Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau
aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie,
nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia
de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă
liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.
Nu am pretenţia că deţin adevărul, că
ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar
ăsta e un semn de normalitate.
Azi e 25 martie. Altă dată azi ne
aminteam că e ziua Greciei, ascultam muzica lor minunată, eventual găteam ceva
cu specific grecesc, aşa cum am făcut în trecut. Tot azi e ziua Poliţiei, în
alţi ani se organizau expoziţii în Herăstrău, unde veneau copii şi vedeau
tehnica expusă, uniformele, maşinile. În loc de toate astea, suntem izolaţi în
case, trecem printr-o perioadă unică, în care avem restrânsă libertatea de
mişcare şi suportăm presiunea mediatică imensă. Luptăm cu un inamic nevăzut, se
iau măsuri despre care nu există certitudinea că sunt cele mai potrivite. Şi
aşteptăm – nu ştim cât, nu ştim cum. Din toate direcţiile se strigă să stăm
acasă, toată lumea se înghesuie să facă acest îndemn. Stăruinţa cu care se
repetă asta, agresivitatea afişată în direcţia asta îşi pierde din sens şi cred
că transformă acest sfat într-un mecanism toxic ce riscă să deterioreze din
justeţea sa.
E o atmosferă de inducere a temerii.
De ce ne temem, de fapt? Singura teamă pe care o intuiesc eu se referă la
riscul îmbolnăvirii simultane a prea multor oameni, caz în care cei mai expuşi,
cei vulnerabili pot avea de suferit, în sensul că se poate ajunge la situaţia
în care să se aleagă cine să fie salvat şi cine nu. Din câte am citit, în
Italia şi Spania s-au petrecut astfel de situaţii dramatice.
Pe de altă parte, în afară de teamă,
statul forţat în casă naşte depresie, naşte o apăsare pe creier, un stres
căruia unii nu-i fac faţă. Mă amuză încercarea de a face ca partea plină a
paharului (acea pauză luată de Pământ de la nebunia de zi cu zi) să transforme
criza în ceva pozitiv. Adică, dacă voiai să stai în casă, să descoperi
beneficiile unei astfel de experienţe, nimeni nu a împiedicat pe nimeni să o
facă în trecut... Să ajungem să mulţumim crizei că a apărut?
Sunt nişte prime gânduri. Dar gândul
zilei, pe care îl încerc după această perioadă de... însingurare (evit cuvântul
„izolare”) e că ajung să înţeleg ce înseamnă privarea de libertate, ca
noţiune generală. Adică, cât de mult ne afectează să ni se ia libertatea, fie
şi parţial, comparativ cu a ţi se lua alte lucruri. Cei liberi la spirit, care
au reuşit să-şi construiască palate în suflet, au acum unde să zburde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu