Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau
aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie,
nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia
de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă
liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.
Nu am pretenţia că deţin adevărul, că
ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar
ăsta e un semn de normalitate.
Azi e 28 martie, e sâmbătă. Suntem în
weekend, afară primăvara a explodat, natura cheamă la viaţă, dar starea de
incertitudine continuă. Te întrebi dacă se va sfârşi vreodată sau dacă lumea va
deveni ori un spital de nebuni, ori o puşcărie la domiciliu generalizată.
Majoritatea veştilor care vin, inclusiv cele oficiale, autorizate, nu oferă
nicio speranţă concretă, nu spun nimic bun. Iar mesajele, îndemnurile,
presiunea, „ordinele” de a sta acasă devin din ce în ce mai apăsătoare. Mie mi
se pare clar că oricât de insistent ar fi, cine are de înţeles, a înţeles şi va
înţelege ce are de făcut, cine nu, nu - în obsolut orice condiţii. Din contră,
pe cei cârcotaşi îi va face mai rău să nu respecte, iar pe cei înţelegători îi
va scârbi. Semănăm din ce în ce mai mult cu o turmă, cu o masă. O masă cu
mască.
Sunt aproape sigur că la un moment
dat vom începe să refulăm, să reacţionăm la această presiune. Oricât de real e
pericolul, oricât de mare riscul de a se răspândi acest virus cred că, raportat
la adevărurile relevate de studiile de până acum, diseminate chiar de către
autorităţi, mă refer la mortalitate, dar şi la diferenţele de evoluţie a
situaţiei, deci ţinând cont de toate astea, cred că ecourile, răspunsurile sunt
disproporţionate. Se pot lua măsuri calm, raţional, organizat, fără să fie
nevoie să se transmită sau propage, fie şi voalat, starea de frică, de panică,
de îngrijorare fremătătoare. Sunt curios în ce fel se va refula, care va fi
forma de manifestare. Răbdarea are o limită, iar această limită poate fi,
eventual uşor prelungită, doar în condiţiile menţinerii speranţei, calmului,
comunicării pozitive. Doar atât. Dar, în lipsa rezultatelor minimale, buba
umflată se va sparge, cu tot cu tancurile care sunt pe stradă.
Starea de încordare, de sperietură
indusă, a cuprins majoritatea oamenilor. Am fost mai devreme la un centru
comercial, am ieşit din casă după mai multe zile. Când am intrat la un magazin
să întreb ceva, vânzătoarea mi s-a adresat cu un glas metalic: „păstraţi
distanţa...”. Scrâşnea printre dinţi, tremura. Eu eram foarte relaxat, nu am
atins pe nimeni, nu am tuşit, strănutat, nu am atins nimic, doar pusesem o
întrebare şi depăşisem cu puţin o linie desenată pe pardoseală, ca la bancă. Am
ieşit buimăcit de acolo, cu un amestec de revoltă, amuzament şi uimire.
Nu ştiu care e soluţia ieşirii din
criză, dar ceea ce cred acum e că probabil trebuie căutate şi alte soluţii ca
viaţa să fie reluată cumva. Pentru că, aşa cum au semnalat mai multe persoane,
efectele secundare celor legate de sănătate fizică, adică efectele economice şi
de călcare a echilibrului emoţional, a sănătăţii mintale, pot fi cu mult mai
devastatoare. Nu ştiu care e treaba cu teoriile conspiraţiilor, care curg şi
ele pe fundal, un lucru e sigur: actuala desfăşurare a lucrurilor nu pare să
fie cea mai eficace.
În faţa unei astfel de încercări avem
ocazia să realizăm că suntem cu toţii egali în faţa lui Dumnezeu, iar ceea ce
ne diferenţiază nu este averea, ci comportamentul, educaţia, pregătirea,
cultura, valoarea intrinsecă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu