Concertul (un fel de fabulă)

Se spune că odat` un iepuraş naiv

Mergând prin viaţă-n drumuri şi cărări

Trăindu-şi viaţa între mări şi ţări

S-a rătăcit pe scări

Fără motiv.

 

La umbră şi-a dorit, ori un tufiş

De soare arzător şi ascuţit.

Să îşi ferească suflul obosit

Tot căuta, dar n-a găsit

`Scunziş.

 

A apărut deodată un copac ceresc

Un pom cu umbră din lumină

Spre el s-a dus privirea lină

Spunând cu inima senină:

Sosesc!

 

A mers către copac încet, greoi

Pe drum cu gropi, uşor, puţin,

Înaintând gingaş şi lin.

Când a ajuns deja-i prea plin

Noroi!

 

Deşi la umbră, a strigat protest

Vreau bine fără rău – spunea.

Deşi era acolo tot striga

Vreau numai bine-n viaţa mea.

Contest!

 

Timid, viaţa spune: e-un concert

Cu sunete stridente dintre clape

Cu stele-ndepărtate sau aproape.

Dar el declamă dintre pleoape:

Nu iert!

 

Morala se insinueaz-uşor, ncet:

Ca un refren sculptat în gheaţă

Nu judeca un rău din faţă.

Urcuşul şi căderea sunt în viaţă

La pachet!

Zbierea

 Motto: "Nu se poate justifica o faptă rea, făcută cu intenție bună" - Toma de Aquino

N-am de unde să ştiu cum gândeşte un animal. Cu toate că, la prima vedere, animalele nu par a fi aşa de greu de descifrat. Când spui animal, te gândeşti la ceva simplu, chiar sălbatic – depinde de animal. De mult se vorbeşte despre inteligenţa animalelor – aceasta se măsoară în forme diferite, de la răspunsul la stimuli, studiat la începutul secolului 20 de Pavlov până la tehnicile moderne de dresaj, de azi. Toate trimit către un soi de inteligenţă animală, care te fac să te întrebi care este universul animalelor. Ce gândesc? Cum gândesc? Trăiesc într-o lume paralelă odată cu noi? Au un sistem de gândire sau instincte asemănătoare?

Când eram copil adoram desenele animate! „Doamna şi vagabondul”, „101 dalmaţieni”, „Cartea Junglei” erau printre preferate. Ca să nu mai vorbesc de „Tom şi Jerry”! În toate aceste poveşti animalele erau precum oamenii: vorbeau, simţeau, aveau emoţii şi trări. Era un fel de a ne pune pe acelaşi plan – pe animale şi noi, copiii, ceea ce ne dădea senzaţia că suntem şi noi nişte animăluţe, cu tot cu frumuseţea şi fragilitatea lor. Fiind părtaşi la aceste frumoase poveşti ale copilăriei, era o cale ca noi să extragem învăţăminte, tâlcul, în timp ce ne distram. Peste ani, undeva, într-un colţ de suflet au rămas aceste episoade pline de candoare, care ne hrăneau curăţenia şi delicateţea specifice unei vârste unice. Trebuie să recunosc că dacă răsfoiesc canalele TV într-o după amiază de duminică plictisitoare şi ajung la un astfel de desen animat „vintage”, rămân acolo, zăbovesc o vreme, în timp ce în colţul gurii se iţeşte un zâmbet pe care nu-l pot controla.

Am avut un căţel când eram copil, era fată şi o chema Cici. Cât am mai plâns când a murit! Am înmormântat-o undeva, în spatele blocului cu prietenii de joacă, ţin minte că a fost o chestiune foarte serioasă asta, cu tot cu imitarea ritualului pe care îl văzusem sau de care auzisem că se face în astfel de situaţii. La maturitate, viaţa m-a purtat în toate direcţiile, iar ca să cresc un animal, însemna să fiu prezent lângă el, să-l îngrijesc şi să-l hrănesc, dar nu am avut niciodată această libertate. Lumea animalelor rămâne, în viziunea mea, o lume mai pură, mai curată de demonii umani, o lume în care ne putem regăsi echilibrul şi zâmbetul, atunci când viaţa ne plezneşte.

Câteodată, în călătoriile mele merg pe stradă şi văd un câine, sau o pisică... Uneori mă întreb: Care e povestea ta? De unde vii? Ce te doare? Ai nevoie de ceva? Ce fel de viaţă ai, suflete? În loc să mă las frământat de săgeţile zilei, de cuvinte care rănesc, de intoleranţă şi ignoranţă, ar fi bine să mă las purtat în lumea valurilor de gând ale unui căţel, a cărui privire te topeşte. Ce este acolo, în acei ochi blânzi? Durere? Rugă? Căldură? "Omul are nevoie de un vis ca să suporte mai ușor realitatea”, spunea cândva Freud. Visul poate fi o armă secretă, alături de credinţă, în lupta vieţii.

... Iar în visul meu este vorba de un câine maidanez – ei sunt cei mai oropsiţi, că n-au siguranţa unei vieţi sub protecţia stăpânilor. Dar sunt chiar ei stăpânii propriilor vieţi! Căţelul din visul meu seamănă cu cel care se aciuase pe lângă blocul meu cândva. Îl chema Zbierea (nu ştiu cine îi dăduse numele ăsta, că nu lătra aşa de tare, săracul!) şi era de talie medie, cu un colorit mai degrabă către maroniu deschis, aşa cum erau maidanezii, în majoritatea lor. Avea o coadă albicioasă şi uşor stufoasă şi, în cea mai mare parte a timpului părea jigărit, dar uneori mergem cu prietenii la lac, ne însoţea, iar acolo, mai ales vara, intra cu noi în apă, unde se mai curăţa. Era un câine ca oricare altul, nimic ieşit din comun, la fel ca cel din visul meu. Iată, Zbierea s-a întors din copilăria mea şi mă vizitează în vis, dar acum trăieşte o poveste, la care asist şi n-am cum să intervin.

