4 trasee de weekend pentru a (re)descoperi România

Odată cu revenirea treptată spre o viată normală, tot mai multi dintre noi vor dori din nou să călătorească, să se bucure de vreme bună, de peisaje şi aer curat. În afara clasicului litoral, a Deltei Dunării sau de Valea Prahovei, România are o sumedenie de frumuseți ce așteaptă să fie descoperite şi redescoperite. Iată 4 trasee ce pot fi parcurse în weekend cu mașina din București, având astfel avantajul că necesită un buget de timp şi de bani rezonabil în comparație cu un concediu de minim o săptămână.

Primul traseu - o zi - valea Prahovei şi valea Oltului

București – Ploiești – Sinaia – Predeal – Râșnov – Zârnești – Făgăraș – Tălmaciu – Căciulata – Râmnicu Vâlcea – Pitești – București.

Lungime traseu – aproximativ 560 km. Dacă plecați dimineața, la 07.00, vă puteți întoarce seara, la ora 21.00, maxim 22.00, chiar şi cu o doză de neprevăzut. Obiective de vizitat: cetatea Râșnov, mănăstirea Şinca Veche, cetatea Făgăraș.

Costuri pentru 2 persoane: un plin de benzină – aproximativ 220 lei. Alte cheltuieli pe drum – 250 lei.

Total: aproximativ 470 lei

Traseul se poate face şi în sens invers, adică plecând pe valea Oltului şi venind pe valea Prahovei

Al doilea traseu – o zi – spre unul din polii frigului din România

 București - Buzău - Barajul Siriu - Întorsura Buzăului - Cetatea Prejmer - Săcele - Vălenii de Munte – Ploieşti - Bucureşti.

Lungime traseu - aproximativ 450 km. Dacă plecați la 8 dimineață puteți să vă întoarceți la ora 20.00 liniștit.

Obiective de vizitat: barajul Siriu, cascada Pruncea (în zona barajului), Vama Buzăului (la 10 km de Întorsura Buzăului), unde se pot vedea Rezervația de Zimbri şi cascada Urlătoare, cetatea Prejmer.

Costuri benzină pentru 2 persoane - aproximativ 170 lei. Alte cheltuieli - 250 lei.

Total: aproximativ 420 lei

Desigur că traseul se poate aborda şi în sens invers, plecând spre Vălenii de Munte.

Al treilea traseu – o zi şi jumătate – descoperind drumul Târgu Secuiesc – Focșani

Se poate pleca după prânz pe traseul București – Ploiești – Predeal – Brașov – Sfântu Gheorghe – Şugaş Băi, unde se poate înnopta într-un peisaj şi un aer excepțional. A doua zi se pleacă pe traseul: Şugaş Băi – Târgu Secuiesc – Focșani – Buzău – Urziceni – București.

Lungime traseu – aproximativ 580 km

Vedeta excursiei este parcurgerea porțiunii Târgu Secuiesc – Focșani (DN 2D), adică trecerea din Transilvania în Moldova. Drumul, care are 125 km, este dat recent în folosință după ce a fost reparat (acum câțiva ani) şi este superb. După ce ajungeți la Lepşa – o zonă insuficient cunoscută, dar absolut încântătoare, puteți admira cascada Putna.

Costuri benzină pentru 2 persoane - aproximativ 250 lei. Diverse cumpărături pe drum, inclusiv mese – 300 lei. Cazare – 150 lei

Total: aproximativ 600 lei

Al 4 - lea traseu - două zile şi jumătate - şi Oltenia e frumoasă

Tot cu plecare după prânz, se poate alege traseul București – Pitești – Râmnicu Vâlcea – Horezu – Baia de Fier, unde se poate înnopta. A doua zi se poate vizita Peștera Muierilor, apoi plecați pe Defileul Jiului. Pe drum, vizitați mănăstirea Lainici. Ajungeți la Petroșani, unde vizitați Peștera Bolii - este fantastică!  Din Petroșani îndreptați-vă către orașul Vulcan, apoi urcați încă 8 km până în stațiunea Straja, unde puteți să vă cazați. Stațiunea funcționează mai mult iarna, pentru ski. Vara este cam pustiu, dar peisajul este minunat A treia zi, înapoi la București prin Valea Jiului. Pe drum puteți vizita salina Ocnele Mari de lângă Râmnicu Vâlcea.

Lungime traseu – aproximativ 700 km

Costuri benzină pentru 2 persoane:– aproximativ 350 lei. Alte cheltuieli– 350 lei. Cazare 2 nopți– 300 lei

Total: aproximativ 1000 lei

Acestea sunt trasee şi costuri experimentate anul trecut. Se pot aduce îmbunatățirile, propriile variante creative, puteți combina traseele, ideea e ca atunci când se va putea să plecați la drum!

Grația secundei

Patinează ochii, răvășiți de tine.

Răsuflarea ta dansează cețoasă.

Gândurile mele se întorc acasă,

Pictura de gând e invidioasă

Pe surâsul tău lunecând din vine.

Aş descrie viața ca pe o cădere,

Ca o vijelie de furtuni cerești.

Izul de cafea răsturnat din cești

De care mereu te îndrăgostești

Pentru că îţi dă şi amar şi miere.

E-un amestec viu de prezent şi karmă

Desenez grația secundei de vis

Cred că într-o lume cu un scop prezis

În care curajul este interzis

Speranța rămâne singura armă.

11.05.2020

Supliment de jurnal la spital

Deşi închisesem coperţile jurnalului din motive care ţin de nevoia de a mă proteja, din coştientizarea neputinţei şi inutilităţii unor reacţii într-un univers bizar, mă întorc azi o clipă şi mai aduc o însemnare. Simplele impresii şi percepţii nu sunt de ajuns, e nevoie de experienţa concretă a realităţii, pentru ca tuşa să fie veritabilă. Peste ani, citind aceste rânduri probabil voi exclama: am trăit noi asta?

Astăzi e 6 mai. Deşi sunt bine, sunt, ca mulţi dintre noi după o anumită vârstă, tributar nevoii de monitorizare medicală. Fără a furniza detalii care nu sunt necesare, am să spun că o dată la 3 luni trebuie să merg într-o unitate medicală (n-am să dau niciun nume, că nu asta contează) pentru a face un control, a primi o reţetă şi uneori a face şi analize, ori alte controale necesare. Ultima astfel de vizită am făcut-o la începutul lunii februarie, când doar se discuta despre ce se întâmplă în China, fără să fim afectaţi de vreo măsură. Sigur, în orice spital există un curs al activităţilor, cu care m-am obişnuit, de-a lungul timpului lucrurile s-au mai îmbunătăţit, s-au organizat mai bine, deşi de regulă de fiecare dată se pierde mult timp. Urmare programării, azi am fost din nou acolo, căci au trecut 3 luni. Mă aşteptam să fie reguli schimbate, să existe o rigoare ridicată, aşa că eram pregătit pentru orice. Eram?

La poarta spitalului îmi apare portarul în faţă, ca şi cum urma să intru la sediul NATO. Mă priveşte în faţă trufaş câteva secunde, apoi pare că cedează şi îmi spune:

-         Să trăiţi!

-         Merg la medic pentru reţetă, zic, dar el nu-mi răspunde nimic şi se dă la o parte. Îmi văd de drum, dau să intru în clădire, când apare alt „stâlp” al securităţii, cu mască şi banderolă pe mână.

-         - Aţi făcut triajul? mă întreabă.

-         -Nu, ce-i asta? întreb mirat.

-         Păi acolo, lângă poartă e o baracă, o vedeţi? Mergeţi acolo, să vă ia temperatura şi să vă completeze o fişă. Fără aia nu puteţi merge la doctor!

-          OK, zic buimac şi mă îndrept spre baracă, încercând să mă strecor - fără succes - printre picăturile de ploaie.

Dau să intru în baraca pe care scrie „Triaj”, dar sunt oprit la intrare cu un ton agresiv.

-         Nu vedeţi că e cineva înăuntru? Aşteptaţi!

Mă conformez imediat, fac câţiva paşi înapoi şi aştept cuminte să-mi vină rândul. După o vreme, apare o doamnă în spatele meu, cu o umbrelă. Din gheretă se aude:

-         Doamna cu umbrela, poftiţi!

Nu-mi vine să cred. Ploaia curge, gluga nu mă ajută prea mult. Într-un final, mă invită şi pe mine în baracă.

-         Luaţi loc! îmi spune pe un ton imperativ, arătându-mi un scaun.

-         Mulţumesc, o să stau în picioare, răspund cu glas scăzut.

-         Staţi jos, acolo! insistă asistenta. Aveţi mască? Fără să aştepte răspunsul, spune: luaţi-o pe asta!

-         Dar nu vreau să stau jos, îi spun din nou. Nu sunt obosit. Apoi, apuc masca şi o pun pe faţă.

-         - Să vă iau temperatura, zice foarte preocupată, şi apropie de cap scanerul de temperatură. 35 cu 2! De ce nu vreţi să staţi jos, de ce nu vreţi să cooperaţi? Daţi-mi buletinul!

Îi dau buletinul şi aştept. De la poartă cineva strigă:

-         Sunteţi pe listă?

-         Ce listă? întreb mirat şi speriat. Am vorbit cu doamna doctor la telefon. Nu ştiam că trebuie să mă trec pe vreo listă.

-         - Cum vă numiţi? mă întreabă.

După ce îi spun, mă liniştesc.

-         Sunteţi pe listă – îmi strigă portarul.

Primesc o fişă, primesc înapoi buletinul, apoi sunt lăsat să plec. Intru în spital şi scriu SMS doctorei că am ajuns. Este foarte aglomerat, nici vorbă de distanţă între oameni.  La scurt timp, cineva îmi strigă numele.

-         Actele dumneavoastră!

Îi dau fişa de la triaj şi buletinul. Se întoarce cu un formular de vreo 8 pagini faţă-verso cu tot felul de consimţăminte. Că am fost informat, că sunt de acord să prelucreze datele, că am luat cunoştinţă. Dacă se întâmplă ceva, să se poată spună: ai semnat, noi nu ne asumăm nimic... Formularul l-am completat cu pixul personal, pe perete. Abia pot respira din cauza măştii, ochelarii mi se aburesc. Nu mai văd niciun rând din formular. Hârtiile îmi cad pe jos. La fel şi ochelarii. Nimeni nu mă întreabă de formular. Mă duc eu şi fac semne disperate din pragul uşii. Vine cineva, îmi ia formularul şi îmi cere cardul de sănătate.

-         Mergeţi la recoltare, zice o asistentă.

După ce îmi ia sânge, nu ştiu unde să mă duc. Mă învârt pe hol, nimeni nu mă întreabă nimic. Pe hol trece o asistentă mignonă, îmbrăcată cu pantaloni albi. Atât de albi, încât lasă să se ghicească lenjeria intimă de dedesubt. Bine că se ia doar sânge, nu şi tensiunea. Doamne, unde mi-e capul??

-         De unde iau reţeta? întreb temător o altă asistentă, aflată în preajmă.

-         De la doamna doctor, îmi răspunde cu zâmbetul pe buze, crezând că a făcut o glumă bună.

-         Şi doamna doctor unde e? insist eu, dar nu primesc niciun răspuns.

Am rămas în mijlocul sălii de recoltare şi nu ştiu încotro s-o apuc. O anunţă cineva pe doctoriţă?mă întreb, am voie să intru pe secţie după ea? Mă mai bagă cineva în seamă? După câteva momente parcă suspendate în timp, întreb asistenta care îmi zâmbise ironic:

-         Auziţi, până în februarie, veneam o dată la 3 luni, în felul ăsta eram mai puţin pe drumuri. Acum de ce ne cheamă lunar? Nu suntem mai expuşi aşa? S-au schimbat regulile din cauza epidemiei?

-         Nu ei au schimbat reguile, zice asistenta cu ochii în pământ.

-         Păi nu de medicii de aici, zic, de cine o fi făcut această schimbare. E în dezavantajul nostru! zic uşor nervos

-         Da, dar nu cei de aici au decis, revine asistenta.

Boală veche la noi: contează vinovăţiile, nu să rezolvăm problema... Ies pe hol şi aştept să-mi dea cineva reţeta. După o vreme, primesc reţeta şi fug la farmacie. Ploaia s-a oprit.

