Jurnal de criză - 10 aprilie

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Observ că jurnalul nu prea are citiri. Un indicator care mă interesează în mod deosebit este numărul de citiri, pot să văd asta pe blog, e o cifră la care am acces. Nu like-urile, comentariile de pe Facebook sunt relevante, ci numărul de citiri. Aşa cum afirm în preambul, ştiu că unii pot vedea lucrurile diferit de cum le văd eu, dar cât mai multe citiri îmi dau sentimentul că pot împărtăşi. E şi asta o formă de comunicare, cumva tacită, şi vorba cuiva, e mai mult decât nimic. Chiar dacă are puţine citiri, aceste însemnări poartă în ele emoţia clipei, pe care am să vreau să o redescopăr după o vreme, când voi vedea cu alţi ochi tot ce se întâmplă în prezent.

Ceea ce îmi vine să împărtăşesc azi, la aproape o lună de la începutul izolării, este relevarea unor comportamente în această perioadă, deconspirarea unor caractere, aşa cum am perceput eu. Constat astfel că există mult egoism, în detrimentul solidarităţii. Poate egoismul exista în noi şi înainte de criză, dar acum iese la suprafaţă şi orbeşte sufletele celor ce se bazează pe semenii lor. De exemplu, renunţarea la unele drepturi şi libertăţi constituţionale, reglementată prin acte normative fundamentate insuficient şi întocmite cu un grad redus de precizie şi argumentare, nu deranjează pe toată lumea. Pe cei care nu se simt ameninţaţi direct de aceste măsuri, pe cei care aceste restricţii nu le-a schimbat modul de viaţă, nu-i interesează. E la fel ca, atunci când în lume mor atâţia oameni din alte cauze, de exemplu de foamete, iar celor care au frigiderul plin nu le pasă. E un egoism atroce aici.

Sigur, pe timp de criză se impun măsuri excepţionale, înţeleg, dar ar fi corect să fie aplicate tuturor în egală măsură, să nu fie tratată aceeaşi situaţie diferit. Şi exemple sunt destule, cum pentru unii se aplică sancţiuni pentru nerespectarea regulilor, iar alte situaţii sunt trecute cu vederea. Nici asta nu deranjează pe unii, decât în măsura în care i-ar afecta direct. Unii au "ciungă în păr", cum se spune. Judecata cu 2 măsuri tradusă prin discriminare, mi se pare infinit mai gravă decât rasismul, de exemplu. Şi asta, tot o formă de egoism este. Lipsă de empatie.

Ce am mai văzut că a ieşit la suprafaţă este slăbiciunea în faţa unei situaţii dificile. Uşurinţa cu care unii oameni sunt dispuşi să împrumute sentimentul de disperare împrăştiat de traficanţii de teamă şi spaimă. Există un echilibru fragil al sufletului, o luciditate dizolvată, o rezistenţă mică la presiuni exterioare. Oamenii acceptă cu uşurinţă scenariile apocaliptice, dramatice, fără a trece prin filtrul raţiunii, prin faza analizei, comparaţiilor, uitând că sunt atâtea exemple când printre noi au circulat bombe şi rumori care nu s-au adeverit niciodată.

Mintea umană este un univers. Ştiu că suntem diferiţi, dar totuşi mă întreb de ce superficialitate, de ce grabă? Şi de ce refuz în a vrea să înţelegem, de ce refuz să ne documentăm, să căutăm argumente, să înţelegem? Unii nu înţeleg dar nici nu vor să înţeleagă.

Am văzut zilele astea trimiteri la istorie. Pentru că - nu-i aşa? – istoria se repetă, iar felul în care suntem, felul în care ne comportăm, de fapt nu este unul nou, el se poate vedea din trecut. Faptul că nu există spirit civic nu e, în sine, un lucru nou. Dar acum iese la iveală cu pregnanţă. La iveală iese şi intoleranţa, nervozitatea. Dar şi orgoliul imens. Nimeni nu acceptă că s-a înşelat, zdruncinarea credinţelor proprii este de neadmis. Nu ştiu care e firul gândirii, probabil oamenii cred că a recunoaşte că s-au înşelat într-o anumită privinţă echivalează cu o capitulare. Dar nici asta nu e nou, istoria ne-a arătat că aceste comportamente vin de demult, doar n-o să ne schimbăm acum.

În situaţii dificile cunoşti omul. În viaţa de zi cu zi totul poate fi minunat, liniştit, unii pot părea oameni corecţi, echilibraţi, chiar agreabili. Dacă cei de lângă ei păţesc ceva, nu le pasă, însă. Dacă ei, înşişi sunt supuşi unei situaţii de criză, abia atunci îi doare şi îşi arată caracterul. Criza scoate tot ce mai rău din unii, le arată feţe pe care nu le-am fi aflat niciodată. Deşi suntem în dificultate şi ar trebui ca măcar instinctual să căutăm unul sprijinul spiritual al celuilalt, suntem mai singuri decât eram înainte de criză. E un paradox care are explicaţii, fără îndoială.

Mă întreb cât se poate întinde coarda. Probabil foarte mult. Dar şi asta, vine tot din istorie.

Jurnal de criză - 9 aprilie

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Zilele trec greu, apăsător, e o atmosferă sinistră. Paradoxal, deşi suntem arestaţi în case, de câte ori merg la cumpărături îmi doresc să mă întorc acasă cât mai repede. Oamenii au o căutătură ciudată, se uită lung la tine, te judecă, te învinovăţesc din privirile lor sticloase... Nu ştiu când şi cum se va termina. Unii spun că lumea nu va mai fi la fel, dar eu cred că va fi fix la fel, de obicei nu învăţăm nimic din ce ni se întâmplă. Am trăit revoluţia din 1989, am văzut exact atmosfera de atunci, reacţiile oamenilor, durerea, izbăvirea lor, dar la numai câţiva ani au apărut deja multe opinii care se plimbă peste tot şi în zilele noastre, conform cărora era mai bine în acele vremuri, anulând suferinţa şi sacrificiile tinerilor care au murit atunci. E doar un exemplu de uitare, de judecată egoistă, în interes propriu, de extragere din context a ceea ce ne convine. Atât de tipic.

Observ cât rău face presa, media, în general. Oamenii sunt fragili, sensibili, au diferite nivele de pregătire, iar unele ştiri pot avea impact distrugător pentru unii. Poate sunt reale toate aceste date, nu asta contest, dar felul în care sunt prezentate, modul în care este pus reflectorul seamănă panică şi scade rezistenţa sufletească a unora, cultivă disperarea şi teama. Circulă teorii ale conspiraţiei, că e un fel de a supune populaţia, că ar fi forţe nevăzute care vor să aducă un guvern mondial, că au să ne pună cipuri. Habar nu am ce şi cât e adevărat, cert este că oamenii sunt slăbiţi din cauza tonului muzicii cântate de presă. E încordare pretutindeni.

Pe de altă parte, am observat o contrazicere în ce strigă ei peste tot. Pe de o parte, urlă să stăm acasă de dimineaţa şi până seara, se adresează absolut tuturor, apoi vin cu anunţuri şi îndemnuri de genul: donaţi sânge, ajutaţi oamenii bătrâni, fiţi voluntari, faceţi cumpărături pentru alţii, etc.. Sunt o grămadă de anunţuri despre servicii de curierat. Ei de ce nu sunt îndemnaţi să stea acasă? Ori stăm cu toţii şi ne aduce armata de mâncare, ori nu. Cine are voie şi de ce judecată cu 2 măsuri? În fine, este un gând mai mult retoric.

Mai constat cu tristeţe, dar şi cu revoltă că lipseşte solidaritatea. Nu suntem în stare să ne unim în faţa unei situaţii dificile, iar asta arată câtă mizerie e în sufletul unora dintre noi. Cum să faci politică, în situaţii ca asta? Instinctul de conservare păleşte în faţa orgoliilor ascuţite şi ticăloşiei. În mediul virtual este şi mai grav. Da, ştiu că internetul e plin de tâmpiţi, OK, aşa a fost mereu, dar când situaţia e groasă, iar unii sunt la câţiva paşi de a cădea, atât psihic cât şi economic, deci într-o situaţie excepţională, ar trebui ca veninul să ia o pauză. Sunt unele păreri calme, analize moderate, mai cuminţi decât ce scriu eu aici, şi totuşi apar scuipaturi, bulgări de ură, detonări de jigniri. În trecut, se mai argumentau aceste înjurături, unele chiar erau cusute cu aţă, dar acum funcţionează doar acea bătaie din picior şi „pentru că aşa vreau eu”.