Undeva, într-un loc nedefinit este eroul meu... Nu-mi dau seama în ce colţ de lume, ce oraş, deşi mă străduiesc să văd mai clar. Străzile sunt murdare, sunt resturi de şantier, oamenii îl alungă cu cizmele lor pline de noroi. Viaţa e dură pentru Zbierea, mai ales că nu e singur în peisaj, este alături de puiul lui, alături de care se zbate pentru supravieţuire. Pe pui îl cheamă Cici, ca pe Cici a mea, pe care am iubit-o atât de mult în copilărie. Mama lui Cici, Zdrenghea (a existat şi această căţeluşă în copilăria mea, l-a însoţit o vreme pe Zbierea în faţa blocului, apoi a dispărut), aşadar mama lui Cici, ca şi în cazul meu, dispăruse de o vreme bună! Cine ştie ce i se întâmplase... Cici îşi purta paşii în preajma tatălui, Zbierea, care îi ducea grija aşa cum putea el mai bine. Dar pericole sunt la tot pasul.

Într-o seară, o haită i-a atacat. Probabil voiau să-şi marcheze teritoriul acolo. Cici a rămas ascuns între nişte gunoaie, după pietre, în timp ce Zbierea a atras haita să-l urmărească în alt cartier. Câinii turbaţi l-au urmărit şi nu au mai ştiut să se întoarcă apoi unde voiau să-şi marcheze teritoriul, dar aproape că l-au linşat pe Zbierea. Când s-a întors, Cici l-a întrebat: de ce m-ai părăsit? Ca să te apăr, a spus el trist. Altă dată, au făcut foamea, el şi Cici câteva săptămâni la rând. Pur şi simplu, nu găseau nimic! Până a apărut o bătrânică. A început să-i mângâie pe amândoi şi le-a dar ceva de mâncare. Cici şi-a potolit foamea cu bucatele dăruite de bătrânică, iat Zbierea s-a hrănit cu mângâierile femeii, cu bunătatea ei din voce. El era puternic!

Uneori, Zbierea îl învăţa pe Cici diferite trucuri. Ca să poată supravieţui când va fi mare. I-a spus că viaţa de câine este foarte grea pe străzi, dar este demn să rămâi stăpânul tău. Să fii liber. L-a învăţat străzile, l-a învăţat unde să se ascundă de pericol, l-a învăţat să creadă în el şi să nu-i fie teamă. Să fie încrezător l-a învăţat, să aibă ceea ce oamenii spun „atitudine”. L-a învăţat că orice obţii în viaţă costă muncă, implicare, efort. Chiar suferinţă. „Să fii puternic”! – i-a spus într-o dimineaţă. Apoi a plecat.

Unde eşti, tată? se întreba Cici după câteva zile. Mi-e foame. Peste alte câteva zile, s-au arătat pericolele care se arătaseră anterior, dar cărora le făcuse faţă Zbierea. Cici crescuse, de-acum. A folosit tot ce-l învăţase tatăl său şi s-a descurcat. Era puternic, aşa cum îi ceruse tatăl său! Dar îl ura pe Zbierea, care îl lăsase singur, cu toate că era mândru de ceea ce reuşise. Într-o zi a venit şi Zbierea înapoi... Unde ai fost? A întrebat Cici nervos. De-ai şti prin câte am trecut! Ştiu... a răspuns Zbierea în surdină.

M-am trezit brusc din vis, leoarcă. Am febră? Transpir? Ce se întâmplă? Unde sunt?? E un vis sau realitate? Cine sunt eu, Zbierea sau Cici? Uf! M-am schimbat de tricou şi am mers la baie să mă spăl cu apă rece pe faţă. Aveam ochii împăienjeniţi de somn. Ceva mă consumă, parcă n-am dormit de câteva zile. Înapoi în pat! Voiam să văd ce s-a întâmplat cu eroii mei, să continue visul. Dar... nu reuşeam să adorm la loc. Aveam un ţiuit în urechi, iar în spatele pleopapelor apăreau vagi, steluţe. Cât a durat asta? La un moment dat, am deschis ochii. Zbierea nu mai era câinele de altă dată, se jigărise şi mai mult, chiar dacă încerca să ascundă asta. Se rănise la o lăbuţă, şchiopăta uşor la un picior, şi avea pe trup încă urme, zgârieturi de la alte lupte anterioare, ori de la pietrele aruncate odată de nişte oameni beţi asupra lui. Nu-i muşcase, deşi ar fi putut! Zbierea nu muşcase pe nimeni.

Cici era acum un câine zdrahon, cum se spune. Dar avea lumea lui, viaţa lui, aşa cum Zbierea îşi dorise. Era mai puternic decât tatăl său, mai dominant, mai important. El nu a mai întâmpinat aceleaşi dificultăţi la maturitate ca tatăl său, vremurile se schimbaseră – şi în bine, şi în rău. Dar tot ce îi dăruise tatăl său, toate învăţăturile, toate emoţiile, trucurile, puterea interioară, toate erau acolo, depozitate la loc sigur. Zbierea adunase dureri, frământări care-l transformaseră şi pe el. Pierduse din răbdarea şi forţa de odinioară. Uneori era chiar nesuferit pentru cei din jur, chiar şi pentru Cici, care mergea pe căi pe care tatăl său nici nu le visase. Fiecare generaţie are alte repere, dar valorile rămân aceleaşi, sau aşa ar trebui să fie – îşi spunea trist, Zbierea. S-a vorbit mult de lupta între generaţii, dar nu există o generaţie mai bună decât alta. Fiecare este altfel, dar trebuie păstrate valorile şi trebuie să se construiască poduri, nu ziduri.

Zbierea se simţea vinovat de zidul care îşi făcuse loc între ei. Făcuse destule greşeli, dar ajunsese la capăt de cursă cu capul sus. Iar zidul creştea. Ce îl făcea să crească? Ce am de făcut? Am făcut şi bune şi rele, nu sunt perfect. Aşa am ştiut eu să trăiesc spunea către cer Zbierea. Am greşit? Doamne, iartă-mă! Mă bucur să ştiu puiul bine, chiar dincolo de zid, chiar dacă pietrele din zid lăcrimează. Gândurile au umblat vagabonde, întrebările alergau rebel prin mintea lui Zbierea, iar durerile lui băteau cu putere în zidul de nezdruncinat. Niciodată, Zbierea nu suferise atât. Nici când fusese linşat de haita ce-i ataca familia. Dar un zid poate fi fisurat cu o lacrimă. Oare?

Poate zidul va cădea într-o zi, dar ce se va mai alege? Ce rămâne? Cine supravieţuieşte şi cum? Sufletul este ca o foiţă, ca un şerveţel. Dacă este mototolit, orăvit, nu va mai fi niciodată la fel, oricât s-ar încerca. Zbierea se obişnuise cu acest zid şi încerca să îşi trăiască viaţa, înfrânând suferinţa ridicării zidului. În tot acest timp, această suferinţă nu s-a atenuat. Din contră. În mintea lui se dădea o luptă între tot ceea ce trăise şi sentimentele de vinovăţie insinuate prin mortarul zidului de cărămidă arsă. O vorbă veche spune: caracterele se pot modela dar nu se pot schimba. Nu poţi face din cineva ceva care nu este. Pur şi simplu nu se poate. Şi – cred mult în faptul că acţiunile au consecinţe. Chiar dacă aceste consecinţe pot fi nefaste şi de nereparat. Am vrea să luptăm cu destinul, dar destinul ne dă mat.

... M-am trezit a doua oară, respirând greu, cu un gust amar în gură. Vedeam zidul în cameră, care astfel se micşorase, iar asta îmi dădea sentimentul de sufocare. Am mers din nou la baie, dar lumina nu s-a mai aprins. Nu ştiu când am adormit din nou, dar ultima secvenţă de vis a fost o imagine cu un mormânt, undeva, în spatele blocului şi un câine care plânge pe iarbă alături. Am strâns cu putere din ochi, luptând cu visul, voiam să văd altceva. Ca o imagine pe care o vezi şi te lupţi din răsputeri să o schimbi. Ca un nor. Un abur, o ceaţă groasă.

...................

 M-a trezit soneria telefonului, pe care îl ţin mereu pe noptieră. Nu-mi găseam ochelarii, telefonul sunase deja de 4 ori. Nu văd ce scrie pe ecran... Şi tot visul se risipeşte, se retrage ca un şarpe sub o piatră.

-         Alo! Alo! Da, pot vorbi, sunt aici!

Ana

 Accesăm uneori amintiri plăcute, experiențe din trecut, avem unele nostalgii. Trăirile, emoțiile acelea pozitive rămân suspendate într-un tablou imaginar al sufletului. Uneori, subiectul acestor amintiri, locul acela, felul în care se desfășoară lucrurile după ani şi ani se schimbă. Noi, însă, rămânem cu acea imagine şi orice altfel de reprezentare a ceea ce ne-a plăcut ne este străină. Iar împlinirea așteptărilor e motiv de exaltare.

Poate e vorba şi de conservatorism, ori de un soi de „egoism” în a păstra nealterate comorile gândului nostru. Mai este şi nostalgia unor lucruri dintr-un timp când eram foarte tineri, iar când ne este dor de acele lucruri, de fapt ne este dor de tinereţea - după care tânjim ca după o plăcere ascunsă. Un parc, un oraş în care nu am mai fost de mult, o melodie, o carte, chiar un miros, ne pot trezi amintiri plăcute, iar când le regăsim după ani, le vrem în forma în care le-am ştiut când ne-au dat acea stare de bine. Orice decalare de la aceste aşteptări ne poate dezamăgi.

Sau orice întâlnire a unei astfel de imagini ne poate înălţa! E aşa mică distanţa între agonie şi extaz. Amintirea furnizează multă emoţie, inclusiv pentru viitor, dar mai ales pentru prezent. Întâlnirea unei realităţi poate să aibă efect înzecit asupra noastră dacă se leagă de amintiri, faţă de situaţia când ar fi pur şi simplu nouă! Dacă ar fi să numesc într-un fel explicaţia acest fenomen, acest cuvânt ar fi rezonanţă.

Mintea umană este fantastică... Îţi rezervă surprize din cele mai neaşteptate, trăiri surprinzătoare. Pe fondul unei răciri accelerate şi permanentizate a căsniciei mele atât de vechi, sub imperiul rutinei, al plicitiselii în cuplu – ca formă de existenţă a relaţiei, atunci când pare că nu se mai poate întâmpla nimic revigorant, apare o scânteie izvorâtă din acel adânc puţ al amintirilor ce trăiesc cuminţi în subsolul conştiinţei noastre. Nu despre fosta mea viaţă e vorba. Aceea – e ca într-un larg de mare, plutind în derivă. E la dispoziţia unui atac ipotetic, dar piraţii se încăpăţânează să ameninţe. Nu.

E vorba de ceea ce poate urma. De iluzie, de speranţă. Atunci când senzaţia se naşte dintr-o dată, fără a fi aşteptată, intensitatea creşte odată cu nivelul de surprindere. E... adrenalină pură. Depinde foarte mult la ce ne raportăm, şi aici poate e arta. Să găsim acea formă de raportare – ca armă de luptă cu aberaţiile cotidiene, pentru a rezista. Şi chiar a ne înălţa.

Toate gândurile astea mă tot macină... Am adesea lungi certuri cu mine însumi, negocieri şi auto-judecăţi. Dedublări ce nu fac decât să-mi menţină starea de îndoială asupra mea, de natură a-mi pune mereu întrebări şi de a încerca să-mi corectez derapajele. Sunt psihologul meu. Un psiholog pe care-l plătesc cu căderi în golul emoţiilor mele.

