Îmi plac
florile. Îmi plac foarte mult! Adesea, în călătoriile mele, surprind în
fotografii flori – în diferite ipostaze. Când sunt într-un loc, adesea caut
ceva, o imagine care să transmită ceva despre acel loc. Uneori mă uit în toate
direcţiile, dar nu îmi atrage atenţia nimic. Şi-atunci, îmi cade privirea pe o
floare.
Cred că
florile sunt purtătoare de mesaj, cred că pot primi simţirea noastră şi o pot
da mai departe altora ce le privesc. Florile au personalitate, atrag nu
neapărat prin frumuseţe sau culori, prin mărime. Au ceva aparte, cu care comunicăm.
Unele nu excelează în apariţie, dar dacă sunt în mediul lor, transmit, respiră
şi se simt bine. Da, asta era: să fie în mediul lor, asta contează! Să fie
privite cu blândeţe, cu plăcere, cu mângâiere, să aibă parte de atenţia şi
îngrijirea celor din jur, să aibă şi condiţiile fizice, de temperatură, de
mediu, să aibă atâta cât le trebuie ca să fie vii. Apoi – sunt ca nişte
semi-zeiţe, se împreună cu lumea în care trăiesc, devenind o prezenţă minunată,
legând zboruri, gânduri, populând edenuri şi desfătări.
Din
contră, dacă mediul nu este cel favorabil, se ofilesc, pot deveni buruieni sau
plante carnivore. Dintre toate nevoile, lipsa dragostei, a gândului bun, le
distruge cel mai mult, chiar dacă pământul nu este aşa de vinovat. Trecătorul
întâmplător poate să ignore astfel de flori, ceea ce este mai dureros decât ar
fi să le rupă. Ar putea să creadă lucruri rele, ar putea să le marginalizeze.
Dar poate acel trecător este în mediul lui, iar floarea nu.
Suntem
flori! Înainte de orice, să ne întrebăm dacă fiecare, aşezat în mediul său
favorabil, am gândi la fel ca într-o situaţie oarecare. Cunoaştem un om: îl
catalogăm, îl evaluăm, analizăm, cântărim, judecăm, fără să ne întrebăm dacă
este în mediul său. Punem adesea etichete, dar nu ne dăm seama că acelaşi om,
în altă situaţie, în alte împrejurări, ar fi altul. Ne putem întreba: dacă
totul este aşa de simplu, de ce nu se duce pur şi simpu fiecare în mediul lui
şi să rămână acolo? Da, depinde de noi, de puterea noastră şi de Dumnezeu.
Viaţa e o
competiţie, dar lupta nu este a unui om cu alt om, ci a unui om cu el însuşi,
de a îşi face loc pentru a pătrunde şi a rămâne în lumea unde se simte bine.
Unde este dorit, acceptat, apreciat. E o luptă şi cu alţii, e drept, dar cel
mai mult e o luptă de adaptare, de mobilizare a puterii interioare, de
stăpânire a demonilor, pe care îi avem cu toţii. O competiţie, nu de a ajunge
toţi la aceeaşi linie de sosire, dincolo de care găsim o lume dorită, ci de a
ajunge fiecare pe culoarul său.
Trist
este că mulţi, prea mulţi, nu ajung să respire propria lume, şi sunt nevoiţi să
trăiască într-un aer îmbâcsit, primind "pleznă" din partea unor oameni care, aşezaţi
şi ei în altă lume, ar avea altă poziţie. Uneori, lipsiţi de puterea de a se se
salva dintr-o lume care nu este a lor, aceştia îşi construiesc o lume în mintea
lor, în timp ce ceilalţi râd de ei.
Viaţa ne
dă tuturor lecţii, pe care de cele mai multe ori le înţelegem mai târziu.
Există, poate, ani şi ani de căutări pentru împlinire, sau secunde în care te
ataşezi unui loc, amândouă cu acelaşi rezultat. Când vă veţi găsi lumea,
bucuraţi-vă! Mângâiaţi cerul, râdeţi. Iar dacă nu aţi găsit-o încă, şi vă este
foarte greu, nu uitaţi că în alte coordonate sunteţi altcineva.
Unii nu
cred în nimic, alţii cred în destin sau în ei înşişi.
Eu cred în flori.
