O minune de Crăciun

 

Împărtășesc această întâmplare la puțin timp de când s-a petrecut, căci am acum în minte proaspete detaliile... Nu aveam cum să nu văd dincolo de fapte, să nu simt dramul de miracol. Nu prea cred în coincidențe, căci dacă e să ni se întâmple ceva, mai degrabă ar fi ceva rău – așa se scrie, de obicei, istoria. Norocul e o floare rară. Nici nu știu dacă există noroc, cu adevărat. Iar dacă există, acesta însoțește anumite mentalități pozitive și luptătoare.

Călătoresc, călătoresc, cu sau fără turiști, aceasta e hrana mea, e “nebunia” mea. Sunt dependent! Nu pot sta acasă, am nevoie să descopăr, să explorez, să mă bucur de nou, de necunoscut, dar și de locuri pe care îmi este dor să le revăd! Una din destinațiile despre care am afirmat se află printre preferințele mele este Bulgaria. Am călătorit prin Bulgaria de multe ori și am fost atras de frumusețea și comportamentul turistic al bulgarilor, de prietenia și simpatia lor, de bucătăria lor gustoasă, de multiple similitudini istorice cu noi. Îi simt ca pe niște frați.

De aceea, anul ăsta, de Crăciun, ne-am propus să facem o escapadă la Sofia, capitala Bulgariei, un loc pe care încă nu îl descoperisem. Planul făcut a vizat 2 câștiguri: o zi să descoperim la pas orașul și o zi să o alocăm pentru a merge să vedem Biserica Boyana și Mănăstirea Rila, aflate în apropiere de Sofia. Zis și făcut. Am organizat ca totul să fie făcut de Crăciun, în 4 zile: prima și ultima zi pentru dus și întors – pentru că distanța București – Sofia este de 400 km și este nevoie de aproximativ 7 ore pentru un drum, cu tot cu opriri, inclusiv pentru masa de prânz. Apoi, zilele 2 și 3 pentru Sofia și Boyana cu Mănăstirea Rila. Biserica Boyana se află la marginea Sofiei, la vreo 8-9 km. de centru, iar Mănăstirea Rila este la 120 km. din centrul Sofiei, mergând spre sud, spre Grecia.

Am ajuns la Sofia, ne-am cazat. Eram în prima zi de Crăciun. Trebuie să recunosc că am avut un pic inima strânsă pe drum din cauză că vremea se înrăutățise, pe drum ningea, pe alocuri era vânt, chiar viscol. Dacă ne lasă mașina? Autoturismul nostru are aproape 19 ani, iar în ultimul timp a tot dat semne de îmbătrânire. Am ajuns cu bine, vremea era rece, foarte rece, iarna parcă venise dintr-o dată. Însă în cameră ne-am bucurat de atmosfera de Crăciun. Am întins masa cu bucate aduse de acasă și am ascultat colinde.

A doua zi, pentru descoperirea Sofiei la pas, contractasem anterior un ghid local pentru un tur pietonal. Ne-am întâlnit cu ghida noastră și cu alți turiști care rezervasera - în centru, în fața teatrului Ivan Vazov. A urmat un tur minunat, în care am aflat și văzut lucruri extrem de interesante. Eram în a doua zi de Crăciun. Ziua a continuat cu un prânz destul de scump, la un restaurant “fițos” din centru și s-a încheiat acasă, în atmosfera primitoare a apartamentului unde am avut cazare. Următoarea zi ne-am suit în mașină și am plecat către Biserica Boyana. Vremea la marginea Sofiei era mai rece, zăpadă se depusese, era alunecos, vântul mușca. Am vizitat biserica, apoi am plecat la Mănăstire. Nu am să insist asupra obiectivelor vizitate, ceea ce pot să spun este că merită să ajungeți să le vedeți! Am plecat încărcați de la Rila și la 7-8 km, pe drumul spre Sofia am oprit la un restaurant să mâncăm. Servirea, mâncarea, atmosfera, prețurile au fost exact cum ne-am dorit. De-acum, e vremea să ne întoarcem în Sofia și să ne pregătim de drumul spre casă de mâine. Eram în a treia zi de Crăciun.

Am folosit indicațiile online pentru hărți și la un moment dat drumul ne-a scos din șoseaua principală, probabil pe o scurtătură, pentru a ne re-încadra în drumul național spre Sofia. Am mers mai departe... Drumul era unul îngust, unde cu greu ar fi trecut o mașină pe lângă alta. De ce am intrat pe acel drum? Pentru că altul nu primisem... Ieșim noi la capătul celălalt, mi-am spus, când vom da din nou de trafic și civilizație. Bătea vântul cu putere, nu trecea nicio mașină pe acel drum. Niciun indicator, decât câmp deschis. Ce se poate întâmpla?

Apoi – acel moment fatal. Am aruncat privirea pe indicatorul temperaturii de la bord: crescuse până la aproape de maxim. Ceva se întâmplase. Hai să oprim, am zis, să vedem ce se întâmplă. Când am ieșit din mașină bătea vâj-ul și unde te uitai cu ochii nimic. Eram în mijlocul a nicăieri. Sub capotă am văzut cum fierbe, uleiul ieșise pe afară și curgea inclusiv sub mașină, făcând o pată. Nu trecea nicio mașină pe acolo, probabil era vreo scurtătură folosită de localnici, dar nu vedem niciun sat, nicio așezare. Nu puteam sta afară prea multe minute din cauza frigului. Înapoi în mașină. Ce facem?? Nu putem pleca mai departe. Până la Sofia mai erau 90 km. Ca să rămânem în mașină să ne încălzim nu era o soluție de lung timp, pentru că nu puteam deschide iar motorul pentru căldură, s-ar fi încins din nou. Nu trecea nicio mașină. Pe cine să sunăm? Din nou afară cercetând măruntaiele mașinii. Vasul avea culoare de cafea cu lapte. M-am uitat către cer și m-am rugat. Aș putea să sun la 112. Dar nu avem un accident, nu știu ce nivel de urgență ne-ar fi acordat, ce soluție ar fi găsit, cât ar fi durat până ajunge cineva la noi. Vântul se întețea. Aș fi putut să sun la proprietarul apartamentului unde eram cazați. Poate ar fi trimis pe cineva să ne tracteze, dar cât ar fi durat? Deja se făcuse seară, întunericul cobora. S-o luăm pe jos era exclus, erau câțiva km. buni de mers în acel frig, nu am fi rezistat.

M-am uitat din nou spre cer. Eram în a treia zi de Crăciun. Și atunci s-a întâmplat! De undeva, de nicăieri, din pământ, dintr-o altă lume a apărut o mașină. Nu auzisem zgomot de motor, nu văzusem lumini. Dintr-o altă dimensiune au apărut ei, veniți ca într-o misiune, anume pentru noi. Au oprit în dreptul mașinii noastre, văzuseră după număr că suntem români și am schimbat câteva replici în engleză. Probleme cu mașina? Am zis ceva de genul: Nu, ne descurcăm... Dar ei veniseră pentru noi, trimiși de Ceva. Au oprit în fața mașinii noastre și s-au uitat la peisajul dezolant de sub capotă. E rău. Foarte rău. E “Kaput”, nu mai puteți continua drumul cu această mașină. Haideți la noi în mașină să vă încălziți! Erau 2 tineri, la vreo 35 ani, doi oameni frumoși pe care nu am să-i uit toată viața: Veronika și Matei. Bine, dar Matei este nume românesc, am spus. Nu, au zis, este un nume creștinesc!

Panica se instalase ușor la noi în suflete dar apariția acestor 2 îngeri ne-a dat un licăr de speranță. O să vă găsim pe cineva care să vă tracteze până în Sofia, a spus Veronika. Ea părea să controleze situația și vorbea engleză foarte bine. A dat câteva telefoane, a vrut să găsească și un mecanic care să se poată uita la mașină dar... era a treia zi de Crăciun, era sâmbătă. Nicio șansă! Stați liniștiți, ne-a spus, n-o să vă lăsăm aici. Păreau că nu se grăbesc, că veniseră exact pentru noi! Bun, ne puteți duce la Sofia, am spus, mulțumim, dar nu putem lăsa mașina aici. O să vă tractăm noi, au spus, dacă aveți cu ce. Nu aveam. Atunci, vom găsi totuși pe cineva care să vină să vă tracteze, a spus Veronika. Iar mâine tot așa vă veți întoarce acasă, dar e de preferat să găsiți pe cineva din România care să vină să vă tracteze din Sofia. Vom găsi pe cineva care să facă asta? M-am întrebat deznădăjduit. Dar dacă nu găsim pe cineva care să ne ia de aici până în Sofia? Dacă tinerii se grăbesc și pleacă? Nu știm limba bulgară... Nu vă vom lăsa aici! au spus amândoi. Dumnezeule, cine sunteți voi, Veronika și Matei?

Întunericul coborâse de-a binelea. Erau momente când eram la un pas să pufnesc în plâns. Nu știu când au vorbit, au găsit, cert e că după o vreme am văzut lumini apropiindu-se din spate: venise mașina cu remorca, cu rampa pentru încărcarea mașinii. Vă lăsăm cu el, au spus. Plătiți-l cu cash, în Bulgaria numerarul e la putere! L-am convins să vă ia o sumă acceptabilă, îl cunoaștem. Altcineva v-ar fi luat probabil dublu, Bulgaria e scumpă, să știți! Succes! Și au plecat în noapte, dar luminile mașinii s-au pierdut la câțiva metri după ce au plecat. Unde au dispărut? l-am întrebat pe șoferul cu platforma, care în timpul ăsta pregătea urcarea mașinii. Cine să dispară? La cine vă referiți?

Prieteni, povestea are un final fericit, lucrurile au decurs apoi lin, în siguranță până acasă, chiar dacă am avut și o cheltuială neprevăzută. Suntem acasă, la căldură, în siguranță, mașina este în parcare, vom vedea ce este de făcut cu ea. Dar ceea ce rămâne este acel declic, care a readus speranța și binele pentru noi într-un moment de criză. Nu sunt un credincios practicant, nu-mi strig credința, doar o asum și o împărtășesc în liniște. Cred cu tărie că am trăit o minune de Crăciun și îi mulțumesc lui Dumnezeu. Veronika și Matei au fost ca doi îngeri păzitori care au venit de undeva cu mai multe mesaje pentru noi, din care eu vă transmit celor ce citiți: să credeți, să sperați, să iubiți, să luptați. Dacă puteți face un bine, să-l faceți. Trăiți frumos, ignorați răul, bucurați-vă de tot ce este frumos. Pentru că binele atrage bine.