Cred că multe doctorate în sociologie şi psihologie vor avea ca subiect această perioadă.

Şi mă întreb un lucru: în afară că suntem forţaţi să stăm în case (numai unii dintre noi), ce se face din punct de vedere al găsirii medicaţiei? Al studiului modului în care acţionează acest virus, a felului în care atacă şi devine mortal sau nu. De ce depinde? Ce influenţează asta, care sunt factorii relevanţi? Poate aici ar trebui să se facă paşi, care să nască măsuri din această zonă. Pentru că doar stând acasă, un virus, ca orice virus, se va răspândi, va găsi modalităţi de a se înmulţi. Da, e periculos, dar dacă aflăm ce îl face periculos, când devine mortal, când e inofensiv, ce îl potenţează, poate atunci am avea şanse să ne salvăm viitorul. Nu am cum să nu cad pe gânduri când văd diferenţe imense de grad de infectare, de mortalitate de la o ţară la alta. Plus că mă întreb: cum se face că în ţări în care nu s-au introdus măsuri severe, evoluţia aparentă a acestui virus are o anumită dinamică, iar în ţări în care de o lună oamenii stau închişi în case, evoluţia este tragică. Are vreun efect izolarea, sau altceva contează în toată această poveste? Citeam până mai ieri despre studii medicale, despre tehnologie, laboratoare, sunt filme care ne arată ce nivel superior există afară, care ne fac să vedem cât de mici suntem, mă întreb ce fac toate aceste dotări, ce putere reală au. De aici trebuie să vină descifrarea comportamentului acestui inamic, căci altfel, în opinia mea, nu avem şanse reale să câştigăm. Artificial, da, de la stăpânire poate să ni se spună să nu mai raportăm date, ca să se poată relua funcţionarea economiei, dar lupta se va câştiga, dacă se va câştiga, doar dacă dezbrăcăm virusul în pielea goală. Care o fi minutul şi scorul în privinţa asta, că nu ni se spune nimic?

PS: văd la ştiri că se estimează săptămâna viitoare ca fiind posibilul vârf al crizei, iar apoi, în jurul datei de 8 mai vor înceta decesele. Or şti ei ceva...

Jurnal de criză - 2 aprilie

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

De undeva, din "buncăr", din fundul "peşterii" întunecate, trimit semnal de azi, joi, 2 aprilie. Trebuie să mai şi glumim ca să suportăm apăsarea situaţiei. Da, bine spunea cineva că după ce trece această situaţie, ţinând cont că nici frizeriile nu mai sunt deschise, vom ieşi din case ca din peşteri, cu bărbi şi plete... În fine, asta să fie problema!

Mă gândeam azi de dimineaţă că, de fapt, mulţi oameni, inclusiv eu, am mai avut zile/perioade când am stat pur şi simplu în case, din diferite motive. Ar trebui să nu fie greu, mă gândeam. De ce resimţim acum altfel ceea ce am mai trăit în trecut? Am avut zile de studiu, de documentare la calculator, zile când citeam, când am scris..., zile când nu ieşeam prea mult din casă, ca şi acum, dar percepţia a fost alta.

Cred că e important foarte mult contextul, sistemul de coordonate. Uneori nu avem nevoie de un lucru, dar dacă este la dispoziţie, fără a uza de el neapărat, simplul fapt că îl avem la dispoziţie, ne dă un sentiment de confort. Înainte nu resimţeam nicio apăsare în astfel de zile pentru că ştiam că pot merge oricând, oriunde. Acum contextul ne creează disconfort. Şi stres. Şi senzaţii vecine cu disperarea, născute de lipsa de perspectivă de rezolvare, la care se adaugă teama de consecinţele economice viitoare. Dar ăsta e un alt subiect...