Dar dincolo de mine e realitatea. Acea realitate de înfruntat. Este Ana – a cărei prezenţă a generat acea senzaţie de nelinişte, de a fi în alertă. Cândva – foarte demult, prin tumultul adolescenţei atât de febrile şi fierbinte, Ana, cu părul ei atât de negru, cu pielea ei de lapte cu cacao, acea băutură de ciocolată din care sorbeam cu atât nesaţ când eram copil, Ana – era un înger! Un înger de serviciu la poalelele unei lumi neclare pentru mine atunci, ce m-a ajutat să-mi găsesc repere, sau măcar să încerc asta.

Mai degrabă scundă decât înaltă, cu părul acela nefiresc de negru lins, până la mijlocul spatelui, ochii negri pătrunzători, statura uşor firavă, zâmbetul furat în colţul gurii – toate astea mă înrobiseră cândva. Dar asta era atunci, la o vârstă a adolescenţei, când şi apa fierbe doar când o priveşti. Purta aceeaşi pereche de blugi clasici decoloraţi, şi veşminte simple, necomplicate. Se remarca însă prin aerul emanat, prin zâmbet, prin atitudine, deşi nu făcea niciun efort pentru asta. De fapt, era o oarecare, pe care eu o transformam în „cineva” din motive de percepţie. Aveam plimbări lungi, pe străzile îmbâcsite ale cartierului, în care ne spuneam vezi şi uscate. Era aerul acela, adolescentin, o puritate a gesturilor şi paşilor făcuţi pe asfalt, o magie înfrânată, parcă de prea multă timiditate. O magie la puterea minus unu, în care curăţenia ei îmi domina respiraţia.

N-am fost niciodată împreună! Am jinduit la ea atunci şi a rămas un vis neîmplinit. Un vis care a rămas în urmă, dar care rămăsese undeva, în mintea mea de nea. Pierdut. Timpul lucrase împotriva noastră. Până în aceea după-amiază. Făceam un curs de specialitate undeva, în centru... Aşteptările mele erau minime. La primele 2 şedinţe nu am fost, la a treia şedinţă am văzut-o şi am avut un şoc! La prima vedere s-ar zice că vechile senzaţii, trăiri, nu se pot „reanima” aşa uşor, dar acum a fost ceva instantaneu. Era... Ana, aşa cum o ştiam, doar eu eram ceva mai bătrân. M-a tulburat profund apariţia ei. Să fie Ana? Nu, în niciun caz – am raţionat imediat.

Bun, dar cine e? Probabil cineva care seamănă cu ea...OK, dar eu ce am de făcut? Prima reacţie a fost să o întreb cum o cheamă, dar m-am abţinut. Am lăsat-o să intre cuminte în sală...Arăta EXACT ca aacea Ană,  doar că nu aşa de tânără. Asemănarea m-a tulburat. N-are cum să fie ea, dar...

-         Bună... seara!

-         ....

-         Pot să te întreb cum te cheamă?

-         Sunteţi formatorul nostru? mă întreabă cu un glas sfârşit şi uşor emoţionat.

-         Nu... îi răspund zâmbind. Voiam doar să...

-           Sunt Ana-Maria, răspunde ea ceva mai încrezătoare. Dar puteţi să-mi spuneţi Ana!

-           A!

Scurta conversație m-a lăsat fără replică...O cheamă Ana şi seamănă cu acea Ana?? Dumnezeule. Asemănarea este izbitoare.

-       Sunt Tudor... am îngânat cu un glas vrăjit, prea încet pentru atenţia ei, care acum era distrasă de altceva. Vorbea deja cu altcineva, cu o colegă căreia îi oferea infinit mai multă atenție. Mă provoca această ignorare. Mă stârnea să lupt mai mult pentru ea, pentru a o capta în comunicare.

Nu mai auzeam nimic în jur. Trăiam un moment de bocaj dar şi de mister totodată. Era Ana, acea Ana? Călătoream în timp? Aveam halucinaţii? Am făcut efort de a mă reechilibra, de a încerca să revin în prezent.

-         Cum spuneai că te cheamă? mă întreabă Ana distrată. Cum vă cheamă?

-         Hai să-ţi spun o poveste, i-am spus.

-           Ascult, îmi plac poveştile! Dar nu acum, poate cu altă ocazie, când vom avea mai mult timp, acum vreau să particip la oră.

Trebuie să recunosc că atitudinea asta, ignorantă, trufaşă a ei, mă provocau o dată mai mult. Împotrivirea are farmecul ei, naşte bucuria împlinirii, nu? Nu ştiu ce voiam. Atenţia ei? Comunicare? O relaţie? Sex?  Mai mult ca sigur că da! Sau nu?

 

De-acum nu mai lipsesc la curs – mi-am spus. Deşi era vizibilă tulburarea la care eram supus undeva, vag, am pretins că mă preocupă cunoștințele dobândite, informaţiile interesante de la curs. Mă frământa întrebarea: ce vârstă are? Este acea Ană? Poate este fiica ei! mi-am spus într-un moment de revelaţie. Sau poate totul este în imaginaţia mea!

În ultimul timp nu mai ştiu ce e vis, ce e realitate, dar asta nu e ceva permanent. În cea mai mare parte a timpului sunt un om raţional, dar am câteva momente pe zi, de intimitate cu mine însumi, în care mă alint... Eu sunt cel mai mare critic al meu, dar şi cel mai bun confident! Totuşi, oricât m-aş juca în mica mea lume, ceea ce este important e percepţia celor din jur, pentru că de acolo, dintre oamenii care mă înconjoară vine validarea de care avem atâta nevoie. E nevoie de echilibru între rigorile lumii exterioare şi candoarea din propriul suflet – un palat din care nu-mi convine, dar sunt obligat să ies mereu.

