Ana

 Accesăm uneori amintiri plăcute, experiențe din trecut, avem unele nostalgii. Trăirile, emoțiile acelea pozitive rămân suspendate într-un tablou imaginar al sufletului. Uneori, subiectul acestor amintiri, locul acela, felul în care se desfășoară lucrurile după ani şi ani se schimbă. Noi, însă, rămânem cu acea imagine şi orice altfel de reprezentare a ceea ce ne-a plăcut ne este străină. Iar împlinirea așteptărilor e motiv de exaltare.

Poate e vorba şi de conservatorism, ori de un soi de „egoism” în a păstra nealterate comorile gândului nostru. Mai este şi nostalgia unor lucruri dintr-un timp când eram foarte tineri, iar când ne este dor de acele lucruri, de fapt ne este dor de tinereţea - după care tânjim ca după o plăcere ascunsă. Un parc, un oraş în care nu am mai fost de mult, o melodie, o carte, chiar un miros, ne pot trezi amintiri plăcute, iar când le regăsim după ani, le vrem în forma în care le-am ştiut când ne-au dat acea stare de bine. Orice decalare de la aceste aşteptări ne poate dezamăgi.

Sau orice întâlnire a unei astfel de imagini ne poate înălţa! E aşa mică distanţa între agonie şi extaz. Amintirea furnizează multă emoţie, inclusiv pentru viitor, dar mai ales pentru prezent. Întâlnirea unei realităţi poate să aibă efect înzecit asupra noastră dacă se leagă de amintiri, faţă de situaţia când ar fi pur şi simplu nouă! Dacă ar fi să numesc într-un fel explicaţia acest fenomen, acest cuvânt ar fi rezonanţă.

Mintea umană este fantastică... Îţi rezervă surprize din cele mai neaşteptate, trăiri surprinzătoare. Pe fondul unei răciri accelerate şi permanentizate a căsniciei mele atât de vechi, sub imperiul rutinei, al plicitiselii în cuplu – ca formă de existenţă a relaţiei, atunci când pare că nu se mai poate întâmpla nimic revigorant, apare o scânteie izvorâtă din acel adânc puţ al amintirilor ce trăiesc cuminţi în subsolul conştiinţei noastre. Nu despre fosta mea viaţă e vorba. Aceea – e ca într-un larg de mare, plutind în derivă. E la dispoziţia unui atac ipotetic, dar piraţii se încăpăţânează să ameninţe. Nu.

E vorba de ceea ce poate urma. De iluzie, de speranţă. Atunci când senzaţia se naşte dintr-o dată, fără a fi aşteptată, intensitatea creşte odată cu nivelul de surprindere. E... adrenalină pură. Depinde foarte mult la ce ne raportăm, şi aici poate e arta. Să găsim acea formă de raportare – ca armă de luptă cu aberaţiile cotidiene, pentru a rezista. Şi chiar a ne înălţa.

Toate gândurile astea mă tot macină... Am adesea lungi certuri cu mine însumi, negocieri şi auto-judecăţi. Dedublări ce nu fac decât să-mi menţină starea de îndoială asupra mea, de natură a-mi pune mereu întrebări şi de a încerca să-mi corectez derapajele. Sunt psihologul meu. Un psiholog pe care-l plătesc cu căderi în golul emoţiilor mele.

Dar dincolo de mine e realitatea. Acea realitate de înfruntat. Este Ana – a cărei prezenţă a generat acea senzaţie de nelinişte, de a fi în alertă. Cândva – foarte demult, prin tumultul adolescenţei atât de febrile şi fierbinte, Ana, cu părul ei atât de negru, cu pielea ei de lapte cu cacao, acea băutură de ciocolată din care sorbeam cu atât nesaţ când eram copil, Ana – era un înger! Un înger de serviciu la poalelele unei lumi neclare pentru mine atunci, ce m-a ajutat să-mi găsesc repere, sau măcar să încerc asta.

Mai degrabă scundă decât înaltă, cu părul acela nefiresc de negru lins, până la mijlocul spatelui, ochii negri pătrunzători, statura uşor firavă, zâmbetul furat în colţul gurii – toate astea mă înrobiseră cândva. Dar asta era atunci, la o vârstă a adolescenţei, când şi apa fierbe doar când o priveşti. Purta aceeaşi pereche de blugi clasici decoloraţi, şi veşminte simple, necomplicate. Se remarca însă prin aerul emanat, prin zâmbet, prin atitudine, deşi nu făcea niciun efort pentru asta. De fapt, era o oarecare, pe care eu o transformam în „cineva” din motive de percepţie. Aveam plimbări lungi, pe străzile îmbâcsite ale cartierului, în care ne spuneam vezi şi uscate. Era aerul acela, adolescentin, o puritate a gesturilor şi paşilor făcuţi pe asfalt, o magie înfrânată, parcă de prea multă timiditate. O magie la puterea minus unu, în care curăţenia ei îmi domina respiraţia.

N-am fost niciodată împreună! Am jinduit la ea atunci şi a rămas un vis neîmplinit. Un vis care a rămas în urmă, dar care rămăsese undeva, în mintea mea de nea. Pierdut. Timpul lucrase împotriva noastră. Până în aceea după-amiază. Făceam un curs de specialitate undeva, în centru... Aşteptările mele erau minime. La primele 2 şedinţe nu am fost, la a treia şedinţă am văzut-o şi am avut un şoc! La prima vedere s-ar zice că vechile senzaţii, trăiri, nu se pot „reanima” aşa uşor, dar acum a fost ceva instantaneu. Era... Ana, aşa cum o ştiam, doar eu eram ceva mai bătrân. M-a tulburat profund apariţia ei. Să fie Ana? Nu, în niciun caz – am raţionat imediat.

Bun, dar cine e? Probabil cineva care seamănă cu ea...OK, dar eu ce am de făcut? Prima reacţie a fost să o întreb cum o cheamă, dar m-am abţinut. Am lăsat-o să intre cuminte în sală...Arăta EXACT ca aacea Ană,  doar că nu aşa de tânără. Asemănarea m-a tulburat. N-are cum să fie ea, dar...

-         Bună... seara!

-         ....

-         Pot să te întreb cum te cheamă?

-         Sunteţi formatorul nostru? mă întreabă cu un glas sfârşit şi uşor emoţionat.

-         Nu... îi răspund zâmbind. Voiam doar să...

-           Sunt Ana-Maria, răspunde ea ceva mai încrezătoare. Dar puteţi să-mi spuneţi Ana!

-           A!

Scurta conversație m-a lăsat fără replică...O cheamă Ana şi seamănă cu acea Ana?? Dumnezeule. Asemănarea este izbitoare.

-       Sunt Tudor... am îngânat cu un glas vrăjit, prea încet pentru atenţia ei, care acum era distrasă de altceva. Vorbea deja cu altcineva, cu o colegă căreia îi oferea infinit mai multă atenție. Mă provoca această ignorare. Mă stârnea să lupt mai mult pentru ea, pentru a o capta în comunicare.

Nu mai auzeam nimic în jur. Trăiam un moment de bocaj dar şi de mister totodată. Era Ana, acea Ana? Călătoream în timp? Aveam halucinaţii? Am făcut efort de a mă reechilibra, de a încerca să revin în prezent.

-         Cum spuneai că te cheamă? mă întreabă Ana distrată. Cum vă cheamă?

-         Hai să-ţi spun o poveste, i-am spus.

-           Ascult, îmi plac poveştile! Dar nu acum, poate cu altă ocazie, când vom avea mai mult timp, acum vreau să particip la oră.

Trebuie să recunosc că atitudinea asta, ignorantă, trufaşă a ei, mă provocau o dată mai mult. Împotrivirea are farmecul ei, naşte bucuria împlinirii, nu? Nu ştiu ce voiam. Atenţia ei? Comunicare? O relaţie? Sex?  Mai mult ca sigur că da! Sau nu?

 

De-acum nu mai lipsesc la curs – mi-am spus. Deşi era vizibilă tulburarea la care eram supus undeva, vag, am pretins că mă preocupă cunoștințele dobândite, informaţiile interesante de la curs. Mă frământa întrebarea: ce vârstă are? Este acea Ană? Poate este fiica ei! mi-am spus într-un moment de revelaţie. Sau poate totul este în imaginaţia mea!

În ultimul timp nu mai ştiu ce e vis, ce e realitate, dar asta nu e ceva permanent. În cea mai mare parte a timpului sunt un om raţional, dar am câteva momente pe zi, de intimitate cu mine însumi, în care mă alint... Eu sunt cel mai mare critic al meu, dar şi cel mai bun confident! Totuşi, oricât m-aş juca în mica mea lume, ceea ce este important e percepţia celor din jur, pentru că de acolo, dintre oamenii care mă înconjoară vine validarea de care avem atâta nevoie. E nevoie de echilibru între rigorile lumii exterioare şi candoarea din propriul suflet – un palat din care nu-mi convine, dar sunt obligat să ies mereu.

Este Ana în acel palat, iar acum mi-a apărut în realitate? Poate un gând, o amintire, să se personifice? Bun, dar nu m-am mai gândit la ea de zeci de ani, uitasem că există! De unde vine şi cine, ce este Ana? Frământările mele, chiar dacă mă agită puţin, nu mă trădează. M-am considerat mereu un om puternic, capabil să suporte şocuri, schimbări bruşte sau condiţii mai vitrege. Dar – incapabil să disimuleze. Sunt un amestec de piatră şi nisip fin. Ori – aşa îmi place să cred.

N-am mai văzut-o pe Ana câteva şedinţe de curs la rând, deşi am fost la fiecare cu mare „interes”. Am avut tendinţa să-i aflu datele de contact, mă gândeam să întreb profesorul, sau pe fata de la secretariat, dar am renunţat. Ce i-aş fi spus? Ştii, am cunoscut cândva o fată ca tine, a fost un fel de fata morgana, poate aş fi iubit acea fată, poate am fi avut o poveste dragoste, dar n-am mai întâlnit-o. Eşti tu, acea fată morgana? Râd. Cum să-i spun aşa ceva? Oricum, la cât de timid mă ştiu, nu ştiu dacă aş îndrăzni asta. În fine, la examen o văd. Apare în sală discret, văd cu mă caută cu privirea, îi răspund - flămând de ochii ei alunecoşi. Nu mă mai pot concentra la proba scrisă. Îi caut din nou uitătura galbenă, ca nişte raze de toamnă târzie. Şi aşa nu-mi prea pasă de cursul acesta, deşi am dat bani serioşi să-l fac. După un timp, îmi aruncă o privire cu coada ochiului, parcă să se asigure că mă are în plasa ei. Mă avea!

Era o atracţie animalică, sexuală? Nu! Era de fapt o cale rapidă spre tinereţe, ca o călătorie în timp – romanele SF vorbesc de un vierme, o gaură neagră, de compresia timpului. Doar o reprezentare – e drept, dar această persoană există, exista, şi dincolo de nebunia din capul meu, trebuia să mă lămuresc ce se întâmplă. Am pierdut lupta cu concentrarea şi am picat examenul.

-           Veniţi cu grupa următoare, nu vă faceţi probleme! mi-a spus secretara, cu acceptul tacit al formatorului, care se simţea stânjenit de situaţie. Avem datele dumneavoatră, nu trebuie să mai achitaţi nimic, veniţi doar la examen, vă anunţăm noi. Aţi avut o zi mai proastă, nu înseamnă că nu v-aţi pregătit.

Zâmbetul secretarei – altfel, o fată prezentabilă, cu un sex-apel evident, mă enerva, însă. Eram în faţa unui eşec şi era evident pentru mine că n-am putut gestiona o situaţie sufletească. Am plecat trist spre ieşire, căutând, totuşi din privire paşii Anei – care luase examenul cu brio, deşi nu fusese decât la o câteva şedinţe şi la examen. Am rămas în hol, la parter, să o aştept. A venit sfioasă către mine, ţinându-şi mapa cu ambele mâini la piept, parcă într-un gest pudic.

-         Vreau să vorbim.

Mă privea insistent în ochi, căutând parcă ceva dincolo de mine. Nu ştiam ce să spun. De aproape am înţeles că nu este Ana. Am avut luciditatea să realizez asta. dar semăna mult cu ea. Totuşi – părea complice la suita mea de gânduri, pe care părea că le cunoaşte şi le stăpâneşte.

-      Nu, nu sunt Ana de care îţi aminteşti tu, a început cu un glas slab, mergând alături de mine pe stradă. Dar ştiu despre voi. Eşti surprins? a întrebat apoi, ridicând privirea din pământ, privindu-mă cu alţi ochi.

-      Nu ştiu ce să spun... am spus uimit. Cine ești?

-      Sunt o prietenă, o cunoscută a ei...

-      Prietenă sau cunoscută? am insistat.

-      De fapt, cunoscută.

-      OK, şi ce speri să obţii, în afara faptului că m-ai făcut să pierd un examen? am întrebat uşor amuzat, vizibil mai relaxat.

-      Tudor, Cristi... Pot să-ţi spun Cristi? Cum îţi spunea ea? De ce Tudor?

-      Păi mă cheamă şi Tudor, dar Cristi e apelativul de demult. Acum, Tudor îl folosesc pentru că e mai... impunător, nu ştiu.

-      Am înţeles. Pot să mă adresez cu Cristi?

-      Sigur. Nu mi-ai spus ce vrei, de fapt – am devenit deja uşor irascibil.