La farmacie nu are medicamentul. Sunasem înainte cu câteva zile să rezerv medicamentul la farmacie, primisem asigurarea că îl voi găsi, tocmai să evităm multe drumuri de făcut. Farmacista uitase.

-    Staţi, zice, să sun la altă farmacie, poate au ei, apoi ne fac ei Aviz de însoţire. O sună pe diriginta farmaciei, apoi ea la altă sucursală, apoi diriginta sună înapoi.

-         Aveţi noroc, am găsit la altă sucursală, zice farmacista. Staţi să sun la ei să le spun că mergeţi să vă dea.

După o vreme:

-         Nu răspunde, mai aşteptaţi puţin?

Povestea are un final fericit, totuşi. Undeva, după prânz, apăsat de sunetele sirenelor care urlau pe bulevardul gol, m-am suit într-un Uber şi m-am îndreptat spre casă.

România, ce ţară minunată.

Jurnal de criză - sfârşit de capitol

Închid jurnalul deocamdată, sfârşesc un capitol, cel puţin. Poate o să revin la un moment dat, dar pe moment aş vrea să mă depărtez de chestia asta. Sunt extraordinar de dezamăgit de tot ce e în jur - asta e senzaţia pe care o încerc. De la factorii decidenţi, până la oamenii obişnuiţi. E aşa cum am denumit o poezie: „Nu e lumea mea”.

Câteva observaţii pot face, câteva mini-concluzii, mici fotografii ale peisajului, aşa cum se văd prin ochii mei. Am să încerc să structurez:

-         Suntem pe cont propriu din toate punctele de vedere. Nu are cine să ne ajute, să ne susţină, în afara noastră. Nimănui nu-i pasă. Scapă cine poate. Nu există empatie, nu există solidaritate, există doar egoism feroce;

-         Puşi în faţa unor situaţii limită, oamenii au reacţionat dezorganizat, agitat, au dat dovadă de amatorism, de tulburare, de lipsă de raţiune, de lipsă de luciditate;

-         Au apărut pescuitorii în ape tulburi şi viitorii îmbogăţiţi ai crizei, aceia care, ajunşi pe un câmp de bătălie cu victime, fură verighetele oamenilor căzuţi sau lănţişoarele de la gât celor neputincioşi sau morţi;

-         Puterea corupe exponenţial pe cei slabi, adică pe cei mai mulţi. Interesele electorale rezistă şi primează la un anumit nivel în raport cu nevoile de salvare. E ca atunci când avem o clădire care arde din temelii, iar câţiva pompieri, în loc să intervină, fac poze ca să se vadă că ei erau acolo, pentru a primi mai târziu vreo compensaţie;

-         Resursele de vanitate umană sunt infinite. Este de neimaginat asumarea - ca gest firesc, e considerat sfârşitul lumii ideea de a face un pas înapoi după o greşeală, cât de mică. Între minus infinit şi plus infinit e o linie foarte fină care delimitează. Drumul de la agonie la extaz ar putea fi parcurs extraordinar de simpu şi rapid, dar acest lucru nu se face pentru că simple cuvinte ca „Mulţumesc” sau „Scuză-mă”, sau „Am greşit” sunt considerat cosmice, imposibil de pronunţat.

-         Spiritul de turmă pe care l-am văzut demonstrează că teoriile sociologice despre care am citit, manualele de manipulare în masă, funcţionează. O vreme mă gândeam că suntem liberi şi nu putem fi păcăliţi chiar atât de mulţi şi într-o aşa de mare măsură. M-am înşelat.

Mai sunt şi alte observaţii de ordin secundar, probabil cu altă ocazie o să le aşez şi pe acelea pe hârtie. Deocamdată, toate acestea îmi creează un sentiment pronunţat de amărăciune, din care nu ştiu cum să ies. Îmi revine în minte scena de ieri, duminică dimineaţă când, în jurul orei 10, încercând să savurez primăvara suspendată în aer, sorbind din cafea şi căutând în micul univers de la etajul 6 un „sclipăt” de speranţă, vorba marelui Adrian Păunescu, totul s-a năruit. Pe stradă a apărut o maşină din care se striga la megafoane agresiv: „Rămâneţi în case! Rămâneţi în case!” La ce duce asta? Ce rezolvă? Ce transmite această atmosferă în mentalul colectiv?

