Există mai multe vieţi

Nu ne ajunge o singură viată să ne trăim visele.

Clepsidra scurge nisipul

Dar alta se umple.

E un nisip uneori albastru,

Alteori umed.

 

Dacă ne naștem din nou, primim o nouă speranță.

Pentru cea veche există „deja vu”,

Ca un flash,

Ca un cântec ce nu s-a compus.

A fost?

Mintea construiește tot

Iar sufletul decorează o lume pustiită.

Speranța vine şi pleacă, niciodată nu rămâne.

Dacă există mai multe vieți

Există şi mai multe iubiri.

Mai multe arderi.

Dar același foc.

Viata pare a fi o scurtă pauză

Între două muriri.

Dar fiecare viaţă e o nouă şansă,

Pentru viaţa de care am uitat.

Doar firul acela, subţire, curs din înaltul tău e acelaşi.

O delimitare fină

Între ploaie şi picur

Între zâmbet şi râs,

Între farmec şi încântare.

 

În viaţa trecută am avut o poveste

În viaţa asta iscodim altă viaţă

A fost şi va fi, dar acuma este

Prezentul greu - faţă cu faţă.

 

Nu ne ajunge o viaţă să ne trăim patimile

Să ne învingem demonii,

Să transformăm în cenuşă emoţiile

Şi durerile.

Unele iubiri se repetă din viaţă în viaţă.

Se schimbă cerul,

Se schimbă culorile,

Dar oamenii se caută,

Se reîntâlnesc,

Orb,

Iar inimile lor sunt aceleaşi.

La alt etaj,

Ei retrăiesc altă iubire,

Sau aceeaşi.

Ca şi cum nu a fost de ajuns cealaltă,

Ca şi cum încă una va mai fi după asta.

O iubire care se repetă în gol.

 

Decât să trăiesc o dragoste mereu

În mai multe vieţi,

Eu aş vrea doar una,

Acum.

 

Irepetabilă.

 

Discurs la lansarea "Secundei de graţie"

Acum aproape un an şi jumătate lansam la Librăria Mihai Eminescu o plachetă de gânduri, versuri şi eseuri. Cu această ocazie, am ținut un mic discurs la începutul evenimentului, al cărui text l-am găsit recent, în arhiva calculatorului. Mărturisesc că recitindu-l, am fost cuprins de emoție şi am simțit nevoia să împărtășesc, aducând aici textul rostirii mele de atunci. Mulțumesc încă o dată, celor care au fost prezenți, care au apreciat emoția, poezia şi gândul bun. Vă ofer în cele ce urmează textul discursului:

Bună dimineața şi bine ați venit, dragii mei!

Mărturisesc că sunt emoționat – cine n-ar fi? – dar în egală măsură sunt fericit că am reușit să ne adunăm cu toții aici, într-un spațiu cald şi primitor, inspiraţional, printre cărți şi emoții, pentru a sublinia liricul, ideea de poezie, de simţire, de trăire pozitivă. În această cheie văd eu acest eveniment, şi sper că nu greșesc când spun că sunt bucuros pentru performanta de a ne întâlni atât de numeroși oameni în jurul sensibilității, a muzicii sufletului şi nu în spatele unui eveniment trist. Mulțumesc că ați venit!

Unii dintre dumneavoastră aţi fost şi la prima mea carte, lansată la distanță de aproape 2 ani şi mai bine de 50 kg... ! Evenimentul s-a făcut la Hotelul Silva din Bușteni, am lansat atunci „Silva - lacrimă şi jar” , un roman de dragoste, ce cuprinde şi unele date autobiografice. Au fost clipe minunate, ce m-au încărcat cu energie în timp, pentru a putea veni azi în fata dumneavoastră cu acest nou volum, intitulat „Secunda de grație”. Este o plachetă ce cuprinde 3 secțiuni, 3 subtitluri: gânduri, versuri, eseuri. Din capul locului vă spun, şi am mai spus asta: nu sunt poet, eu doar scriu ce simt... Textele îmi sunt însoțite pe alocuri de ilustrațiile inspirate ale fiului meu, Răzvan-Adrian, de care sunt foarte mândru, şi pe care îl felicit pentru modul în care a reușit să realizeze dialogul dintre ideile ce circulă printre rânduri şi spiritul acelor desene, pline de tâlc şi consistență, de nerv, dăruire şi talent. Să-l susținem, să-l aplaudăm pe tânărul creator, aflat aici, lângă mine, pentru inspirație, pentru energie și - de ce nu, pentru look-ul său de invidiat la care a ajuns prin ambiție, forță, perseverență. Bravo!

Să revenim la carte şi aș vrea acum să aduc un cuvânt de mulțumire editurii Smart Publishing, care a scos lucrarea în condiții excepționale, aș zice, doamnei Delia Petrescu, în special. De asemenea, domnului Mihail Soare, care a scris prefața cărții ce se lansează azi. Mihail Soare este un poet, prozator şi publicist român, cu numeroase cărți publicate, apariții în reviste literare tipărite, prezențe în antologii sau referințe critice, câștigător al unor concursuri literare. Este un nume important în peisajul literar contemporan, iar aprecierile dumnealui reușesc să mă „fotografieze” destul de subtil, „blitz”-ul acestor fotografii  putând să-mi arate şi ce urmează, care este următorul pas pe care aş putea să-l fac pe tărâmul pe care m-am aventurat. Mulțumire şi respect!

Așadar, la fel ca vărul meu, Viorel Gongu, după ce am debutat cu roman, am continuat cu poezie. Dacă tot suntem la capitolul mulțumiri, el este cel care m-a „lansat la apă” în martie 2017, el mi-a scris prefața la volumul de debut şi care m-a susținut atunci. Aveam în acele momente niște emoții îngrozitoare, abia puteam vorbi. Ceea ce n-am povestit până acum nimănui este că în dimineața imediat următoare lansării de la Bușteni, Viorel m-a sunat şi m-a întrebat: ce faci, te-ai apucat de treabă? La ce te referi? am întrebat. Păi la următoarea carte! Trebuie să existe următoarea carte! Mulțumesc, Viorel Gongu!

Nu există o ordine prioritară a celor cărora le mulțumesc. Aceștia sunt cei din familia mea, începând cu soția, Gabriela, băiatul meu, Răzvan-Adrian, ori fratele meu Florin Gongu - şi el scriitor de articole de o viață, sau verișorul Dan Niculescu, un om sensibil, un om deosebit, cu care am avut întotdeauna o comunicare foarte profundă. Ori dacă vorbim de cei din sală -  vechi prieteni, foști colegi de serviciu, cunoștințe, cu toții oameni frumoși care au venit să susțină altceva decât gerul şi încrâncenarea, dovedind că aşa cum am mai tot spus şi scris: suntem rezultatul propriilor alegeri, avem libertatea să fim fericiți, să fim buni, sau, precum spune filosoful grec Epictet în motto-ul cuvântului meu înainte: „Fericirea ta este darul voinței tale”.

Despre plachetă, câteva cuvinte: textele sunt aduse de pe blogul meu, intitulat chiar „Secunda de grație”, dar sunt şi scrieri mai vechi sau mai noi, depozitate în sertar. Unele din versuri sau eseuri au mai fost publicate de-a lungul timpului în unele reviste, publicații sau antologii. Sub titulatura „Gânduri” am așezat mici pastile, sunt puncte de vedere personale, abordări subiective fără pretenția deținerii adevărului absolut. Toate aceste texte, însă, conțin parte din sufletul meu, din simțirea mea, mai demult sau mai recent. Vă invit să vă bucurați, să primiți gând bun şi căldură, reflexie, dor de romantism, patimă îmblânzită şi soare. Sub titlurile „Versuri” şi „Eseuri” am așezat cele mai potrivite poezii şi poeme în proză pentru a fi publicate, scrise de-a lungul timpului. Vă mărturisesc că versurile, eseurile, toate aceste atingeri lirice – mai mult sau mai puțin inspirate, rămâne la latitudinea dumneavoastră să apreciați, reprezintă multe din stările mele, atunci când în viață s-au petrecut lucruri solicitante. Trebuie să subliniez, deși este bine știut, că cea mai mare inspirație o primești pe fondul durerii, în timpul disperărilor, printre lacrimi. Sigur – ăsta nu este un îndemn la a căuta nefericirea, dar este un fel de a face din lucrurile neplăcute care ni se întâmplă un pretext de a recupera emoții ce altfel probabil nu s-ar naște. Emil Cioran scria în „Pe culmile disperării” (1934): ): ): ): „Este de o mie de ori mai multă complexitate într-o disperare absolută, decât într-o bucurie absolută.” Recuperarea înălțimilor sufletului ce apar în momente de cumpănă – fie şi fericite (fericirea pare sau este cel puțin la fel de greu de gestionat ca şi nefericirea, în opinia mea), așadar recuperarea acestor senzații, încercarea de împărtășire, de limpezire a minții și spiritului sunt lucrurile care m-au animat şi mă animă în întreprinderea mea.