-      Uite, eu am cunoscut-o pe Ana acum câţiva ani. Când nu era la mănăstire.

-      Cum?

-      Da, o să înţelegi. Nu eram prietene, ne-am cunoscut printr-o conjunctură şi – cumva, nu ştiu cum, într-un moment mi-a făcut unele confidenţe... Mi-a spus că viaţa a fost nedreaptă cu ea, că nu înţelege de ce are o astfel de soartă, un astfel de drum.

-      Dar ce probleme avea? am întrebat nedumerit.

-      Nici eu nu am înţeles prea exact..., era o combinaţie între nereuşite sentimentale şi materiale – reţeta sigură spre disperare.

-      OK, continuă! am exclamat curios.

-      Într-un astfel de moment mi-a pomenit de tine. Era entuziasmată să povestească scurtul vostru episod, în care vă întâlneați nevinovați. A spus că niciodată nu a mai regăsit acea puritate şi că ar dori să te revadă, dar nu ştia cum. Era atât de dezamăgită de ceea ce i se întâmplase.

-      Doamne, dacă aş fi știut...

-      Nu aveai cum. Drumurile voastre erau complet despărțite, Cristi.

Îmi spunea pe nume... Ce dorea de fapt?

-      Ce s-a întâmplat cu ea? Cum a ajuns la mănăstire? am întrebat nerăbdător.

-           A trecut printr-un episod de depresie groaznică..., la graniţă cu ideea de sinucidere. Asta mi-a povestit ea, atunci când mi-a povestit de tine şi de restul...

-           Când a fost asta?

-           Acum vreo 3 ani, cred, 3 ani şi ceva...

-           Am înţeles, şi TU ce vrei acum de la mine?

-           Păi... m-am îndrăgostit de tine numai din ce mi-a povestit, Cristi...

-           Încetează să-mi mai spui pe nume, te rog.

-           M-am coafat ca ea, aşa cum era atunci, am încercat să semăn cu ea cât mai mult, oricum semănam oarecum...

-           Ce voiai, să-i iei locul?? În ce scop?

-           Mă gândeam că am putea încerca... Ştii, chiar mă cheamă Ana-Maria, poţi să-ţi imginezi că sunt ea...

-           Nu cred că e o idee bună, am spus ca să nu rănesc prea tare.

-           Chiar atât de bine stai? Aud că ai avut o căsnicie lungă... Nu vrei o amantă?

Prin ochii ghidului: în locul unde lumile de dincolo își deschid porțile

 Sâmbătă dimineaţă, la 5, când am ieşit din casă, am simţit răcoarea binecuvântată a  dimineţii. După zile în şir de caniculă, se anunţa – în sfârşit! - o zi cu un soare mai liniştit, numai bun pentru traseul ce-l aveam azi de făcut. Mă gândeam cu iscoadă la locul misterios, unde urma să ajungem, celebrele „Babe” de la Ulmet, de pe raza comunei Bozioru, al căror mister şi farmec s-au adăugat la alte frumuseţi din Ţinutul Buzăului, făcând ca acesta să fie recunoscut geoparc UNESCO.

De fiecare dată când plec în călătorie e ca prima dată, când eram copil. Acelaşi freamăt, aceeaşi emoţie, aceleaşi trări şi fiori... Înainte de a fi ghid, sunt un împătimit de umblat prin locuri noi sau vechi, cu un dor de ducă nestăpânit. Ca turist pasionat atâţia zeci de ani, m-am ataşat de plăcerea vinovată a plecatului, a neastâmpărului, de dorinţa de imprevizibil, de dragostea de frumos.

Însă, de data asta era parcă altfel. Citisem destul despre acel loc încărcat de poveşti şi legende, iar în suflet mi se amestecau teama şi dorinţa de necunoscut, obişnuinţa organizării cu mirajul magiei. Singura necunoscută care apăruse era legată de şosea, despre care aflasem în ajun că pe ultimii km. înainte de parcarea de unde se urcă pe traseu la obiectiv este de foarte proastă calitate, 3 poduri fiind în construcţie în acea porţiune. Am luat pulsul autocarului, dar majoritatea covârşitoare a turiştilor au spus într-un glas că nu le pasă de cât de mult va fi de mers pe jos, de cât de greu le va fi traseul şi urcarea, dorinţa fiind mai mare decât oboseala. Misterul chema.

Pe drum am vizitat Herghelia de la Cislău, un loc cu cai frumoşi şi cu peisaje subcarpatice fermecătoare. Era prea linişte în acest loc rustic, unde timpul părea suspendat. Ne-am împrietenit cu caii şi cu cerul, şi după ce am aflat despre tehnici de ... împerechere, care au făcut pe unii dintre noi să roşească, am admirat pursângele englez şi gidranul  - rase care au făcut performanţe mari acum câţiva zeci de ani pentru România. Calul este o capodoperă a naturii ce a fost creat să alerge și să fie al doilea cel mai bun prieten al omului. Este în natura calului să alerge, iar în natura noastră este să-l iubim și să-l îngrijim corespunzător. Asta e ceea ce am văzut la Cislău şi a fost gândul cu care am plecat mai departe.

 Ne îndreptăm cu prudenţă spre Ulmet, sperând ca drumul să ne permită să ajungem cât mai aproape de parcarea aferentă obiectivului. Aşa cum ne aşteptam, drumul se strică, e din ce în ce mai „bombardat”. Mergem cu grijă, iar şoferul e foarte concentrat. Ne intersectăm cu un camion care vine din sens opus şi îl oprim. „Până unde putem merge?”  întrebăm şoferul camionului. „Mergeţi încă puţin, o să vedeţi un magazin pe dreapta, acolo e şi drumul puţin mai larg, se poate întoarce. Acolo întoarce şi cursa locală, de acolo preiau microbuzele cursele locale”. Zis şi făcut. Am mai putea mege o bucată de drum, dar există riscul să nu poată întoarce autocarul, se vede cum drumul se îngustează. Plecăm pe jos.

Turiştii sunt determinaţi. Nu pare să-i impresioneze că, aşa cum i-am anunţat în autocar, vor mai fi 10 km. de străbătut în plus pe jos. Drumul continuă pe şosea şi avem ocazia să vedem că numai maşinile de teren pot accede, într-o alternare de drum de pământ şi asfalt cu găuri şi denivelări. După o vreme, în care ne familiarizăm cu peisajul, ajungem la parcare. De aici începe traseul propriu-zis, care va avea urcări dificile pe alocuri. Soarele s-a încins bine, şi deja s-a acumulat oboseală. Urcăm alene, facem pauze, dar peisajul care ni se desfăşoară în faţă este de o frumuseţe debordantă. Este un drum pietruit, care şerpuieşte rebel, când lin, când abrupt, lăsând să se vadă în zare munţii şi pădurile lor verzi. Din loc în loc case pe marginea drumului, care au la poartă miere de vânzare. Unii turişti mai curajoşi au luat-o înainte. Câteva pauze sunt, totuşi, necesare! Noroc că pe traseu găseşti 2 fântâni pentru uzul celor ce trec pe acolo, pentru a bea acea apă rece de fântână. Încă un urcuş şi ajungem în poieniţa de unde se dă „asaltul” final spre Babe. Sunt şi câteva băncuţe – numai bune pentru odihnă.