Mă retrag într-o zonă în care sper să mă protejez, privesc ce se întâmplă şi mă rog la Dumnezeu. El rămâne singurul meu punct de sprijin.

Jurnal de criză - 23 aprilie - a început refrenul relaxării

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Mă întreb ce voi simţi când voi reciti jurnalul, peste un timp: Furie? Indignare? Frustrare? Mă uit la desfăşurarea evenimentelor şi am senzaţia că privesc un film de mâna a treia. Atâta lipsă de coerenţă, de logică, de organizare. Atâta bătaie de joc! Cel mai mult mă uimeşte nu atât ce se întâmplă pe scenă, cât impasibilitatea spectatorilor. Nimeni nu se teme de demascare, de oprobriu, de consecinţe, totul se defăşoară pe faţă, la vedere. Neigienic, murdar, amestecat, pestilenţial. Urât... iar spectatorii sunt plictisiţi. Ba, unora chiar le place, sau pretind asta.

Da, ştiu, s-a adunat multă nervozitate. În perioada asta se ilustrează multe ziceri şi înţelepciuni de genul: cea mai bună minciună e adevărul, sau cel mai bun loc să ascunzi un lucru este la vedere, ori clasica vorbă a lui Murphy: creează o problemă, apoi rezolv-o. Nivelul de inteligenţă din jur poate nu e aşa scăzut (sau este) dar capacitatea de reacţie, spiritul civic sunt sigur sub nivelul mării. Trist.

M-am uitat pe cifre. Atât de la noi, cât şi din alte ţări. Cifre oficiale, nu inventate. Ce constat? Că cifrele sunt aparent încă mari, nu există vreo tendinţă existentă vizibil, măsurabilă, de scădere a numărului de îmbolnăviri sau al deceselor, dar s-a dat startul relaxării. E un nou refren la modă! Nu că nu aş vrea să se relaxeze situaţia, dar mă întreb ce a determinat startul relaxării? Situaţia medicală, după cum se poate cuantifica – NU. Atunci? Nu înseamnă asta că nu e nicio legătură semnificativă şi demonstrabilă între izolare şi vreun efect medical pozitiv? Că n-a avut şi nu are rost această măsură? A, o să spună cineva că relaxarea e pentru că nu se mai poate din punct de vedere economic. Cum, şi asta nu se putea întrezări din prima clipă? Ceva îmi scapă.

Sau nu îmi scapă, doar că are alte explicaţii. În ultimele luni am văzut tot felul de bâlbâieli din partea celor de departe, şi mai ales de la noi. Virusul nu se transmite de la om la om, ba se transmite. Dezinfectarea cu alcool nu e bună, ba e bună. Zborurile cu China nu trebuiesc întrerupte, ba da. Masca nu e bună, ba e bună. Nu e momentul de relaxare, ba da este, la 2 zile după asta, deşi datele nu s-au schimbat. Ce-i asta? E de înţeles uşoara precipitare în faţa unei situaţii noi (a se citi prostie, incompetenţă), dar aici şi-a făcut loc şi reaua intenţie (a se citi ticăloşia, hoţia). Din ceea ce văd, din cifrele prezentate oficial de ei, eu înţeleg că hotărârea relaxării FĂRĂ explicaţii medicale, fără rezultate demonstrabile demonstrează falimentul măsurii de izolare la domiciliu şi de închidere a unei bune părţi a economiei, inutilitatea şi toxicitatea economică a acestui lucru. Dar răul a fost deja făcut, nu?

Chiar şi în faţa unor evidenţe imposibil de negat, încă există în diferite medii voci care aberează, doar ca să nu se poată spune că s-au înşelat în trecut. Cred sincer că, dincolo de explicaţii pshihologice privind orgolii rănite, sau alte aiureli, chestii mărunte, asta e o dovadă de fanatism fără margini, care poate fi periculos pentru societate.

Ştiu, azi e zi de sărbătoare, e sfântul Gheorghe. Iar până pe 15 mai am ajuns să facem AMR: 21.

