi vărs din nou. În timp ce stau atârnat, într-o poziţie în care caut relaxarea, îmi simt mirosul propriei transpiraţii. Ridic capul, mă uit drept înainte, unde zăresc o gură de metrou. Cred că e trecut de 5, oameni vin sau pleacă de la scările ce coboară în subteran. Mai stau câteva minute pe o bancă din apropiere, apoi fac un efort de concentrare şi încerc să-mi adun minţile. Încerc să mă aranjez puţin: hainele, aspectul, părul (atât cât mai e!). Am să merg la metrou, gata, noaptea s-a terminat, am să mă întorc acasă. Bine că sunt întreg, că nu am păţit ceva, că nu am ajuns la poliţie sau la spital.

Şi dacă nu m-aş întoarce?

..................................................................................................................................

         Undeva, dincolo de nori, lumina zorilor se insinuează, anunţând spargerea nopţii. Misterul se va risipi, dar va fi înlocuit de un altul. Fără mister, totul s-ar evapora. Starea de spirit se schimbă, dar sunt sub acelaşi cer. Problema mea este cerul. Ca atunci când ceri îndurare, iar liniştea nu o ai atunci când o primeşti, ci atunci când o ceri. Este ceva în noi mai puternic decât noi. Credinţa ce ne ţine în viaţă.

Concertul (un fel de fabulă)

Se spune că odat` un iepuraş naiv

Mergând prin viaţă-n drumuri şi cărări

Trăindu-şi viaţa între mări şi ţări

S-a rătăcit pe scări

Fără motiv.

 

La umbră şi-a dorit, ori un tufiş

De soare arzător şi ascuţit.

Să îşi ferească suflul obosit

Tot căuta, dar n-a găsit

`Scunziş.

 

A apărut deodată un copac ceresc

Un pom cu umbră din lumină

Spre el s-a dus privirea lină

Spunând cu inima senină:

Sosesc!

 

A mers către copac încet, greoi

Pe drum cu gropi, uşor, puţin,

Înaintând gingaş şi lin.

Când a ajuns deja-i prea plin

Noroi!

 

Deşi la umbră, a strigat protest

Vreau bine fără rău – spunea.

Deşi era acolo tot striga

Vreau numai bine-n viaţa mea.

Contest!

 

Timid, viaţa spune: e-un concert

Cu sunete stridente dintre clape

Cu stele-ndepărtate sau aproape.

Dar el declamă dintre pleoape:

Nu iert!

 

Morala se insinueaz-uşor, ncet:

Ca un refren sculptat în gheaţă

Nu judeca un rău din faţă.

Urcuşul şi căderea sunt în viaţă

La pachet!

Zbierea

 Motto: "Nu se poate justifica o faptă rea, făcută cu intenție bună" - Toma de Aquino

N-am de unde să ştiu cum gândeşte un animal. Cu toate că, la prima vedere, animalele nu par a fi aşa de greu de descifrat. Când spui animal, te gândeşti la ceva simplu, chiar sălbatic – depinde de animal. De mult se vorbeşte despre inteligenţa animalelor – aceasta se măsoară în forme diferite, de la răspunsul la stimuli, studiat la începutul secolului 20 de Pavlov până la tehnicile moderne de dresaj, de azi. Toate trimit către un soi de inteligenţă animală, care te fac să te întrebi care este universul animalelor. Ce gândesc? Cum gândesc? Trăiesc într-o lume paralelă odată cu noi? Au un sistem de gândire sau instincte asemănătoare?

Când eram copil adoram desenele animate! „Doamna şi vagabondul”, „101 dalmaţieni”, „Cartea Junglei” erau printre preferate. Ca să nu mai vorbesc de „Tom şi Jerry”! În toate aceste poveşti animalele erau precum oamenii: vorbeau, simţeau, aveau emoţii şi trări. Era un fel de a ne pune pe acelaşi plan – pe animale şi noi, copiii, ceea ce ne dădea senzaţia că suntem şi noi nişte animăluţe, cu tot cu frumuseţea şi fragilitatea lor. Fiind părtaşi la aceste frumoase poveşti ale copilăriei, era o cale ca noi să extragem învăţăminte, tâlcul, în timp ce ne distram. Peste ani, undeva, într-un colţ de suflet au rămas aceste episoade pline de candoare, care ne hrăneau curăţenia şi delicateţea specifice unei vârste unice. Trebuie să recunosc că dacă răsfoiesc canalele TV într-o după amiază de duminică plictisitoare şi ajung la un astfel de desen animat „vintage”, rămân acolo, zăbovesc o vreme, în timp ce în colţul gurii se iţeşte un zâmbet pe care nu-l pot controla.

Am avut un căţel când eram copil, era fată şi o chema Cici. Cât am mai plâns când a murit! Am înmormântat-o undeva, în spatele blocului cu prietenii de joacă, ţin minte că a fost o chestiune foarte serioasă asta, cu tot cu imitarea ritualului pe care îl văzusem sau de care auzisem că se face în astfel de situaţii. La maturitate, viaţa m-a purtat în toate direcţiile, iar ca să cresc un animal, însemna să fiu prezent lângă el, să-l îngrijesc şi să-l hrănesc, dar nu am avut niciodată această libertate. Lumea animalelor rămâne, în viziunea mea, o lume mai pură, mai curată de demonii umani, o lume în care ne putem regăsi echilibrul şi zâmbetul, atunci când viaţa ne plezneşte.

Câteodată, în călătoriile mele merg pe stradă şi văd un câine, sau o pisică... Uneori mă întreb: Care e povestea ta? De unde vii? Ce te doare? Ai nevoie de ceva? Ce fel de viaţă ai, suflete? În loc să mă las frământat de săgeţile zilei, de cuvinte care rănesc, de intoleranţă şi ignoranţă, ar fi bine să mă las purtat în lumea valurilor de gând ale unui căţel, a cărui privire te topeşte. Ce este acolo, în acei ochi blânzi? Durere? Rugă? Căldură? "Omul are nevoie de un vis ca să suporte mai ușor realitatea”, spunea cândva Freud. Visul poate fi o armă secretă, alături de credinţă, în lupta vieţii.

... Iar în visul meu este vorba de un câine maidanez – ei sunt cei mai oropsiţi, că n-au siguranţa unei vieţi sub protecţia stăpânilor. Dar sunt chiar ei stăpânii propriilor vieţi! Căţelul din visul meu seamănă cu cel care se aciuase pe lângă blocul meu cândva. Îl chema Zbierea (nu ştiu cine îi dăduse numele ăsta, că nu lătra aşa de tare, săracul!) şi era de talie medie, cu un colorit mai degrabă către maroniu deschis, aşa cum erau maidanezii, în majoritatea lor. Avea o coadă albicioasă şi uşor stufoasă şi, în cea mai mare parte a timpului părea jigărit, dar uneori mergem cu prietenii la lac, ne însoţea, iar acolo, mai ales vara, intra cu noi în apă, unde se mai curăţa. Era un câine ca oricare altul, nimic ieşit din comun, la fel ca cel din visul meu. Iată, Zbierea s-a întors din copilăria mea şi mă vizitează în vis, dar acum trăieşte o poveste, la care asist şi n-am cum să intervin.

Undeva, într-un loc nedefinit este eroul meu... Nu-mi dau seama în ce colţ de lume, ce oraş, deşi mă străduiesc să văd mai clar. Străzile sunt murdare, sunt resturi de şantier, oamenii îl alungă cu cizmele lor pline de noroi. Viaţa e dură pentru Zbierea, mai ales că nu e singur în peisaj, este alături de puiul lui, alături de care se zbate pentru supravieţuire. Pe pui îl cheamă Cici, ca pe Cici a mea, pe care am iubit-o atât de mult în copilărie. Mama lui Cici, Zdrenghea (a existat şi această căţeluşă în copilăria mea, l-a însoţit o vreme pe Zbierea în faţa blocului, apoi a dispărut), aşadar mama lui Cici, ca şi în cazul meu, dispăruse de o vreme bună! Cine ştie ce i se întâmplase... Cici îşi purta paşii în preajma tatălui, Zbierea, care îi ducea grija aşa cum putea el mai bine. Dar pericole sunt la tot pasul.