Până sus se urcă pe o cărare amenajată, prevăzută cu mână curentă, pare mai uşor, dar nu este. Resimţim o oboseală plăcută, un amestec de epuizare şi adrenalină. În sfârşit... sus, la trovanţi! 

Numele de trovant înseamnă piatră ciudată cu origine necunoscută, iar aceștia mai sunt cunoscuți și sub denumire de moși sau babe. Trovanții sunt microforme de relief caracteristice acumulărilor de nisipuri și unor stratificații de gresii bogate în carbonat de calciu. Astfel de trovanti se gasesc in toata zona Subcarpatilor, dar zona Buzaului este celebra pentru formele turtite ale pietrelor de aici, turistii asociind imaginea lor cu cea a unor nave spatiale.

Primii geografi care au luat contact cu aceste stânci, le-au numit „Babele de la Ulmet”, pentru că seamană izbitor cu cele din Masivul Bucegi. În zona Bozioru circulă numeroase legende despre o veche populație de uriași care cică aici ar fi existat aici. Formațiunea stâncoasă se află pe un platou de nisip, izolat, unele dintre stânci sunt perfect ovale, iar altele au forma unor farfurii zburătoare. Ce este și mai interesant la aceste formațiuni stâncoase este faptul că acestea își modifică continuu forma prin erodarea nisipului slab cimentat. În literatura pseudoștiințifică mai sunt denumite pietrele vii sau pietrele care cresc, pe motiv că, în timp, își măresc volumul, dar acest lucru este fals. 

Peisajul depășește cu mult așteptările, sunt mulţi trovanți mai mari sau mai mici cu tot felul de forme. Par a fi OZN-uri împietrite sau meteoriți căzuți pe pământ, ori pălării sombrero. Oamenii locului destăinuie secretele a ceea ce numesc „trecători spre lumea de dincolo”. Se spune că ascunse în umbrele copacilor și foșnetul frunzelor, lumile de dincolo își deschid porțile și îi lasă pe cei cu sufletul împăcat și sincer să cunoască taine ascunse oamenilor. Dincolo de porţile duhurilor bune, localnicii spun că încă se mai găsesc prăzi ale haiducilor. Ei cunoșteau secretele porților magice și le foloseau ca să scape de potera aflată pe urmele lor. Oamenii de aici întotdeauna au crezut într-o lume invizibilă, existentă între cer şi pământ, iar în anumite împrejurări, unii oameni spun că au reuşit să o vadă, dar mai ales să o audă.

 Chiar trăieşti cu senzaţia că se aud zgomote din lumea de dincolo, iar în zare aerul pare că fierbe. Pietrele emană mister, par să ne comunice lucruri venite din alte lumi. Uşor „înfricoşat” de atmosfera din jur, arunc o privire la semeţia munţilor care îşi arată splendoarea. Ăştia sunt munţii noştri!

Coborâm tulburaţi spre parcarea de la care am urcat, privind cu grijă în urmă, să nu ne urmeze vreo piatră... Dar munţii povestesc cărări prietenoase, blânde, care te îmbie să le alinţi cu bucuria ta de a merge cu inima plină, chiar dacă e foarte cald deja afară. Încă o cană de apă rece la fântână pe drumul de întoarcere, şi puterile sunt refăcute. Înapoi la autocar pe drumul pe şosea. Mergem spre Măgura – la ultimul obiectiv de azi, după ce vom face o pauză pentru o privelişte încântătoare pe malul râului Buzău.

 La Măgura descoperim cel mai mare ansamblu național de sculptură în aer liber din țară. Tabăra a fost organizată în perioada 1970 - 1985. Inițiativa a aparținut sculptorului Gheorghe Coman, sprijinit de Uniunea Artiștilor Plastici din România, pentru a marca 16 secole de la prima atestare documentară a orașului Buzău. 16 ani s-au realizat aici sculpturi, iar sculptorii erau, la acea vreme, elevi ai liceelor de artă din țară sau proaspeți absolvenți ai Academiei de Arhitectură din București. O desfăşurare de creativitate, de viziune artistică, de la stiluri clasice la forme fantastice se defăşoară pe dealul din vecinătatea Mănăstirii Ciolanu. Pentru o clipă am încercat să-mi imaginez atmosfera din tabăra de sculptură, suflul, freamătul, respiraţia mâinilor care au cioplit piatra în acei ani.

Înapoi spre casă, deja ne îndreptăm spre orele serii. În autocar e linişte, turiştii par că-şi sedimentează locurile văzute şi trăirile avute. O vreme nu le mai spun nimic, nu vreau să stric bucuria acumulărilor lor, pe care – trebuie să recunosc, mi-au transferat-o şi mie. Ajungem acasă obosiţi, dar mai bogaţi cu amintiri din atâtea locuri frumoase.

Călătoriţi, dragilor! Umple-ți-vă viața cu aventuri, nu cu lucruri. Trebuie să aveţi povești de împărtășit, nu obiecte de arătat.

 

Mic dicționar malițios

 Te-am susţinut la vulnerabilitate = M-ai stresat, ai pus presiune pe mine

Te-am ajutat financiar când aveai nevoie = M-ai îndatorat

Îmi pasă de tine şi de parcursul tău = Vrei să controlezi ce fac

Mi-e dor de tine = Mă deranjezi, nu (mai) am nevoie de tine şi de dragostea ta

Încerc să fiu raţional, lucid = Eşti îngâmfat

Vreau să fac ceva pentru oameni, să mă implic = Vrei să fii în centrul atenţiei

Mă afectează anumite lucruri = Şantajezi emoţional

Am anumite sensibilităţi = Joci teatru, te prefaci

Ţin la onoare şi la demnitate = Eşti narcisist (indiferent ce-ar însemna asta!)

Am nevoie de susţinere şi ajutor = Mofturi, n-ai nicio problemă, te alinţi

Sunt într-o situaţie dificilă = Eşti foarte OK

Am o părere despre ceva = Faci pe deşteptul

Ofer o soluţie = Te dai mare

Sunt temperamental = Eşti isteric

Am reacţii = Eşti nebun, du-te la spital

Sunt dezamăgit de ceva = Vrei atenţie

Am atitudine civică = Eşti scandalagiu

Vreau calitate = Eşti prea pretenţios

Sunt romantic = Eşti un prefăcut

Vreau să ascultăm muzică = Mă plictiseşti

Mergem la teatru, la film, la muzică, în călătorii, plimbare = Ce contează? Mergi pentru tine

Vreau să comunicăm = Mă mai deranjezi mult?

Vreau sex = ?

Vreau să mă simt bine = Beţivule

Vreau o viaţă = Vei avea război

Te iubesc = Nu-ţi pasă de mine

Încerc să te înţeleg = Eşti hoţ

Mă afectează unele lucruri = Nu te afectează nimic

Poveste pentru oameni mari

 A fost odată un împărat, care dorea să cucerească tot, să stăpânească tot ţinutul pe care îl vedea cu ochii. Îl chema Durere – Vodă şi nu avea alt gând decât să fie împărat absolut. Doar că ţinutul pe care îl voia era locuit de diferite triburi, care trebuiau învinse. Până acum nu reuşise decât puţin din acest vis de mărire, aşa că într-o zi un înţelept de la curte i-a zis:

-         Mărite împărat, de săptămâni întregi mă tot gândesc, socotesc şi mă uit la stele să văd ce ai putea să faci pentru a birui.

-         Te ascult, înţeleptule! spuse Durere – Vodă, atent la bătrân. Grăieşte!

-         Apăi..., eu cred că trebuie să câştigi nu cu forţa, ci cu mintea. Cu înţelepciunea.

-         Continuă înţeleptule! deveni brusc atent regele. Cum ai spus că te cheamă?

-         N-am spus... mă numesc Orgoliu Alb. Şi slujesc la curte de ani buni. Numai că n-aţi băgat de seamă...

-         Ei, hai, să auzim ce ai de spus!

-         Împărate, trebuie să găseşti o armă mai eficientă. Nu e de ajuns că oştenii supuşi se aruncă în luptă, trebuie o strategie. Minim de efort cu maxim efect!

-         Şi care ar fi acea armă? întrebă curios împăratul, sprijinindu-se în bărbie gânditor.

-          Tocmai la asta mă gândesc de săptămâni întregi! Şi m-am gândit să facem un concurs, dacă veţi fi de acord.

-         Ce fel de concurs? Înţeleptule, sper că nu te ţii de glume, am treburi mai importante de rezolvat la curte! se încruntă Durere – Vodă.

-         Iertare şi milă! Majestate, am invitat câteva arme, vom vedea care din ele este mai ucigătoare.

-         La ce te-ai gândit? Sunt numai ochi şi urechi!

-         Păi am chemat: un glonţ, un arc cu săgeţi, o piatră, nisipul fierbinte, cuţitul, sabia, un tun. Să vedem care face cele mai mari răni!

-         Avem şi cobai înţeleptule? Carne de tun avem?

-         Avem, Sire, spuse mândru înţeleptul. Avem din rândul supuşilor. Şi mai am un sac aici.

-         Ce ai în sac, maestre Orgoliu Alb?

-         Împărate, dacă nu vă veţi da verdictul că una din armele chemate aici, la competiţie, face rănile cele mai adânci, ca să doboare ţintele, vom desface sacul. Vom vedea la sfârşit.

-         Înţeleptule, nu ştiu ce joc faci aici, dar îmi place! Să aflăm ce armă ne trebuie pentru a putea răni cel mai adânc. Să înceapă!

 

Şi competiţia a început. După 3 zile şi trei nopţi, înţeleptul, după ce a cântărit cele ce se întâmplaseră, îi spuse Împăratului Durere – Vodă:

-         Împărate, glonţul ucide, dar puţini oameni. Apoi, nu avem atâtea arme de foc câţi oşteni, iar praful de puşcă nu e de ajuns. Nu e suficient pentru provocarea de răni adânci!. Săgeţile din arcuri sunt mai slabe ca gloanţele, chiar dacă le punem în vârf otravă. Nu au o bătaie prea lungă, iar unii din cei care se împotrivesc au scuturi. Trebuie să facem rău altfel!

-         Continuă, înţeleptule! spuse regele conectat la judecata bătrânului.

-         Piatra e mai bună decât arcul, dar tot mai slabă ca gloanţele. Piatra nu omoară, ea doar răneşte şi slăbeşte puterea potrivnicilor... Nisipul fierbinte trebuie să îl arunci în ochi, de aproape, trebuie iuţeală, nu-l poţi folosi de departe. Cuţitul şi sabia se folosesc tot de aproape. Apropierea de ţinte ne poate face vulnerabili, ei pot fi mai puternici în lupta corp la corp.

-         Am înţeles, zise împăratul. Vrei să folosim tunul! spuse luminat Împăratul. Care este eficienţa lui? Ce concluzii ai tras?

-         Majestate! Nici tunul nu e o armă suficient de suplă, de mobilă. Toate aceste arme fac rău, dar omoară în mică măsură şi nu ucid în profunzime. Vă propun să deschidem sacul.

-         Să-l deschidem, înţeleptule, dacă aşa spui. Ce este în sac?

-         Ce am în sac, spuse bătrânul Orgoliu Alb, face dezastru între cei ce ni se opun. Demolează puterile celorlalţi, îi îngenunchiază şi le va provoca răni care se vor vindeca greu sau niciodată. Este arma prin care se face răul cel mai profund. Odată aruncate, nu se vor mai întoarce, aşa cum nici mortul nu se mai întoarce de la groapă.

-         Înţeleptule, nu mă mai face să aştept, spuse Durere-Vodă. Cum obţinem ceea ce vreau: durerea cea mai mare, care să mă facă să am un imperiu întreg? Care este răul cel mai zdrobitor, cu ce se poate face răul cel mai adânc? Ce ai în sac?

-         Cuvinte...

Bacalaureat

 Motto: Liceu – cimitir al tinereții mele (George Bacovia)

 

 

Atunci când s-au petrecut aceste întâmplări, credeam că nimic nu va putea fi în viaţă mai greu, mai intens pentru mine. Aveam aproape 18 ani! Sigur că m-am înşelat, dar privind înapoi, se păstrează acel fior, acea senzație că m-am aflat la o intersecţie de drumuri. Unii cred în destin – şi probabil există anumite lucruri dincolo de noi, dar mai cred că Dumnezeu ne așază unele borne, rămânând să depindă exclusiv de noi cum parcurgem drumul între două sau mai multe repere.

 

Liceul a însemnat pentru mine acea perioadă când te descoperi pe tine. Ieşirea din copilărie îmi dădea senzaţia că trec la un alt nivel, unul de la care priveam cu o oarecare trufie anii naivi din urmă. Am luat mult din mediul familial pentru a-mi defini un comportament, o atitudine, dar mă uitam şi la alţii cum şi ce făceau. Mă simţem mândru când, în clasa a noua, eram un fel de „protejat” al unui tip dintr-a douăsprăzecea, ce mă luase sub aripa lui! Eram vecini de bloc, ăsta era secretul, şi chiar el îmi sugerase să mă înscriu la liceul, căruia îi făcea o reclamă nebună. N-a fost nevoie, paşii m-au dus într-acolo. Prezenţa în pauze în preajma celor din ultimul an – fie pe holuri, fie în curte, la baschet sau la fotbal, experienţa primelor concerte rock cu ei la diferite săli din Bucureşti m-au făcut să mă împletesc mai repede cu dragul meu liceu.

