O poveste adevărată

 

Eram student!

 

Doamne, ce vremuri! Nu-mi dau seama nici acum care e perioada mai plină de farmec, de încărcătură: anii de liceu, sau studenţia? Hm!

Cel mai greu era de gestionat relaţia cu ai mei. Cu colegii, cu prietenii, erau nişte vremuri absolut magice. Sau mi se pare mie acum că a fost aşa. Tot ce provine din tinereţe pare – sau chiar este magic, nu? Într-o perioadă încărcată de examene cum am avut în acel început de septembrie - pentru că toamna e timpul restanţelor, ei bine atunci se petrece o întâmplare, un „fapt” care venea, în fond, din substanţa mea, din felul meu de a fi. Aşadar, restanţă – chiar nu mai ştiu la ce materie. Studiind ingineria, de bună seamă că era pe la geometrie descriptivă sau la topografie, chiar nu mai ştiu. Ai mei programaseră o ieşire, un sejur pe la munte, undeva la Căciulata, cred. Restanţa mea pica într-una din zilele când ei erau acolo deja. „Să ne spui ce ai făcut! O să te sunăm!” mi-au spus când au plecat, ridicând din sprâncene..

Eram tânăr. Făceam parte dintr-un TIMP. Un timp acum expirat. Dar un timp în care am putut să fac ce trebuia să fac. M-am pregătit bine pentru acel examen. Ştiam că după ce luam restanţa, urma să plec, la rândul meu, cu colegii în vacanţă (chiar nu mai ştiu unde!) Motivaţia exista. Aşa că am luat examenul. Cu brio!

Am avut nişte părinţi responsabili, care au avut un cult pentru ideea de familie. Au făcut tot ce au ştiut şi putut ei mai bine pentru ca totul să fie în regulă, ca noi să avem tot ce aveam nevoie. Dar... maică-mea era prea suspicioasă şi manifesta adeseori neîncredere. Erau probabil reminiscenţe din propriul trecut. Ăsta e un fenomen ce a durat foarte mult. Când părinţii m-au sunat şi m-au întrebat dacă am luat restanţa, am zis: „Da, sigur, cu succes!”. A urmat invariabil: „Sigur??? Nu minţi?” La vârsta aceea emoţiile şi trăirea sunt iuţi, aşa că bucuria trecerii examenului s-a transformat într-un sentiment de tristeţe din cauza acestei neîncrederi. După câteva minute de negocieri la telefon, într-un final am închis telefonul furios. Nu era primul episod în care eram suspectat că mint, iar chestia asta mă sâcâia... Telefonul a mai sunat de câteva ori înapoi, dar nu am mai răspuns.

A doua zi de dimineaţă plecam cu colegii. Mi-am petrecut după-amiaza făcându-mi planuri, pregătind plecarea şi căutând puţină odihnă şi linişte după perioada în care avusesem un consum nervos şi stres din cauza temerii de a pierde examenul. Pregătisem plecarea cu colegii de săptămâni bune şi dacă aş fi picat, lucrurile s-ar fi complicat. Învăţasem, e drept, dar din experienţa studenţiei am văzut că adesea nu e de ajuns să înveţi pentru a lua un examen. Adesea emotivitatea sau ghinionul, un context nefavorabil, puteau să influenţeze. Colegii amânaseră plecarea tocmai pentru a mă aştepta, să fiu „curat” şi să ne ştim promovaţi cu toţii în anul următor, unde noi aventuri ne aşteptau. Apoi, puteam să ne bucurăm. Ce ani!

Către seară telefonul a sunat din nou. Eram mai relaxat, deja eram cu mintea pe plecare, aşa că mi-am spus că nimic nu mă mai poate tulbura. Din nou ai mei, care – ce să vezi? – au continuat să mă iscodească dacă ascundeam adevărul sau nu legat de acel examen. Nu cumva am picat şi va trebui să merg la re-examinare? Cum pot să mai plec cu colegii în cazul ăsta?

Pentru mine a fost prea mult. Am decis să dau un răspuns. Am spus: „Credeţi ce vreţi. Nu-mi pasă!” În minte îmi încolţise un plan. Voiam să fac ceva demonstrativ, să pun o tuşă, să-mi exprim atitudinea. Nu mă credeţi? m-am gândit. Ei, mâine când veţi veni acasă mă veţi crede! Aşa că am luat carnetul de student şi l-am deschis la pagina unde era trecută nota. De fiecare dată după examen, mergeam la profesor să treacă nota. Unii colegi nu făceau asta, eu însă insistam de fiecare dată. Planul meu era să atârn în sfori carnetul de lampa din sufragerie, iar carnetul să rămână aşa, suspendat în aer, deschis la pagina cu nota. Când vor intra mâine în casă vor vedea carnetul deschis la pagina respectivă şi se vor convinge că nu am minţit. Nota trecută în carnet era dovada, pentru că era însoţită de semnătură, iar pe atunci, celor ca mine nu le-ar fi trecut vreodată prin cap să falsifice nota în carnet. Niciodată. Nu concepeam aşa ceva!

Întreprinderea s-a dovedit a fi una dificilă. De fiecare dată reuşeam să prind carnetul în sfori, dar nu reuşeam să menţin poziţia în care să rămână deschis la pagina respectivă. Mărturisesc că nu eram, şi nu sunt chiar aşa de îndemânatic. Cred că m-a prins miezul nopţii tot lucrând... Într-un târziu am reuşit! Am lăsat carnetul să plutească aşa, deschis şi m-am culcat, iar a doua zi am zbughit-o.

Când m-am întors după câteva zile ai mei nu m-au întrebat nimic. Îi convinsesem că luasem examenul?