Faptul că totul e în mintea noastră, expresie pe care o tot auzim din când în când, arată cât de importante sunt psihologia şi sociologia, ca ştiinţe de stăpânit, de lucrat cu ele, cu noi, oamenii. În ignoranţa mea, în tinereţea în care nu ştii prea multe şi ai voie să greşeşti, mi-am imaginat că psihologia nu e mare lucru... N-am crezut că există un set de lucruri, de instrumente, reguli, sau ce-or fi, care definesc comportamentul uman şi felul în care poate fi folosit asta - şi la plus şi la minus. La plus în sensul de a ajuta pe cineva să îşi regăsească vitalitatea, încrederea în sine, puterea de a se valoriza şi de a lupta. La minus se află folosirea acestor cunoştinţe în scopul influenţării negative cu diferite scopuri, manipulării, spionajului, etc. Toate, însă, au un element comun: mintea umană.

Aşa se face că acelaşi lucru, plasat într-un sistem de coordonate, poate avea o culoare, dar schimbând fundalul, capătă alte valenţe, altă percepţie. Ne stă în putere să alegem să fim fericiţi, sau măcar să încercăm, ori din contră, să fim suficienţi, să renunţăm la luptă şi să ne lăsăm pradă căderii. În perioada asta e uşor să-ţi pierzi minţile, să te laşi cuprins de stres, de frustrare, de sentimentul de pierdere într-un spaţiu fără ieşire. Trebuie să ne raportăm la situaţie astfel încât să găsim puterea de a învinge apăsarea, să găsim stimuli, să fim selectivi cu ce lăsăm să ne afecteze.

Jurnal de criză - weekend

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Azi e 28 martie, e sâmbătă. Suntem în weekend, afară primăvara a explodat, natura cheamă la viaţă, dar starea de incertitudine continuă. Te întrebi dacă se va sfârşi vreodată sau dacă lumea va deveni ori un spital de nebuni, ori o puşcărie la domiciliu generalizată. Majoritatea veştilor care vin, inclusiv cele oficiale, autorizate, nu oferă nicio speranţă concretă, nu spun nimic bun. Iar mesajele, îndemnurile, presiunea, „ordinele” de a sta acasă devin din ce în ce mai apăsătoare. Mie mi se pare clar că oricât de insistent ar fi, cine are de înţeles, a înţeles şi va înţelege ce are de făcut, cine nu, nu - în obsolut orice condiţii. Din contră, pe cei cârcotaşi îi va face mai rău să nu respecte, iar pe cei înţelegători îi va scârbi. Semănăm din ce în ce mai mult cu o turmă, cu o masă. O masă cu mască.

Sunt aproape sigur că la un moment dat vom începe să refulăm, să reacţionăm la această presiune. Oricât de real e pericolul, oricât de mare riscul de a se răspândi acest virus cred că, raportat la adevărurile relevate de studiile de până acum, diseminate chiar de către autorităţi, mă refer la mortalitate, dar şi la diferenţele de evoluţie a situaţiei, deci ţinând cont de toate astea, cred că ecourile, răspunsurile sunt disproporţionate. Se pot lua măsuri calm, raţional, organizat, fără să fie nevoie să se transmită sau propage, fie şi voalat, starea de frică, de panică, de îngrijorare fremătătoare. Sunt curios în ce fel se va refula, care va fi forma de manifestare. Răbdarea are o limită, iar această limită poate fi, eventual uşor prelungită, doar în condiţiile menţinerii speranţei, calmului, comunicării pozitive. Doar atât. Dar, în lipsa rezultatelor minimale, buba umflată se va sparge, cu tot cu tancurile care sunt pe stradă.

Starea de încordare, de sperietură indusă, a cuprins majoritatea oamenilor. Am fost mai devreme la un centru comercial, am ieşit din casă după mai multe zile. Când am intrat la un magazin să întreb ceva, vânzătoarea mi s-a adresat cu un glas metalic: „păstraţi distanţa...”. Scrâşnea printre dinţi, tremura. Eu eram foarte relaxat, nu am atins pe nimeni, nu am tuşit, strănutat, nu am atins nimic, doar pusesem o întrebare şi depăşisem cu puţin o linie desenată pe pardoseală, ca la bancă. Am ieşit buimăcit de acolo, cu un amestec de revoltă, amuzament şi uimire.

Nu ştiu care e soluţia ieşirii din criză, dar ceea ce cred acum e că probabil trebuie căutate şi alte soluţii ca viaţa să fie reluată cumva. Pentru că, aşa cum au semnalat mai multe persoane, efectele secundare celor legate de sănătate fizică, adică efectele economice şi de călcare a echilibrului emoţional, a sănătăţii mintale, pot fi cu mult mai devastatoare. Nu ştiu care e treaba cu teoriile conspiraţiilor, care curg şi ele pe fundal, un lucru e sigur: actuala desfăşurare a lucrurilor nu pare să fie cea mai eficace.

În faţa unei astfel de încercări avem ocazia să realizăm că suntem cu toţii egali în faţa lui Dumnezeu, iar ceea ce ne diferenţiază nu este averea, ci comportamentul, educaţia, pregătirea, cultura, valoarea intrinsecă.

Jurnal de criză - 26 martie

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Azi e 26 martie, suntem într-o zi de joi, iar la orizont se vede tot întindere neţărmurită, ţărmul nu se zăreşte deloc. În lume situaţia e aceeaşi, la noi sunt dezechilibre, iar speranţa e blocată pe dinafară. Ministrul Sănătăţii şi-a dat demisia în plină criză, în plină situaţie de urgenţă. Nu pot să mă abţin în a face o comparaţie: pe timpul situaţiilor de urgenţă, conform legii, un militar nu îşi poate da demisia. Văd că un civil poate, iar tocmai asta face - iată, diferenţa... E trist. Chestiunea asta nu trebuie reglementată de lege, neapărat, ar trebui să facă parte din statura comportamentală a oricărui om normal. Dar ce spun eu aici??

E clar că oamenii îşi arată faţete inedite – poate pe cele reale – atunci când sunt puşi în situaţii dificile. Când începe un cutremur, de pildă, unii încep să ţipe, alţii sar de la fereastră, dar sunt şi cei care fac apel la calm, la raţiune şi încearcă să aplice regulile care trebuiesc respectate în astfel de situaţii. Zilele astea vedem în toate spaţiile de viaţă cum unii devin brusc curajoşi, alţii îşi manifestă frica şi slăbiciunea. Alţii pur şi simplu nu au reacţie, dar mai sunt şi cei care îşi ţin firea şi încearcă să se organizeze, să abordeze cu grjă situaţia. E nevoie de răbdare, de încredere, de atitudine. Şi de speranţă.

În timpul ăsta mediul virtual se umple de comentarii, de păreri, analize, filmări de acasă. Cred că 98-99 % sunt aberaţii, reacţii nervoase, unele ticăloase, etc. E un timp propice pentru agitarea spiritelor, pentru tulburarea apelor. Pe de o parte, unii pot pescui în ape tulburi, iar alţii pur şi simplu se hrănesc cu disperarea oamenilor, cu nervozitatea care pulsează, cu teama şi panica lor, care le furnizează adrenalină. Şi mai sunt ignoranţii, care nu sunt deloc puţini. Cum să rămâi lucid, cum să rămâi raţional în această baltă poluată, la care contribuie suficient şi TV-ul?

Schimbarea, ca fenomen, e greu acceptată de oameni. Am învăţat asta la un curs de management, unde erau multe noţiuni de sociologie şi psihologie. Personal, nu am chiar aşa mari dificultăţi de a accepta să fac o schimbare dramatică în viaţa mea. De exemplu, m-am lăsat de fumat după 20 ani, sau mi-am schimbat radical modul de viaţă după ce mi-am asumat riscurile efectuării unei operaţii chirurgicale la stomac, în urma căreia am slăbit peste 50 kg, îmbunătăţindu-mi viaţa. Ca principiu, cred că oricine ar accepta până la urmă să facă un efort, o schimbare, măcar periodică, dacă ar şti că la capătul acestui efort se află ceva bun.

Doar că acum acceptarea unei schimbări a modului de viaţă, şi mă refer la izolare, la noile reguli de respectat, nu par să aibă la capătul tunelului o luminiţă. După atâta timp nu se vede ţărmul. Poate ar trebui căutate alte soluţii?