 

Experienţele specifice vârstei n-au întârziat să apară: petrecerile, chiulul de la ore pentru a merge la film, excursiile la munte, fumatul în toalete, farsele făcute profesorilor, apariţia primilor fiori de iubire, primele versuri scrise. În clasa a zecea, la început, furat de peisajul adolescenţei, am ignorat prea mult şcoala, şi deodată m-am văzut pus în dificultate. Sigur că nu realizam, dar tata a avut la un moment dat „ideea” să meargă pe la şcoală... Într-o situaţie similară, în urmă cu doi ani, fratele meu alesese să se culce la 8 seara, sperând că nu va fi trezit când tata se va întoarce. L-am însoţit şi eu, am „adormit” şi eu la 8 seara. Credeţi că tata s-a lăsat impresionat? Aş! Ascultam de undeva de sub plapumă şi mă făcusem mic de tot, cum tata îşi scoate cureaua... Iar în timpul ăsta, mama nu a apărut defel prin camera noastră, deşi ştiam că plânge undeva, în sufragerie.

 

În cazul meu, am ales să înfrunt realitatea. Am rămas în sufragerie, aşteptând confruntarea! Tata a venit calm, tacticos şi şi-a scos cureaua. Am suportat cu stoicism, meritam! A fost singura dată când tata a fost nevoit să fie dur, o singură curea la palme m-a trezit, iar pentru asta îi mulţumesc şi azi. Aveam, totuşi, situaţie de corigenţă la cinci materii, iar vara următoare urma să susţin examenul de treapta a doua, care îmi permitea să continui liceul. Dacă nu, exista opţiunea şcolilor profesionale, unde învăţai o meserie, e adevărat, dar nu mai puteai accede la facultate decât făcând liceul la seral. Era groasă, ce mai. Am terminat primul trimestru cu doar 2 corigenţe, am recuperat 3, dar eram încă în situaţie delicată. Până la sfârşitul clasei a zecea, am apăsat pe acceleraţie şi am recuperat. Am învăţat ca un nebun pentru examenul de treaptă, iar rezultatele au demonstrat ceea ce tot tata mai spunea despre noi, caracterizându-ne: brânză bună în burduf de câine. Intrasem al doilea pe listă!

 

Clasa a unsprăzecea şi a douăsprăzecea au confirmat creşterea mea, fără însă a fi una fulminantă. Mă maturizase oarecum teama aceea că puteam să o iau pe un alt drum. În ultimile două clase de liceu s-a accentuat sentimentul interior al emoţiilor, aşa că am mers la cenaclul literar al liceului, ţinut de profesorul de filozofie. Ceva ardea în mine, mă şi îndrăgostisem de o colegă, care, însă mă respingea. La cenaclu, era la modă poezia modernistă, poeziile cu vers alb, exprimările menite să surprindă, exprimările absconse, pretenţioase. Eu am ales să scriu clasic, oarecum mai simplist, dar sincer, cu mesaj uşor de înţeles. M-au făcut praf acolo! Ce-i asta, poezie de copii? Profesorul de filozofie m-a apărat, a fost singurul. A explicat că fiecare are felul său de a se exprima, că fiecare lucru are ceva frumos în el. Ce ani!

 

Se apropia examenul de bacalaureat. Sfârşitul liceului însemna şi să realizăm un proiect, care conţinea parte scrisă şi parte desenată, frumos îndosariate în coperţi de carton, cu scris auriu. Zis şi făcut. Un prieten al mamei mele m-a ajutat la partea desenată, omul era tehnician proiectant, m-a ajutat şi cu documentarea, aşa că aveam o lucrare de diplomă căreia îi lipsea doar ţipla. Am citit lucrarea, am învăţat, dar emoţia pusese stăpânire pe mine. Îmi aminteam de examenul de treaptă şi mă gândeam că aş fi putut rata acel examen important pentru mine. Acum mă gândeam că ratarea bacalaureatului însemna ratarea şansei de a da la facultate. Eram pregătit pentru admitere, nimic de spus, dar era acest examen intermediar, obligatoriu pentru înscrierea la învăţământul superior. Dacă mă împiedic? Poate că asta ar fi însemnat amânarea pentru toamnă sau anul următor, dar aceste lucruri decalau totul, schimbau datele problemei, mă puteau pune pe un alt drum, pe care nu îl voiam. Poate plecam în armată un an şi jumătate, nu nouă luni cât se făcea de către vitorii studenţi, viaţa mea ar fi luat un alt curs. Cine ştie ce aş fi făcut?

 

Probele scrise la bacalaureat au mers bine. Ultima „încercare” era prezentarea proiectului de absolvire. Unii susţineau că este cel mai uşor lucru la bacalaureat, eu insistam că am emoţii. Şi am avut de ce! În ziua examenului trăiam cu toţii un amestec de sentimente: teama legată de trecerea examenului, nostalgia sfârşitului perioadei liceului şi entuziasmul unei vârste, nevoia de a trăi clipa. Înainte de a intra la examen, această explozie interioară ne-a făcut să încercăm un ultim gest care să ne lege de anii de liceu, să creăm o amintire puternică. Exista o tradiţie, care cred că s-a oprit la noi, ca în ultima zi de şcoală, absolvenţii, în semn de căpătare deplină a libertăţii, eliberaţi de şcoală şi de controlul ei, să-şi ardă la comun unele efecte ale şcolii: o cămaşă de elev, matricola, caiete, chiar pantaloni de uniformă şcolară, haine, etc. Tot ce avusese legătură cu şcoala. Era ceva nebunesc, dar am crezut că astfel continuăm o tradiţie specifică liceului nostru şi nu suntem mai prejos. O ambiţie stupidă. Am făcut asta în curtea şcolii, într-un loc relativ ferit, dar... fumul a fost vizibil, iar un profesor ne-a văzut. Efervescenţa vârstei îşi spunea cuvântul.