Jurnal de criză - 20 aprilie - luni, după Paşte

Încerc să țin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenție, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecții. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăși, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniștesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenția că dețin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toți, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Aproape au trecut sărbătorile, ce au pus şi ele partea lor de presiune mediatică la criza care apăsa deja suficient, astfel încât să te simți captiv. În aer miroase a praf de pușcărie, un nisip fin ce intră prin toți porii sufletului, otrăvind şi amărând fărâma de speranță de normalitate şi rațiune. Emoția este, însă, Regină.

Îmi amintesc de perioada când mi-am rupt mâna stângă acum vreo 10 ani şi a trebuit să stau în casă vreo lună şi jumătate. Capacitatea de deplasare era limitată, dureri erau cât cuprinde, frustrare la fel, dar eram mai fericit ca acum. Mi se pare cel puțin nefirească frenezia cu care se strigă despre minunăția acestei situații, că uite, avem timp să citim, să ne regăsim, să bla bla bla. Pe bune? Înțeleg că avem nevoie să rezistăm, dar să transformăm o situație de criză din postura în care avem de suferit, în care există constrângeri, restrângeri ale libertății într-o laudă deşănţată este cel puțin cinism, ca să nu spun alte cuvinte mai tari. Am mai auzit în preajmă gândiri de genul: a, păi nu s-au schimbat prea multe pentru mine, cam aşa era viaţa mea şi înainte, aşa că nu bag în seamă, nu mă deranjează... Alții zic: vai ce bine că ni se interzice, că suntem expuși abuzurilor, controlului, ce bine că ne obligă să stăm acasă, că ne jucăm cu copii, facem treabă casnică, etc. Ca şi cum e de preferat constrângerea decât alegerea liberă a fiecăruia dintre noi de a face ce vrea cu viața şi cu timpul lor. Ce, dacă voia până acum să stea acasă, cu familia, îi oprea cineva? Avem nevoie de nuia? Ceva îmi scapă.

Pe scena publică, în tot acest timp, căutăm un semn că, totuși, se va reveni la normal. Dar la interior e linişte. E ca în bancul ăla, când te duci acasă la cineva şi găsești pe uşă un afiș pe care scrie: „Nu sunați! Ies eu din când în când...” Câteva ţări şi-au permis, totuşi, să nu intre în horă, să adopte propriul ritm. Se vede că acolo nu au ieşit din imaginea generală, nu s-a scăpat de sub control nimic, nu a venit apocalipsa, nu au explodat îmbolnăvirile. Pentru mine este evident că şi cu aceste măsuri şi fără ele, mai dure sau mai laxe, evoluția este cam aceeași. Factorii care influențează notabil, de bună seamă că sunt alții, aici trebuie lucrat. Dar se vede că la putere este emoția şi nu rațiunea, iar la adăpostul disperărilor se construiesc imperii ce vor străluci mai târziu. Semnul trebuie să fie dat de afară, Fără încuviințarea de undeva, de la vreun centru de putere, direct sau indirect, la noi se va rămâne în aceeași platitudine şi încremenire. Am auzit, citit pe undeva acum o zi sau două că pe la Bruxelles s-a emis un document în care se recomandă relaxarea treptată, etc. Ei, acum da, chiar dacă evoluția medicală nu a fost semnificativ influențată de măsurile luate până acum, cu efecte dezastruoase pentru economie, însă, deci cu toate astea, abia acum am putea să relaxăm putin situația. Slugărnicia noastră este proverbială. La un moment dat toate astea va trebui să fie taxate.

Închei cu o notă pozitivă: am avut ocazia să constat rezerva incredibilă de creativitate, de umor. Acel haz de necaz chiar există, şi e o dovadă de spiritualitate, de inteligenţă a poporului nostru, dincolo de toate slăbiciunile. Am citit cele mai tari bancuri, am văzut jocuri de cuvinte excepționale, fineţuri şi substraturi rafinate. De asemenea, am văzut şi inițiativă şi inventivitate în domeniul celor ce s-au reinventat economic ca să supraviețuiască în această perioadă. Toate astea îmi demonstrează încă o dată că Emil Cioran avea dreptate să scrie la un moment dat: „Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn.” Sau ceva şi mai sugestiv: „Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaștere, sinuciderea ar fi obligatorie.”