Este Ana în acel palat, iar acum mi-a apărut în realitate? Poate un gând, o amintire, să se personifice? Bun, dar nu m-am mai gândit la ea de zeci de ani, uitasem că există! De unde vine şi cine, ce este Ana? Frământările mele, chiar dacă mă agită puţin, nu mă trădează. M-am considerat mereu un om puternic, capabil să suporte şocuri, schimbări bruşte sau condiţii mai vitrege. Dar – incapabil să disimuleze. Sunt un amestec de piatră şi nisip fin. Ori – aşa îmi place să cred.

N-am mai văzut-o pe Ana câteva şedinţe de curs la rând, deşi am fost la fiecare cu mare „interes”. Am avut tendinţa să-i aflu datele de contact, mă gândeam să întreb profesorul, sau pe fata de la secretariat, dar am renunţat. Ce i-aş fi spus? Ştii, am cunoscut cândva o fată ca tine, a fost un fel de fata morgana, poate aş fi iubit acea fată, poate am fi avut o poveste dragoste, dar n-am mai întâlnit-o. Eşti tu, acea fată morgana? Râd. Cum să-i spun aşa ceva? Oricum, la cât de timid mă ştiu, nu ştiu dacă aş îndrăzni asta. În fine, la examen o văd. Apare în sală discret, văd cu mă caută cu privirea, îi răspund - flămând de ochii ei alunecoşi. Nu mă mai pot concentra la proba scrisă. Îi caut din nou uitătura galbenă, ca nişte raze de toamnă târzie. Şi aşa nu-mi prea pasă de cursul acesta, deşi am dat bani serioşi să-l fac. După un timp, îmi aruncă o privire cu coada ochiului, parcă să se asigure că mă are în plasa ei. Mă avea!

Era o atracţie animalică, sexuală? Nu! Era de fapt o cale rapidă spre tinereţe, ca o călătorie în timp – romanele SF vorbesc de un vierme, o gaură neagră, de compresia timpului. Doar o reprezentare – e drept, dar această persoană există, exista, şi dincolo de nebunia din capul meu, trebuia să mă lămuresc ce se întâmplă. Am pierdut lupta cu concentrarea şi am picat examenul.

-           Veniţi cu grupa următoare, nu vă faceţi probleme! mi-a spus secretara, cu acceptul tacit al formatorului, care se simţea stânjenit de situaţie. Avem datele dumneavoatră, nu trebuie să mai achitaţi nimic, veniţi doar la examen, vă anunţăm noi. Aţi avut o zi mai proastă, nu înseamnă că nu v-aţi pregătit.

Zâmbetul secretarei – altfel, o fată prezentabilă, cu un sex-apel evident, mă enerva, însă. Eram în faţa unui eşec şi era evident pentru mine că n-am putut gestiona o situaţie sufletească. Am plecat trist spre ieşire, căutând, totuşi din privire paşii Anei – care luase examenul cu brio, deşi nu fusese decât la o câteva şedinţe şi la examen. Am rămas în hol, la parter, să o aştept. A venit sfioasă către mine, ţinându-şi mapa cu ambele mâini la piept, parcă într-un gest pudic.

-         Vreau să vorbim.

Mă privea insistent în ochi, căutând parcă ceva dincolo de mine. Nu ştiam ce să spun. De aproape am înţeles că nu este Ana. Am avut luciditatea să realizez asta. dar semăna mult cu ea. Totuşi – părea complice la suita mea de gânduri, pe care părea că le cunoaşte şi le stăpâneşte.

-      Nu, nu sunt Ana de care îţi aminteşti tu, a început cu un glas slab, mergând alături de mine pe stradă. Dar ştiu despre voi. Eşti surprins? a întrebat apoi, ridicând privirea din pământ, privindu-mă cu alţi ochi.

-      Nu ştiu ce să spun... am spus uimit. Cine ești?

-      Sunt o prietenă, o cunoscută a ei...

-      Prietenă sau cunoscută? am insistat.

-      De fapt, cunoscută.

-      OK, şi ce speri să obţii, în afara faptului că m-ai făcut să pierd un examen? am întrebat uşor amuzat, vizibil mai relaxat.

-      Tudor, Cristi... Pot să-ţi spun Cristi? Cum îţi spunea ea? De ce Tudor?

-      Păi mă cheamă şi Tudor, dar Cristi e apelativul de demult. Acum, Tudor îl folosesc pentru că e mai... impunător, nu ştiu.

-      Am înţeles. Pot să mă adresez cu Cristi?

-      Sigur. Nu mi-ai spus ce vrei, de fapt – am devenit deja uşor irascibil.

-      Uite, eu am cunoscut-o pe Ana acum câţiva ani. Când nu era la mănăstire.

-      Cum?

-      Da, o să înţelegi. Nu eram prietene, ne-am cunoscut printr-o conjunctură şi – cumva, nu ştiu cum, într-un moment mi-a făcut unele confidenţe... Mi-a spus că viaţa a fost nedreaptă cu ea, că nu înţelege de ce are o astfel de soartă, un astfel de drum.

-      Dar ce probleme avea? am întrebat nedumerit.

-      Nici eu nu am înţeles prea exact..., era o combinaţie între nereuşite sentimentale şi materiale – reţeta sigură spre disperare.

-      OK, continuă! am exclamat curios.

-      Într-un astfel de moment mi-a pomenit de tine. Era entuziasmată să povestească scurtul vostru episod, în care vă întâlneați nevinovați. A spus că niciodată nu a mai regăsit acea puritate şi că ar dori să te revadă, dar nu ştia cum. Era atât de dezamăgită de ceea ce i se întâmplase.

-      Doamne, dacă aş fi știut...

-      Nu aveai cum. Drumurile voastre erau complet despărțite, Cristi.

Îmi spunea pe nume... Ce dorea de fapt?

-      Ce s-a întâmplat cu ea? Cum a ajuns la mănăstire? am întrebat nerăbdător.

-           A trecut printr-un episod de depresie groaznică..., la graniţă cu ideea de sinucidere. Asta mi-a povestit ea, atunci când mi-a povestit de tine şi de restul...