 

Am intrat în examen fără să ne dăm seama că gestul nostru ne-ar putea costa. În comisia de la clasa noastră era şi un profesor de la Politehnică, un om echilibrat, căruia îi mulţumesc şi acum. Comisia de examen nu ştia ce se întâmplase afară cu vechile noastre haine, aşa că examenul a început în linişte. Eram fiert de emoţie. Am început să prezint lucrarea. Vocea îmi tremura... Profesorul invitat m-a ajutat, deşi el nu mă cunoştea. Neaşteptat, profesorul nostru de la clasa a douăsprezecea a început să mă încurce. Răsfoia lucrarea mea şi mă întreba tot felul de lucruri. O fi fost ceva chimic negativ acolo, nu ştiu! Poiate emoţiile mele au răzbătut până la el, iar asta l-a enervat. Până am primit o întrebare. Problema a fost că eu nu am înţeles întrebarea, căci răspunsul îl ştiam. Aşa că am făcut o gafă. În loc să cer clarificări la întrebare, m-am aruncat şi am spus o prostie cât mine de mare! Dar în rest, ştiusem din proiect, iar lucrarea arăta impecabil. Nu eram de picat! Asta a fost şi părerea domnului profesor de la Politehnică, atunci când profesorul meu m-a poftit afară. Uite, de exemplu, vezi uşa aceea?  m-a întrebat ironic. Ia vezi cum arată pe afară!

Căzuse cerul pe mine. Cred că eram pământiu. Profesorul de la facultate i-a şoptit ceva profesorului meu, după câteva secunde încărcate. Apoi mi-au zis: uite, văd că ai muncit la proiectul ăsta, dar nu prea ştii şi le cam încurci... Întrebaţi-mă şi altceva, am spus disperat. Uite, a continuat profesorul meu de la clasă, îţi dăm examenul, că ai muncit, dar nu poţi primi mai mult de 5 pentru gafa făcută. Liber!

 

Când am ieşit din sală, eram stors de orice energie. Nu-mi venea să cred. Pentru o gafă puteam rata totul! Colegii mă întrebau ce am făcut, dacă am trecut, iar eu dădeam din cap că da. Atunci de ce eşti supărat? m-a întrebat o colegă. Am luat 5, am spus trist. Şi eu şi Bobby la fel – a spus ea zâmbitoare. Da?? Am făcut eu ochii mari. Cum a fost la voi? am întrebat degrabă. Aţi făcut vreo... gafă? Nuuuuu, a râs ea. N-am învăţat mai nimic, ne-a făcut altcineva proiectele, n-am ştiut, aşa că ne-a trecut pentru că am făcut lucrările şi am spus că nu dăm la facultate. Eu ştii că nu am astfel de gânduri, iar el e sportiv... Totuşi, eu eram în altă situaţie, mă gândeam. Şi aveam planuri de facultate. Ce mai contează? Trecuse! Sau aşa credeam eu.

 

O forfotă a început din senin pe sălile liceului. Deodată suntem chemaţi cu toţii înapoi în sală. Am crezut că ne comunică notele, dar ştiam că oricum, acestea se vor afişa la avizier. Tremuram. În sală a venit profesorul de la clasă care fusese în comisie şi directoarea adjunctă a liceului. Ne-a făcut cu ou şi cu oţet. Cum să ne ardem hainele în curtea liceului? Cum ne-am permis? Cine ne credem? Şi dă-i şi zi, şi combate! Măsura? Cea mai blândă, ne-a zis directoarea: m-am consultat cu domnul profesor şi am hotărât ca toate notele pe care le-aţi primit la proba practică să fie scăzute cu un punct! A, OK, au zis majoritatea. Ce-mi pasă dacă în loc de 8 e 7, dacă în loc de 7 e 6? Dar cum rămâne cu noi, cei 3, care avem 5? Picăm? Pierdem bacul?

 

Am întrebat asta în cabinetul directoarei 10 minute mai târziu, unde ne-am dus toţi 3. A fost de neînduplecat! Dar de ce să plătim doar noi 3 pentru nesăbuința tuturor? am întrebat uimit. Nu, mi-a răspuns femeia trufaş, toţi plătesc, pentru că tuturor li se va scădea nota, a explicat nervos. Da, dar numai noi suntem afectaţi. Pierdem bacul! Nici n-a vrut să audă. Ne-a trântit uşa în nas. Ne uitam unul la altul şi nu ne venea să credem. În curtea liceului a circulat povestea printre mulţii elevi ce erau atunci acolo. Majoritatea mă compătimeau pe mine, pentru că ştiau că mă pregătisem pentru facultate şi aş putea rata această şansă. Erau şi unii profesori care spuneau acelaşi lucru, dar nu aveau cum să mă ajute, să ne ajute. Apoi a apărut afişul la avizier, cu notele scăzute, cu semnătură şi ştampilă. Un act oficial, unde scria că noi trei aveam nota 4 la proba practică. Oare ce orgolii şi ambiţii îi fuseseră atinse acelei profesoare? Cineva mi-a sugerat să sun acasă să chem un părinte de urgenţă la şcoală, poate el va avea mai multă trecere. Vis a vis de liceu – o cabină telefonică pe care nu o folosisem niciodată în 4 ani. Am sunat, a răspuns mama. Tocmai a venit acasă tac-tu, zice (culmea, că de obicei venea după 6 seara, acum sosise mai devreme, cred era 3 şi jumătate sau 4). O să vină el la şcoală imediat. A urmau o jumătate de oră de fierbere şi aşteptare. Minutele treceau greu. Între timp au apărut şi părinţii celorlalţi 2 colegi. Împreună cu tata, s-au dus direct la directoare, au intrat fără noi.

 

După altă jumătate de oră de tensiune, apare secretara, care scoate documentul semnat şi ştampilat de mai devreme, în care cei 3 apăreau picaţi şi pune alt document, altă listă, în care tuturor li se scăzuse câte un punct, iar noi rămăsesem cu 5. Însă acest document nu era ştampilat. Ce mai conta? Tata a venit din cabinetul directoarei şi mi-a zis: s-a rezolvat. Nicio clipă nu m-a acuzat, nu m-a judecat, a înţeles că nu meritam să fiu picat, că făcusem parte, alături de ceilalţi colegi, dintr-o întâmplare nefericită, ce nu ne putea fi imputată. În fine, trecuse. Oare?

 

Am plecat spre centru cu colegii, eliberat, să căutăm să stăm la o terasă. Eram într-o stare de euforie greu de descris. Brusc, a început să plouă, o ploaie zgomotoasă de vară a început să biciuie asfaltul. Toţi s-au ascuns sub diferite adăposturi găsite, eu am ales să stau cu mâinile depărtate în mijlocul străzii şi să primesc răpăiala ploii ca pe o binefacere. Am închis ochii şi preţ de câteva secunde eram în altă lume. Să se spele tot răul, tot ghinionul! Peste câteva zile am plecat să facem banchetul la munte. Fusese organizat din timp, abia aşteptam să mergem acolo, era ultimul prilej de a fi împreună cu colegii, să facem nebunii de care să ne amintim. A fost frumos! M-am întors acasă şi zilele următoare am continuat pregătirea pentru examenul de admitere de la facultate. Mă liniştisem. Nici nu bănuiam ce va urma. Când a sunat telefonul de la şcoală, am crezut că doar mă cheamă să vin să iau diploma de bacalaureat de la secretariat. Când colo, secretara şefă de la liceu mă anunţă că profesorul meu din comisia de la lucrarea practică (nu cel de la Politehnică!) a făcut sesizare la Minister, reclamând că examenul a fost... trucat! Nu-mi dau seama dacă profesorul acela chiar a făcut acea reclamaţie, sau directoarea adjunctă, care fusese rănită în vreun orgoliu. M-am panicat. O iau de la capăt ?