Jurnal de criză - 13 aprilie, în săptămâna mare

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Merg înainte, cu puţine citiri ale jurnalului, dar cu bucuria că las aceste rânduri mărturie unui mâine pe care mi-l doresc cât mai normal. Mă uit la calendar, realizez că suntem în săptămâna patimilor, sărbătoarea de Paşte se apropie cu paşi repezi... Săptămâna asta - pare-se că va fi chiar a suferinţelor crescute la noi, dar trăiesc cu speranţa că graficul să înceapă să descrească, cifrele îngrijorătoare vor începe să fie din ce în ce mai puţine, concomitent cu creşterea celor ce furnizează speranţă.

Realizez câtă semnificaţie spirituală poate primi această săptămână. Credinţa este ceva personal, relaţia omului cu Dumnezeu este o chestiune de intimitate, nu de declamat într-un fel sau altul, asta e părerea mea, şi cred că în această perioadă mulţi dintre noi vom vorbi cu El. Poate până acum n-am înţeles unele profunzimi, semnificaţii, iar acum este un bun prilej pentru revelaţii personale. Pentru cădere în Sus.

Asist la deşănţarea desfăşurată peste tot. Nu e nevoie să deschizi televizorul, disperarea zbiară din mijlocul primăverii, se strecoară pe holuri, o simţi şi peste tot, chiar şi când duci gunoiul. E un ţiuit care s-a suspendat în aer, o tristeţe, o depresie groaznică ce te înconjoară şi se insinuează languros, ca un şarpe parşiv. Insistenţa şi stuipiditatea cu care se strigă „Totul va fi bine!”, sau „Stai acasă!” risipeşte energie inutilă ce ar putea fi folosită în scopuri mai bune. Cred că cine are de stat acasă, va sta indiferent de câte zeci de mii de ori se va striga acest lucru, demometizând şi compromiţând ideea, ce poate să fie o soluţie doar temporară la problemă. Iar cine nu, nu va sta, oricâtă teroare militară s-ar instala... E infernal să auzi aceste lucruri la fiecare sfert de oră de peste tot, mi se pare similar cu picătura chinezească. Nivelul de propagandă şi insistenţă a depăşit deja ce se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu, când se repetau anumite formule. E prea mult.

Iar în timpul ăsta, nu se gândeşte nimeni să gândească la rece cele 2 scenarii principale şi să le analizeze. Nu există frumos şi bogat şi devreme acasă, cum se spune. Orice variantă care există acum şi oricând are părţi pozitive şi părţi negative. Nu se poate să extragem dintr-un scenariu doar ce ne convine. Unele lucruri vin la pachet cu altele. Vorba împrumutată din cultura americană pe care am mai citat-o este: „Acţiunile au consecinţe”. Noi zicem ceva de genul: „Nu se poate şi sătul şi cu slănina-n pod”. Sau mai este zicerea aceea cu sufletul în rai.

Aşa că trebuie puse pe hârtie cele 2 posibilităţi: să stăm acasă şi ce presupune asta, ce se pierde, ce se câştigă, iar în final avem o poză, un punctaj. A doua: să nu stăm acasă toţi, în felul în care este acum această obligativitate (cu oprirea unor activităţi, cu adeverinţele şi declaraţiile), acest scenariu având punctajul său, cu bune şi cu rele. Care din ele va duce un scor mai bun? - asta e cheia. Pentru că nu avem de ales altceva. Dar trebuie asumată o alegere, nu să ne cantonăm într-o situaţie incertă cum e cea de acum, fără urmări calculate, fără planuri, fără perspectivă, dar cu o revărsare de panică la fiecare colţ.

E nevoie de cap limpede şi raţional, de anticipare, de estimare de riscuri, de comparaţii, de o judecată lucidă, rece, pragmatică. Lucrurile trebuie să fie clare, lipsite de posibilitatea de interpretare, exacte, nu pline de ambiguitate. E nevoie de solidaritate, de conceptul de împreună, e nevoie de organizare. Dincolo de ele, e nevoie de empatie, de bunătate. De zâmbet, de lumină.

E nevoie de Paşte.