-           Când a fost asta?

-           Acum vreo 3 ani, cred, 3 ani şi ceva...

-           Am înţeles, şi TU ce vrei acum de la mine?

-           Păi... m-am îndrăgostit de tine numai din ce mi-a povestit, Cristi...

-           Încetează să-mi mai spui pe nume, te rog.

-           M-am coafat ca ea, aşa cum era atunci, am încercat să semăn cu ea cât mai mult, oricum semănam oarecum...

-           Ce voiai, să-i iei locul?? În ce scop?

-           Mă gândeam că am putea încerca... Ştii, chiar mă cheamă Ana-Maria, poţi să-ţi imginezi că sunt ea...

-           Nu cred că e o idee bună, am spus ca să nu rănesc prea tare.

-           Chiar atât de bine stai? Aud că ai avut o căsnicie lungă... Nu vrei o amantă?

Prin ochii ghidului: în locul unde lumile de dincolo își deschid porțile

 Sâmbătă dimineaţă, la 5, când am ieşit din casă, am simţit răcoarea binecuvântată a  dimineţii. După zile în şir de caniculă, se anunţa – în sfârşit! - o zi cu un soare mai liniştit, numai bun pentru traseul ce-l aveam azi de făcut. Mă gândeam cu iscoadă la locul misterios, unde urma să ajungem, celebrele „Babe” de la Ulmet, de pe raza comunei Bozioru, al căror mister şi farmec s-au adăugat la alte frumuseţi din Ţinutul Buzăului, făcând ca acesta să fie recunoscut geoparc UNESCO.

De fiecare dată când plec în călătorie e ca prima dată, când eram copil. Acelaşi freamăt, aceeaşi emoţie, aceleaşi trări şi fiori... Înainte de a fi ghid, sunt un împătimit de umblat prin locuri noi sau vechi, cu un dor de ducă nestăpânit. Ca turist pasionat atâţia zeci de ani, m-am ataşat de plăcerea vinovată a plecatului, a neastâmpărului, de dorinţa de imprevizibil, de dragostea de frumos.

Însă, de data asta era parcă altfel. Citisem destul despre acel loc încărcat de poveşti şi legende, iar în suflet mi se amestecau teama şi dorinţa de necunoscut, obişnuinţa organizării cu mirajul magiei. Singura necunoscută care apăruse era legată de şosea, despre care aflasem în ajun că pe ultimii km. înainte de parcarea de unde se urcă pe traseu la obiectiv este de foarte proastă calitate, 3 poduri fiind în construcţie în acea porţiune. Am luat pulsul autocarului, dar majoritatea covârşitoare a turiştilor au spus într-un glas că nu le pasă de cât de mult va fi de mers pe jos, de cât de greu le va fi traseul şi urcarea, dorinţa fiind mai mare decât oboseala. Misterul chema.

Pe drum am vizitat Herghelia de la Cislău, un loc cu cai frumoşi şi cu peisaje subcarpatice fermecătoare. Era prea linişte în acest loc rustic, unde timpul părea suspendat. Ne-am împrietenit cu caii şi cu cerul, şi după ce am aflat despre tehnici de ... împerechere, care au făcut pe unii dintre noi să roşească, am admirat pursângele englez şi gidranul  - rase care au făcut performanţe mari acum câţiva zeci de ani pentru România. Calul este o capodoperă a naturii ce a fost creat să alerge și să fie al doilea cel mai bun prieten al omului. Este în natura calului să alerge, iar în natura noastră este să-l iubim și să-l îngrijim corespunzător. Asta e ceea ce am văzut la Cislău şi a fost gândul cu care am plecat mai departe.

 Ne îndreptăm cu prudenţă spre Ulmet, sperând ca drumul să ne permită să ajungem cât mai aproape de parcarea aferentă obiectivului. Aşa cum ne aşteptam, drumul se strică, e din ce în ce mai „bombardat”. Mergem cu grijă, iar şoferul e foarte concentrat. Ne intersectăm cu un camion care vine din sens opus şi îl oprim. „Până unde putem merge?”  întrebăm şoferul camionului. „Mergeţi încă puţin, o să vedeţi un magazin pe dreapta, acolo e şi drumul puţin mai larg, se poate întoarce. Acolo întoarce şi cursa locală, de acolo preiau microbuzele cursele locale”. Zis şi făcut. Am mai putea mege o bucată de drum, dar există riscul să nu poată întoarce autocarul, se vede cum drumul se îngustează. Plecăm pe jos.

Turiştii sunt determinaţi. Nu pare să-i impresioneze că, aşa cum i-am anunţat în autocar, vor mai fi 10 km. de străbătut în plus pe jos. Drumul continuă pe şosea şi avem ocazia să vedem că numai maşinile de teren pot accede, într-o alternare de drum de pământ şi asfalt cu găuri şi denivelări. După o vreme, în care ne familiarizăm cu peisajul, ajungem la parcare. De aici începe traseul propriu-zis, care va avea urcări dificile pe alocuri. Soarele s-a încins bine, şi deja s-a acumulat oboseală. Urcăm alene, facem pauze, dar peisajul care ni se desfăşoară în faţă este de o frumuseţe debordantă. Este un drum pietruit, care şerpuieşte rebel, când lin, când abrupt, lăsând să se vadă în zare munţii şi pădurile lor verzi. Din loc în loc case pe marginea drumului, care au la poartă miere de vânzare. Unii turişti mai curajoşi au luat-o înainte. Câteva pauze sunt, totuşi, necesare! Noroc că pe traseu găseşti 2 fântâni pentru uzul celor ce trec pe acolo, pentru a bea acea apă rece de fântână. Încă un urcuş şi ajungem în poieniţa de unde se dă „asaltul” final spre Babe. Sunt şi câteva băncuţe – numai bune pentru odihnă.

Până sus se urcă pe o cărare amenajată, prevăzută cu mână curentă, pare mai uşor, dar nu este. Resimţim o oboseală plăcută, un amestec de epuizare şi adrenalină. În sfârşit... sus, la trovanţi! 

Numele de trovant înseamnă piatră ciudată cu origine necunoscută, iar aceștia mai sunt cunoscuți și sub denumire de moși sau babe. Trovanții sunt microforme de relief caracteristice acumulărilor de nisipuri și unor stratificații de gresii bogate în carbonat de calciu. Astfel de trovanti se gasesc in toata zona Subcarpatilor, dar zona Buzaului este celebra pentru formele turtite ale pietrelor de aici, turistii asociind imaginea lor cu cea a unor nave spatiale.

Primii geografi care au luat contact cu aceste stânci, le-au numit „Babele de la Ulmet”, pentru că seamană izbitor cu cele din Masivul Bucegi. În zona Bozioru circulă numeroase legende despre o veche populație de uriași care cică aici ar fi existat aici. Formațiunea stâncoasă se află pe un platou de nisip, izolat, unele dintre stânci sunt perfect ovale, iar altele au forma unor farfurii zburătoare. Ce este și mai interesant la aceste formațiuni stâncoase este faptul că acestea își modifică continuu forma prin erodarea nisipului slab cimentat. În literatura pseudoștiințifică mai sunt denumite pietrele vii sau pietrele care cresc, pe motiv că, în timp, își măresc volumul, dar acest lucru este fals. 

Peisajul depășește cu mult așteptările, sunt mulţi trovanți mai mari sau mai mici cu tot felul de forme. Par a fi OZN-uri împietrite sau meteoriți căzuți pe pământ, ori pălării sombrero. Oamenii locului destăinuie secretele a ceea ce numesc „trecători spre lumea de dincolo”. Se spune că ascunse în umbrele copacilor și foșnetul frunzelor, lumile de dincolo își deschid porțile și îi lasă pe cei cu sufletul împăcat și sincer să cunoască taine ascunse oamenilor. Dincolo de porţile duhurilor bune, localnicii spun că încă se mai găsesc prăzi ale haiducilor. Ei cunoșteau secretele porților magice și le foloseau ca să scape de potera aflată pe urmele lor. Oamenii de aici întotdeauna au crezut într-o lume invizibilă, existentă între cer şi pământ, iar în anumite împrejurări, unii oameni spun că au reuşit să o vadă, dar mai ales să o audă.

 Chiar trăieşti cu senzaţia că se aud zgomote din lumea de dincolo, iar în zare aerul pare că fierbe. Pietrele emană mister, par să ne comunice lucruri venite din alte lumi. Uşor „înfricoşat” de atmosfera din jur, arunc o privire la semeţia munţilor care îşi arată splendoarea. Ăştia sunt munţii noştri!

Coborâm tulburaţi spre parcarea de la care am urcat, privind cu grijă în urmă, să nu ne urmeze vreo piatră... Dar munţii povestesc cărări prietenoase, blânde, care te îmbie să le alinţi cu bucuria ta de a merge cu inima plină, chiar dacă e foarte cald deja afară. Încă o cană de apă rece la fântână pe drumul de întoarcere, şi puterile sunt refăcute. Înapoi la autocar pe drumul pe şosea. Mergem spre Măgura – la ultimul obiectiv de azi, după ce vom face o pauză pentru o privelişte încântătoare pe malul râului Buzău.

 La Măgura descoperim cel mai mare ansamblu național de sculptură în aer liber din țară. Tabăra a fost organizată în perioada 1970 - 1985. Inițiativa a aparținut sculptorului Gheorghe Coman, sprijinit de Uniunea Artiștilor Plastici din România, pentru a marca 16 secole de la prima atestare documentară a orașului Buzău. 16 ani s-au realizat aici sculpturi, iar sculptorii erau, la acea vreme, elevi ai liceelor de artă din țară sau proaspeți absolvenți ai Academiei de Arhitectură din București. O desfăşurare de creativitate, de viziune artistică, de la stiluri clasice la forme fantastice se defăşoară pe dealul din vecinătatea Mănăstirii Ciolanu. Pentru o clipă am încercat să-mi imaginez atmosfera din tabăra de sculptură, suflul, freamătul, respiraţia mâinilor care au cioplit piatra în acei ani.

Înapoi spre casă, deja ne îndreptăm spre orele serii. În autocar e linişte, turiştii par că-şi sedimentează locurile văzute şi trăirile avute. O vreme nu le mai spun nimic, nu vreau să stric bucuria acumulărilor lor, pe care – trebuie să recunosc, mi-au transferat-o şi mie. Ajungem acasă obosiţi, dar mai bogaţi cu amintiri din atâtea locuri frumoase.

Călătoriţi, dragilor! Umple-ți-vă viața cu aventuri, nu cu lucruri. Trebuie să aveţi povești de împărtășit, nu obiecte de arătat.

 

Mic dicționar malițios

 Te-am susţinut la vulnerabilitate = M-ai stresat, ai pus presiune pe mine

Te-am ajutat financiar când aveai nevoie = M-ai îndatorat

Îmi pasă de tine şi de parcursul tău = Vrei să controlezi ce fac

Mi-e dor de tine = Mă deranjezi, nu (mai) am nevoie de tine şi de dragostea ta

Încerc să fiu raţional, lucid = Eşti îngâmfat

Vreau să fac ceva pentru oameni, să mă implic = Vrei să fii în centrul atenţiei

Mă afectează anumite lucruri = Şantajezi emoţional

Am anumite sensibilităţi = Joci teatru, te prefaci

Ţin la onoare şi la demnitate = Eşti narcisist (indiferent ce-ar însemna asta!)

Am nevoie de susţinere şi ajutor = Mofturi, n-ai nicio problemă, te alinţi

Sunt într-o situaţie dificilă = Eşti foarte OK

Am o părere despre ceva = Faci pe deşteptul

Ofer o soluţie = Te dai mare

Sunt temperamental = Eşti isteric

Am reacţii = Eşti nebun, du-te la spital

Sunt dezamăgit de ceva = Vrei atenţie

Am atitudine civică = Eşti scandalagiu

Vreau calitate = Eşti prea pretenţios

Sunt romantic = Eşti un prefăcut

Vreau să ascultăm muzică = Mă plictiseşti

Mergem la teatru, la film, la muzică, în călătorii, plimbare = Ce contează? Mergi pentru tine

Vreau să comunicăm = Mă mai deranjezi mult?

Vreau sex = ?

Vreau să mă simt bine = Beţivule

Vreau o viaţă = Vei avea război

Te iubesc = Nu-ţi pasă de mine

Încerc să te înţeleg = Eşti hoţ

Mă afectează unele lucruri = Nu te afectează nimic

Poveste pentru oameni mari

 A fost odată un împărat, care dorea să cucerească tot, să stăpânească tot ţinutul pe care îl vedea cu ochii. Îl chema Durere – Vodă şi nu avea alt gând decât să fie împărat absolut. Doar că ţinutul pe care îl voia era locuit de diferite triburi, care trebuiau învinse. Până acum nu reuşise decât puţin din acest vis de mărire, aşa că într-o zi un înţelept de la curte i-a zis:

-         Mărite împărat, de săptămâni întregi mă tot gândesc, socotesc şi mă uit la stele să văd ce ai putea să faci pentru a birui.

-         Te ascult, înţeleptule! spuse Durere – Vodă, atent la bătrân. Grăieşte!

-         Apăi..., eu cred că trebuie să câştigi nu cu forţa, ci cu mintea. Cu înţelepciunea.

-         Continuă înţeleptule! deveni brusc atent regele. Cum ai spus că te cheamă?

-         N-am spus... mă numesc Orgoliu Alb. Şi slujesc la curte de ani buni. Numai că n-aţi băgat de seamă...

-         Ei, hai, să auzim ce ai de spus!

-         Împărate, trebuie să găseşti o armă mai eficientă. Nu e de ajuns că oştenii supuşi se aruncă în luptă, trebuie o strategie. Minim de efort cu maxim efect!

-         Şi care ar fi acea armă? întrebă curios împăratul, sprijinindu-se în bărbie gânditor.

-          Tocmai la asta mă gândesc de săptămâni întregi! Şi m-am gândit să facem un concurs, dacă veţi fi de acord.

-         Ce fel de concurs? Înţeleptule, sper că nu te ţii de glume, am treburi mai importante de rezolvat la curte! se încruntă Durere – Vodă.

-         Iertare şi milă! Majestate, am invitat câteva arme, vom vedea care din ele este mai ucigătoare.

-         La ce te-ai gândit? Sunt numai ochi şi urechi!

-         Păi am chemat: un glonţ, un arc cu săgeţi, o piatră, nisipul fierbinte, cuţitul, sabia, un tun. Să vedem care face cele mai mari răni!

-         Avem şi cobai înţeleptule? Carne de tun avem?

-         Avem, Sire, spuse mândru înţeleptul. Avem din rândul supuşilor. Şi mai am un sac aici.

-         Ce ai în sac, maestre Orgoliu Alb?

-         Împărate, dacă nu vă veţi da verdictul că una din armele chemate aici, la competiţie, face rănile cele mai adânci, ca să doboare ţintele, vom desface sacul. Vom vedea la sfârşit.

-         Înţeleptule, nu ştiu ce joc faci aici, dar îmi place! Să aflăm ce armă ne trebuie pentru a putea răni cel mai adânc. Să înceapă!

 

Şi competiţia a început. După 3 zile şi trei nopţi, înţeleptul, după ce a cântărit cele ce se întâmplaseră, îi spuse Împăratului Durere – Vodă:

-         Împărate, glonţul ucide, dar puţini oameni. Apoi, nu avem atâtea arme de foc câţi oşteni, iar praful de puşcă nu e de ajuns. Nu e suficient pentru provocarea de răni adânci!. Săgeţile din arcuri sunt mai slabe ca gloanţele, chiar dacă le punem în vârf otravă. Nu au o bătaie prea lungă, iar unii din cei care se împotrivesc au scuturi. Trebuie să facem rău altfel!

-         Continuă, înţeleptule! spuse regele conectat la judecata bătrânului.

-         Piatra e mai bună decât arcul, dar tot mai slabă ca gloanţele. Piatra nu omoară, ea doar răneşte şi slăbeşte puterea potrivnicilor... Nisipul fierbinte trebuie să îl arunci în ochi, de aproape, trebuie iuţeală, nu-l poţi folosi de departe. Cuţitul şi sabia se folosesc tot de aproape. Apropierea de ţinte ne poate face vulnerabili, ei pot fi mai puternici în lupta corp la corp.

-         Am înţeles, zise împăratul. Vrei să folosim tunul! spuse luminat Împăratul. Care este eficienţa lui? Ce concluzii ai tras?

-         Majestate! Nici tunul nu e o armă suficient de suplă, de mobilă. Toate aceste arme fac rău, dar omoară în mică măsură şi nu ucid în profunzime. Vă propun să deschidem sacul.

-         Să-l deschidem, înţeleptule, dacă aşa spui. Ce este în sac?

-         Ce am în sac, spuse bătrânul Orgoliu Alb, face dezastru între cei ce ni se opun. Demolează puterile celorlalţi, îi îngenunchiază şi le va provoca răni care se vor vindeca greu sau niciodată. Este arma prin care se face răul cel mai profund. Odată aruncate, nu se vor mai întoarce, aşa cum nici mortul nu se mai întoarce de la groapă.

-         Înţeleptule, nu mă mai face să aştept, spuse Durere-Vodă. Cum obţinem ceea ce vreau: durerea cea mai mare, care să mă facă să am un imperiu întreg? Care este răul cel mai zdrobitor, cu ce se poate face răul cel mai adânc? Ce ai în sac?

-         Cuvinte...