 

Prima întrebare pe care i-am pus-o secretarei a fost: asta înseamnă că am pierdut bacul? Am pierdut facultatea? Şi ce frumos fusese la banchet... A, nu, linişteşte-te, mi-a zis secretara – o doamnă absolut respectabilă şi prietenoasă cu toţi elevii. Va veni o altă comisie să vă examineze, de la minister. Facem alte proiecte? am întrebat sugrumat. Nu, vă examinează pe lucrările pe care le-aţi făcut. De data asta să le citiţi! mi-a spus amuzată, trădând un aer de calm şi linişte, de care aveam atâta nevoie! Examinarea era peste 3 zile. Am convocat de urgenţă cei 2 colegi la mine acasă în aceeaşi zi. Ne-am întâlnit să punem ţara la cale... Bobby când a venit, zâmbea. Stai liniştit, mi-a zis. Va fi bine. Ştiu ce vorbesc. Nu ştiu de ce, l-am crezut... Câteva ore am tot discutat, am întors pe toate feţele. În timpul ăsta, ai mei nu s-au agitat nicio clipă. N-au dat niciun telefon, nu m-au presat. Tot ce trebuie să faci e să înveţi proiectul. Atât – asta e tot ce mi-a spus tata. Erau de un calm enervant.

 

Dar eu eram turbat. Deşi învăţasem dumnezeieşte proiectul (oricum ştiam şi de la examenul anterior, totuşi învăţasem), eram plin de emoţii. Nu ştiu dacă am dormit nopţile alea. Problema a fost şi încă mai este uneori, că anumite lucruri le luam prea în serios, exista tendinţa de a dramatiza unele întâmplări. Când am ajuns la liceu, prima persoană cu care ne-am întâlnit a fost secretara şefă. Ne-a zâmbit jovial şi ne-a spus să stăm liniştiţi. I-am spus: vă daţi seama că s-ar putea să nu pot să dau la facultate iar eu m-am pregătit atât de mult? Căutam un sprijin, o încurajare de la ea. O să poţi, o să dai şi o să faci şi facultate, sunt sigură! mi-a spus privindu-mă în ochi

 

Apoi, comisia. Preşedintele comisiei – un tip înalt, deşirat, cu puţină chelie şi o cravată total nepotrivită cu costumul pe care îl purta fără să agreeze acest lucru. Era atât de detaşat. În comisie mai erau 2 doamne care nu m-au întrebat nimic, tot scriau ceva. Am citit lucrarea ta, mi-a spus tipul înalt. E foarte bună, informaţii complete, coerente, desenele foarte bune. Ce poţi să-mi spui despre proiect? m-a întrebat cu un glas cald. Şi am început să turui... nu mă mai opream. Apoi – aceeaşi întrebare la care gafasem! De data asta înţelesesem întrebarea şi am răspuns foarte bine. Am dat şi alte informaţii, nuanţe pe care le culesesem ulterior, care nu erau în proiect. De ajuns! m-a oprit el. Nu înţeleg de ce această situaţie, văd că ai o lucrare foarte bună şi eşti pregătit! M-am uitat şi pe notele tale de la celelalte materii... Cred că ai potenţial, bănuiesc că vei da la facultate. Ce s-a întâmplat cu tine la examen? m-a întrebat surprins. Probabil emoţiile, am spus în şoaptă. Scapă de ele, tinere! mi-a spus cu un aer prietenesc, zâmbind în colţul gurii. Degeaba ai marfă bună, dacă nu ştii să o vinzi. În viaţă reuşesc nu cei care au cunoştinţe multe neapărat, cât cei care au poate mai puţină materie cenuşie, dar şi-o valorifică la maxim! Dacă nu era reclamaţia de faţă, dacă erai la primul examen, ţi-aş fi dat 8 ! Aşa, date fiind circumstanţele nu pot să-ţi dau mai mult de 6. Succes pe mai departe!

 

Din ce mi-au povestit ceilalţi 2 colegi, din cauza emoţiilor, dar şi pentru că nu prea se pregătiseră, aceştia n-au ştiut să spună mai nimic la reexaminare, dar comisia nu venise să ne taie aripile, aşa că au trecut şi ei. Mă întrebam dacă se mai poate întâmpla ceva, atât eram de înfricoşat. M-am dus direct la secretariat şi am îmbrăţişat-o pe secretara şefă şi am plâns în braţele ei. Draga de ea! A doua zi mi-a dat diploma de bacalaureat şi m-a îndemnat: direct la facultate mergi acum, du-te să te înscrii! Am încredere că va fi totul bine! Succes!

Viaţa a mers mai departe, am depăşit acest nod cu bine... În anul 4 de facultate am absolvit un curs opţional de pedagogie. Îmi plăcea ideea de a preda la clasă. Deşi eram şi sunt un tip emotiv, tot timpul am luptat cu emoţiile mele să le înving. După absolvirea cursului de pedagogie, am ales să fac 2 ore de predare ca examen final la liceul unde absolvisem. Ceva mă chema înapoi, ceva mă trăgea acolo. Profesoara de fizică a fost încântată să mă ajute, dar şi profesorul de limba română, care avea ora de dinaintea orei mele de fizică. Ştia că eu urmez după ora lui, aşa că m-a chemat în clasă la finalul orei şi a spus clasei: dragi elevi, după română aveţi fizica. Domnul profesor, aici de faţă, o va înlocui pe profesoara voastră pentru o oră. A făcut ca şi voi acelaşi liceu şi vă rog să-i acordaţi toată atenţia şi respectul cuvenit! Într-o zi veţi fi şi voi ca el. Profesorul a ieşit din sală şi m-a lăsat singur cu clasa... Îngrozitoare emoţii! Dar încet, încet, m-am descurcat, elevii m-au îndrăgit, iar eu am rămas cu amintiri deosebite. Înainte să plec, după felicitările primite de la profesoara de fizică şi cea de pedagogie, am trecut pe la secretariat. Secretara şefă se pensionase...

 

Cred că e foarte importantă şi lupta noastră, în afară de destin. Funcţie de atitudine, de cultură, de educaţia primită, de pregătire, de oamenii din jurul nostru, putem face destinul mat. Dumnezeu se joacă uneori cu noi, dar ceea ce ştiu e că ne iubeşte.