E
zodia în care aerul fierbe, în care lumina alunecă de pe fiecare frunză, e
atunci când cerul râde. E timpul ploilor calde şi violente, al dimineților
pietrificate.
Suntem
în zodia racului.
Dar
ne întâlnim cu un timp în care nepăsarea alungă dramul de empatie din noi, cu
un veșmânt al unei veri agresive, în care muzica e plesnită pe pereți, iar cizmele
calcă picăturile noastre de suflet, scurse din somnul de după amiază. Aș vrea
să redevin copil și să retrăiesc o seară de vară, aș vrea să concentrez acolo
fiecare speranță ce se zbate, chinuită de nefiresc, de lăturalnic, de zadar.
Nu-i
vara de vină, nu-i zodia, e ritmul în care se scurg orele, e apa temerilor,
sunt luptele din priviri, confecționate cu zeci de cărămizi de lacrimi. Nu e
prea cald, doar frigul e prea puțin, motoarele sufletelor nu se mai reglează. E
ca şi cum n-a plouat, dar totul e ud.
Într-o
altă viață geana şi sulița se echilibrau, culorile se amestecau într-un dans
frumos al nuanțelor. Într-o altă existență luna adormea pe fotoliu seara,
privind la cerul râzând – poate singurul care nu ne-a trădat. Mă întreb ce
anume a născut voluptatea de a răni, frenezia de a fi izolat, ușurința de a fi
ipocrit.
Anotimpul
trebuie să fie al tuturor, nu doar al unora ce răzbat. Mă voi simți stingher să
mă împlinesc doar eu într-un univers deteriorat, alimentând o izolare pe care
chiar eu o pun pe tapet. Mă uit în jur şi văd o vară prea încărcată cu goluri
de rău, cu căderi în hău, în care se târăsc raze de soare pe funduri de lac
secat, cu aerul fiert şi revărsat peste zâmbetul nostru, arzând fiecare fir
galben. E un amestec de nervi şi ignoranță, de nepăsare şi intoleranță. Ar
trebui să fim într-o zodie blândă, transpirând bucuria, dar nu se simte decât
un bici vajnic şi neregulat, provocând dezamăgire, durere, rană. Un sentiment
de boală care avansează.
Poate
de aceea i se spune şi zodia cancerului.
