Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau
aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie,
nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia
de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă
liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.
Nu am pretenţia că deţin adevărul, că
ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar
ăsta e un semn de normalitate.
Azi e 26 martie, suntem într-o zi de
joi, iar la orizont se vede tot întindere neţărmurită, ţărmul nu se zăreşte
deloc. În lume situaţia e aceeaşi, la noi sunt dezechilibre, iar speranţa e
blocată pe dinafară. Ministrul Sănătăţii şi-a dat demisia în plină criză, în
plină situaţie de urgenţă. Nu pot să mă abţin în a face o comparaţie: pe timpul
situaţiilor de urgenţă, conform legii, un militar nu îşi poate da demisia. Văd
că un civil poate, iar tocmai asta face - iată, diferenţa... E trist.
Chestiunea asta nu trebuie reglementată de lege, neapărat, ar trebui să facă
parte din statura comportamentală a oricărui om normal. Dar ce spun eu aici??
E clar că oamenii îşi arată faţete
inedite – poate pe cele reale – atunci când sunt puşi în situaţii dificile.
Când începe un cutremur, de pildă, unii încep să ţipe, alţii sar de la
fereastră, dar sunt şi cei care fac apel la calm, la raţiune şi încearcă să
aplice regulile care trebuiesc respectate în astfel de situaţii. Zilele astea
vedem în toate spaţiile de viaţă cum unii devin brusc curajoşi, alţii îşi
manifestă frica şi slăbiciunea. Alţii pur şi simplu nu au reacţie, dar mai sunt
şi cei care îşi ţin firea şi încearcă să se organizeze, să abordeze cu grjă
situaţia. E nevoie de răbdare, de încredere, de atitudine. Şi de speranţă.
În timpul ăsta mediul virtual se
umple de comentarii, de păreri, analize, filmări de acasă. Cred că 98-99 % sunt
aberaţii, reacţii nervoase, unele ticăloase, etc. E un timp propice pentru
agitarea spiritelor, pentru tulburarea apelor. Pe de o parte, unii pot pescui
în ape tulburi, iar alţii pur şi simplu se hrănesc cu disperarea oamenilor, cu
nervozitatea care pulsează, cu teama şi panica lor, care le furnizează
adrenalină. Şi mai sunt ignoranţii, care nu sunt deloc puţini. Cum să rămâi
lucid, cum să rămâi raţional în această baltă poluată, la care contribuie
suficient şi TV-ul?
Schimbarea, ca fenomen, e greu
acceptată de oameni. Am învăţat asta la un curs de management, unde erau multe
noţiuni de sociologie şi psihologie. Personal, nu am chiar aşa mari dificultăţi
de a accepta să fac o schimbare dramatică în viaţa mea. De exemplu, m-am lăsat
de fumat după 20 ani, sau mi-am schimbat radical modul de viaţă după ce mi-am
asumat riscurile efectuării unei operaţii chirurgicale la stomac, în urma
căreia am slăbit peste 50 kg, îmbunătăţindu-mi viaţa. Ca principiu, cred că
oricine ar accepta până la urmă să facă un efort, o schimbare, măcar periodică,
dacă ar şti că la capătul acestui efort se află ceva bun.
Doar că acum acceptarea unei
schimbări a modului de viaţă, şi mă refer la izolare, la noile reguli de
respectat, nu par să aibă la capătul tunelului o luminiţă. După atâta timp nu se vede ţărmul.
Poate ar trebui căutate alte soluţii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu