Poet de duminică

 

Astea nu-s versuri, numai gânduri,

Iluzii revărsate din priviri.

Sunt mofturi oprimate între rânduri,

Momente de putere, stră-luciri.

 

Viața mea e ca oricare alta,

Doar inima îmi bate-ușor mai tare.

Iubirile mi le-am cioplit cu dalta,

Iar visurile-s prinse in sertare.

 

N-am voie să plutesc, mi-e teamă,

Dezamăgiri pândesc fără mandat.

Mi-am pus împroşcăturile în ramă,

Să-mi amintesc cât sunt de vinovat.

 

Să scriu o poezie? Este vină.

Pare că n-are nimeni chef de dans.

Mă simt în plus în lumea - plină

De paie, de noroi, de jos, de fals.

 

Astea nu-s versuri, numai lacrimi,

Dureri ingurgitate fără apă,

Așezăminte galbene de patimi,

Pleoapă fierbinte peste pleoapă.

 

…Mereu mă cheamă-un compromis

Să mă îmbie-n lumea crudă.

S-arunc în aer fiecare vis,

Să fiu în consecință eu, o Iudă...

 

Dar am în vene un alt sânge,

Îmbătrânesc la optsprezece ani.

Nu mă ajunge timpul şi mă strânge

Și nimeni nu-mi mai spune „La mulți ani”.

 

Eu nu pot fi un altul vreodată

Chiar dacă plâng ori sunt bolnav.

M-aşez o oră cu genunchi-n zloată

Şi dorul de ambrozie-i tot mai grav.

 

Mi-e frică de albastru, dar îl vreau,

Mă-mbrăţişează zarea argintie.

Îmi afișez „repulsia” pe șleau,

Mă arde jarul, îmi e poezie.

 

Iluzii desfrunzite sau orgolii,

Păcate transformate în virtuți

Se-așază confortabil în fotolii...

Nu sunteți vrednici, ci doar mulți!

 

Şi nu mai plâng, doar strig la cer,

Ca să audă luna-n colivie,

Să nu mai fiu cu mine-așa stingher,

Să-mi fie cald, să-mi fie poezie.

 

Nu cred în stihuri, ci în forța lor!

Îmi ruginesc inserții rutinale...

Şi toate poeziile mă dor,

Că-n fiecare strofă e o jale.

 

Visez la o orgie de cuvinte,

Să facă sex metafore pe rânduri...

Să punem un romantic președinte!

Astea nu-s versuri, numai gânduri...

 

Dar gânduri renăscute oprimat,

Curgând din crezul în lumină!

Se-mbracă disperarea în halat,

Și dorul intră iar în carantină.

 

Chiar dacă-n fiecare zor de seară

Se-adună armonia, semitonul,

Cerșesc la geam insinuare iară,

Duminica, decât, deschid oblonul!

 

 Duminica poet - numai o zi!

E totul parcă-o nebunie.

Atunci mi-e trupul pentru poezii,

Duminică - atât îmi este poezie.

 

......................................................

 

...Poet de duminica, sentiment hoinar,

Speranțe - nchiriate, iubiri cu popas...

Asta sunt eu ? Probabil..., dar

Duminică îmi e în fiecare ceas!

Suntem flori 🌺

 

Îmi plac florile. Îmi plac foarte mult! Adesea, în călătoriile mele, surprind în fotografii flori – în diferite ipostaze. Când sunt într-un loc, adesea caut ceva, o imagine care să transmită ceva despre acel loc. Uneori mă uit în toate direcţiile, dar nu îmi atrage atenţia nimic. Şi-atunci, îmi cade privirea pe o floare.

 

Cred că florile sunt purtătoare de mesaj, cred că pot primi simţirea noastră şi o pot da mai departe altora ce le privesc. Florile au personalitate, atrag nu neapărat prin frumuseţe sau culori, prin mărime. Au ceva aparte, cu care comunicăm. Unele nu excelează în apariţie, dar dacă sunt în mediul lor, transmit, respiră şi se simt bine. Da, asta era: să fie în mediul lor, asta contează! Să fie privite cu blândeţe, cu plăcere, cu mângâiere, să aibă parte de atenţia şi îngrijirea celor din jur, să aibă şi condiţiile fizice, de temperatură, de mediu, să aibă atâta cât le trebuie ca să fie vii. Apoi – sunt ca nişte semi-zeiţe, se împreună cu lumea în care trăiesc, devenind o prezenţă minunată, legând zboruri, gânduri, populând edenuri şi desfătări.

 

Din contră, dacă mediul nu este cel favorabil, se ofilesc, pot deveni buruieni sau plante carnivore. Dintre toate nevoile, lipsa dragostei, a gândului bun, le distruge cel mai mult, chiar dacă pământul nu este aşa de vinovat. Trecătorul întâmplător poate să ignore astfel de flori, ceea ce este mai dureros decât ar fi să le rupă. Ar putea să creadă lucruri rele, ar putea să le marginalizeze. Dar poate acel trecător este în mediul lui, iar floarea nu.

 

Suntem flori! Înainte de orice, să ne întrebăm dacă fiecare, aşezat în mediul său favorabil, am gândi la fel ca într-o situaţie oarecare. Cunoaştem un om: îl catalogăm, îl evaluăm, analizăm, cântărim, judecăm, fără să ne întrebăm dacă este în mediul său. Punem adesea etichete, dar nu ne dăm seama că acelaşi om, în altă situaţie, în alte împrejurări, ar fi altul. Ne putem întreba: dacă totul este aşa de simplu, de ce nu se duce pur şi simpu fiecare în mediul lui şi să rămână acolo? Da, depinde de noi, de puterea noastră şi de Dumnezeu.

 

Viaţa e o competiţie, dar lupta nu este a unui om cu alt om, ci a unui om cu el însuşi, de a îşi face loc pentru a pătrunde şi a rămâne în lumea unde se simte bine. Unde este dorit, acceptat, apreciat. E o luptă şi cu alţii, e drept, dar cel mai mult e o luptă de adaptare, de mobilizare a puterii interioare, de stăpânire a demonilor, pe care îi avem cu toţii. O competiţie, nu de a ajunge toţi la aceeaşi linie de sosire, dincolo de care găsim o lume dorită, ci de a ajunge fiecare pe culoarul său.

 

Trist este că mulţi, prea mulţi, nu ajung să respire propria lume, şi sunt nevoiţi să trăiască într-un aer îmbâcsit, primind "pleznă" din partea unor oameni care, aşezaţi şi ei în altă lume, ar avea altă poziţie. Uneori, lipsiţi de puterea de a se se salva dintr-o lume care nu este a lor, aceştia îşi construiesc o lume în mintea lor, în timp ce ceilalţi râd de ei.

 

Viaţa ne dă tuturor lecţii, pe care de cele mai multe ori le înţelegem mai târziu. Există, poate, ani şi ani de căutări pentru împlinire, sau secunde în care te ataşezi unui loc, amândouă cu acelaşi rezultat. Când vă veţi găsi lumea, bucuraţi-vă! Mângâiaţi cerul, râdeţi. Iar dacă nu aţi găsit-o încă, şi vă este foarte greu, nu uitaţi că în alte coordonate sunteţi altcineva.

 

Unii nu cred în nimic, alţii cred în destin sau în ei înşişi.

Eu cred în flori.