Într-o seară, o haită i-a atacat. Probabil voiau să-şi marcheze teritoriul acolo. Cici a rămas ascuns între nişte gunoaie, după pietre, în timp ce Zbierea a atras haita să-l urmărească în alt cartier. Câinii turbaţi l-au urmărit şi nu au mai ştiut să se întoarcă apoi unde voiau să-şi marcheze teritoriul, dar aproape că l-au linşat pe Zbierea. Când s-a întors, Cici l-a întrebat: de ce m-ai părăsit? Ca să te apăr, a spus el trist. Altă dată, au făcut foamea, el şi Cici câteva săptămâni la rând. Pur şi simplu, nu găseau nimic! Până a apărut o bătrânică. A început să-i mângâie pe amândoi şi le-a dar ceva de mâncare. Cici şi-a potolit foamea cu bucatele dăruite de bătrânică, iat Zbierea s-a hrănit cu mângâierile femeii, cu bunătatea ei din voce. El era puternic!

Uneori, Zbierea îl învăţa pe Cici diferite trucuri. Ca să poată supravieţui când va fi mare. I-a spus că viaţa de câine este foarte grea pe străzi, dar este demn să rămâi stăpânul tău. Să fii liber. L-a învăţat străzile, l-a învăţat unde să se ascundă de pericol, l-a învăţat să creadă în el şi să nu-i fie teamă. Să fie încrezător l-a învăţat, să aibă ceea ce oamenii spun „atitudine”. L-a învăţat că orice obţii în viaţă costă muncă, implicare, efort. Chiar suferinţă. „Să fii puternic”! – i-a spus într-o dimineaţă. Apoi a plecat.

Unde eşti, tată? se întreba Cici după câteva zile. Mi-e foame. Peste alte câteva zile, s-au arătat pericolele care se arătaseră anterior, dar cărora le făcuse faţă Zbierea. Cici crescuse, de-acum. A folosit tot ce-l învăţase tatăl său şi s-a descurcat. Era puternic, aşa cum îi ceruse tatăl său! Dar îl ura pe Zbierea, care îl lăsase singur, cu toate că era mândru de ceea ce reuşise. Într-o zi a venit şi Zbierea înapoi... Unde ai fost? A întrebat Cici nervos. De-ai şti prin câte am trecut! Ştiu... a răspuns Zbierea în surdină.

M-am trezit brusc din vis, leoarcă. Am febră? Transpir? Ce se întâmplă? Unde sunt?? E un vis sau realitate? Cine sunt eu, Zbierea sau Cici? Uf! M-am schimbat de tricou şi am mers la baie să mă spăl cu apă rece pe faţă. Aveam ochii împăienjeniţi de somn. Ceva mă consumă, parcă n-am dormit de câteva zile. Înapoi în pat! Voiam să văd ce s-a întâmplat cu eroii mei, să continue visul. Dar... nu reuşeam să adorm la loc. Aveam un ţiuit în urechi, iar în spatele pleopapelor apăreau vagi, steluţe. Cât a durat asta? La un moment dat, am deschis ochii. Zbierea nu mai era câinele de altă dată, se jigărise şi mai mult, chiar dacă încerca să ascundă asta. Se rănise la o lăbuţă, şchiopăta uşor la un picior, şi avea pe trup încă urme, zgârieturi de la alte lupte anterioare, ori de la pietrele aruncate odată de nişte oameni beţi asupra lui. Nu-i muşcase, deşi ar fi putut! Zbierea nu muşcase pe nimeni.

Cici era acum un câine zdrahon, cum se spune. Dar avea lumea lui, viaţa lui, aşa cum Zbierea îşi dorise. Era mai puternic decât tatăl său, mai dominant, mai important. El nu a mai întâmpinat aceleaşi dificultăţi la maturitate ca tatăl său, vremurile se schimbaseră – şi în bine, şi în rău. Dar tot ce îi dăruise tatăl său, toate învăţăturile, toate emoţiile, trucurile, puterea interioară, toate erau acolo, depozitate la loc sigur. Zbierea adunase dureri, frământări care-l transformaseră şi pe el. Pierduse din răbdarea şi forţa de odinioară. Uneori era chiar nesuferit pentru cei din jur, chiar şi pentru Cici, care mergea pe căi pe care tatăl său nici nu le visase. Fiecare generaţie are alte repere, dar valorile rămân aceleaşi, sau aşa ar trebui să fie – îşi spunea trist, Zbierea. S-a vorbit mult de lupta între generaţii, dar nu există o generaţie mai bună decât alta. Fiecare este altfel, dar trebuie păstrate valorile şi trebuie să se construiască poduri, nu ziduri.

Zbierea se simţea vinovat de zidul care îşi făcuse loc între ei. Făcuse destule greşeli, dar ajunsese la capăt de cursă cu capul sus. Iar zidul creştea. Ce îl făcea să crească? Ce am de făcut? Am făcut şi bune şi rele, nu sunt perfect. Aşa am ştiut eu să trăiesc spunea către cer Zbierea. Am greşit? Doamne, iartă-mă! Mă bucur să ştiu puiul bine, chiar dincolo de zid, chiar dacă pietrele din zid lăcrimează. Gândurile au umblat vagabonde, întrebările alergau rebel prin mintea lui Zbierea, iar durerile lui băteau cu putere în zidul de nezdruncinat. Niciodată, Zbierea nu suferise atât. Nici când fusese linşat de haita ce-i ataca familia. Dar un zid poate fi fisurat cu o lacrimă. Oare?

Poate zidul va cădea într-o zi, dar ce se va mai alege? Ce rămâne? Cine supravieţuieşte şi cum? Sufletul este ca o foiţă, ca un şerveţel. Dacă este mototolit, orăvit, nu va mai fi niciodată la fel, oricât s-ar încerca. Zbierea se obişnuise cu acest zid şi încerca să îşi trăiască viaţa, înfrânând suferinţa ridicării zidului. În tot acest timp, această suferinţă nu s-a atenuat. Din contră. În mintea lui se dădea o luptă între tot ceea ce trăise şi sentimentele de vinovăţie insinuate prin mortarul zidului de cărămidă arsă. O vorbă veche spune: caracterele se pot modela dar nu se pot schimba. Nu poţi face din cineva ceva care nu este. Pur şi simplu nu se poate. Şi – cred mult în faptul că acţiunile au consecinţe. Chiar dacă aceste consecinţe pot fi nefaste şi de nereparat. Am vrea să luptăm cu destinul, dar destinul ne dă mat.

... M-am trezit a doua oară, respirând greu, cu un gust amar în gură. Vedeam zidul în cameră, care astfel se micşorase, iar asta îmi dădea sentimentul de sufocare. Am mers din nou la baie, dar lumina nu s-a mai aprins. Nu ştiu când am adormit din nou, dar ultima secvenţă de vis a fost o imagine cu un mormânt, undeva, în spatele blocului şi un câine care plânge pe iarbă alături. Am strâns cu putere din ochi, luptând cu visul, voiam să văd altceva. Ca o imagine pe care o vezi şi te lupţi din răsputeri să o schimbi. Ca un nor. Un abur, o ceaţă groasă.

...................

 M-a trezit soneria telefonului, pe care îl ţin mereu pe noptieră. Nu-mi găseam ochelarii, telefonul sunase deja de 4 ori. Nu văd ce scrie pe ecran... Şi tot visul se risipeşte, se retrage ca un şarpe sub o piatră.

-         Alo! Alo! Da, pot vorbi, sunt aici!