Jurnal de criză

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Azi e 25 martie. Altă dată azi ne aminteam că e ziua Greciei, ascultam muzica lor minunată, eventual găteam ceva cu specific grecesc, aşa cum am făcut în trecut. Tot azi e ziua Poliţiei, în alţi ani se organizau expoziţii în Herăstrău, unde veneau copii şi vedeau tehnica expusă, uniformele, maşinile. În loc de toate astea, suntem izolaţi în case, trecem printr-o perioadă unică, în care avem restrânsă libertatea de mişcare şi suportăm presiunea mediatică imensă. Luptăm cu un inamic nevăzut, se iau măsuri despre care nu există certitudinea că sunt cele mai potrivite. Şi aşteptăm – nu ştim cât, nu ştim cum. Din toate direcţiile se strigă să stăm acasă, toată lumea se înghesuie să facă acest îndemn. Stăruinţa cu care se repetă asta, agresivitatea afişată în direcţia asta îşi pierde din sens şi cred că transformă acest sfat într-un mecanism toxic ce riscă să deterioreze din justeţea sa.

E o atmosferă de inducere a temerii. De ce ne temem, de fapt? Singura teamă pe care o intuiesc eu se referă la riscul îmbolnăvirii simultane a prea multor oameni, caz în care cei mai expuşi, cei vulnerabili pot avea de suferit, în sensul că se poate ajunge la situaţia în care să se aleagă cine să fie salvat şi cine nu. Din câte am citit, în Italia şi Spania s-au petrecut astfel de situaţii dramatice.

Pe de altă parte, în afară de teamă, statul forţat în casă naşte depresie, naşte o apăsare pe creier, un stres căruia unii nu-i fac faţă. Mă amuză încercarea de a face ca partea plină a paharului (acea pauză luată de Pământ de la nebunia de zi cu zi) să transforme criza în ceva pozitiv. Adică, dacă voiai să stai în casă, să descoperi beneficiile unei astfel de experienţe, nimeni nu a împiedicat pe nimeni să o facă în trecut... Să ajungem să mulţumim crizei că a apărut?

Sunt nişte prime gânduri. Dar gândul zilei, pe care îl încerc după această perioadă de... însingurare (evit cuvântul „izolare”) e că ajung să înţeleg ce înseamnă privarea de libertate, ca noţiune generală. Adică, cât de mult ne afectează să ni se ia libertatea, fie şi parţial, comparativ cu a ţi se lua alte lucruri. Cei liberi la spirit, care au reuşit să-şi construiască palate în suflet, au acum unde să zburde.

De ce?

În fiecare an, la ceasul când toamna îşi luptă ultimele drepturi cu regina Iarnă, mi se petrec stele în suflet, cad spre cer, cânt fără voce, aud văzul, leg lanțuri mari de ceață caldă: o vreme pun zăvoare lacrimilor sărate, o vreme sădesc bujori în pereți, iar din gândul rămas extrag radicalul de dor.

Nu s-a schimbat nimic.

Bucuria asta, intensă ca o suferință, a amestecării frunzelor cu gheața, a fumului cu ploaia, a mea cu mine însumi, îmi spune că mirajul e tot acolo, nu l-a luat nimeni. Pare păstrat într-o cutie de sticlă groasă, apărat de câmpuri de forţă, la care nu are nimeni acces. Misterul, vraja, magia – sunt toate acolo! Iar eu, împreună cu cei ce vor să mă însoţească, putem gusta în fiecare sfârşit de noiembrie din nebunia, din îndrăzneala, din curajul de a te lăsa sfâșiat de dârele de miros de zăpadă ce ne aleargă simţurile. Caut iar şi iar steaua aceea, descoperită de mine acum mulţi ani, care mi-a spus Secretul. Şi de fiecare dată o regăsesc, discretă, ascunsă departe, după nori negri, trimiţând sclipiri verzi. ...Sau albastre?

În fiecare an, când iarna dă târcoale, mă amestec cu noaptea şi cu smoala ei, cu vântul înşelător, cu plânsetul ploii. Uneori merg ore în şir cu picioarele goale pe asfaltul ud, ocolind oamenii şi mă întreb: de ce atâta bucurie de toamnă?