O să invit şi pe Adrian să spună câteva cuvinte, despre cum se simte în această zi, despre desenele lui, despre textele mele. Poate să şi recite din carte ceva ce i-a plăcut mai mult. Totodată, poate împărtăși oricine va avea dorința, inspirația, emoția să o facă.

Mulțumesc şi vă invit să cumpărați cartea din librărie. Vă voi oferi celor care veți dori şi un gând scris. Apoi, pe cei care veți putea, vă voi aștepta la Cercul Militar, peste drum, într-un separeu, unde putem plânge în voie.

19.01.2019

Librăria Mihai Eminescu, București

4 trasee de weekend pentru a (re)descoperi România

Odată cu revenirea treptată spre o viată normală, tot mai multi dintre noi vor dori din nou să călătorească, să se bucure de vreme bună, de peisaje şi aer curat. În afara clasicului litoral, a Deltei Dunării sau de Valea Prahovei, România are o sumedenie de frumuseți ce așteaptă să fie descoperite şi redescoperite. Iată 4 trasee ce pot fi parcurse în weekend cu mașina din București, având astfel avantajul că necesită un buget de timp şi de bani rezonabil în comparație cu un concediu de minim o săptămână.

Primul traseu - o zi - valea Prahovei şi valea Oltului

București – Ploiești – Sinaia – Predeal – Râșnov – Zârnești – Făgăraș – Tălmaciu – Căciulata – Râmnicu Vâlcea – Pitești – București.

Lungime traseu – aproximativ 560 km. Dacă plecați dimineața, la 07.00, vă puteți întoarce seara, la ora 21.00, maxim 22.00, chiar şi cu o doză de neprevăzut. Obiective de vizitat: cetatea Râșnov, mănăstirea Şinca Veche, cetatea Făgăraș.

Costuri pentru 2 persoane: un plin de benzină – aproximativ 220 lei. Alte cheltuieli pe drum – 250 lei.

Total: aproximativ 470 lei

Traseul se poate face şi în sens invers, adică plecând pe valea Oltului şi venind pe valea Prahovei

Al doilea traseu – o zi – spre unul din polii frigului din România

 București - Buzău - Barajul Siriu - Întorsura Buzăului - Cetatea Prejmer - Săcele - Vălenii de Munte – Ploieşti - Bucureşti.

Lungime traseu - aproximativ 450 km. Dacă plecați la 8 dimineață puteți să vă întoarceți la ora 20.00 liniștit.

Obiective de vizitat: barajul Siriu, cascada Pruncea (în zona barajului), Vama Buzăului (la 10 km de Întorsura Buzăului), unde se pot vedea Rezervația de Zimbri şi cascada Urlătoare, cetatea Prejmer.

Costuri benzină pentru 2 persoane - aproximativ 170 lei. Alte cheltuieli - 250 lei.

Total: aproximativ 420 lei

Desigur că traseul se poate aborda şi în sens invers, plecând spre Vălenii de Munte.

Al treilea traseu – o zi şi jumătate – descoperind drumul Târgu Secuiesc – Focșani

Se poate pleca după prânz pe traseul București – Ploiești – Predeal – Brașov – Sfântu Gheorghe – Şugaş Băi, unde se poate înnopta într-un peisaj şi un aer excepțional. A doua zi se pleacă pe traseul: Şugaş Băi – Târgu Secuiesc – Focșani – Buzău – Urziceni – București.

Lungime traseu – aproximativ 580 km

Vedeta excursiei este parcurgerea porțiunii Târgu Secuiesc – Focșani (DN 2D), adică trecerea din Transilvania în Moldova. Drumul, care are 125 km, este dat recent în folosință după ce a fost reparat (acum câțiva ani) şi este superb. După ce ajungeți la Lepşa – o zonă insuficient cunoscută, dar absolut încântătoare, puteți admira cascada Putna.

Costuri benzină pentru 2 persoane - aproximativ 250 lei. Diverse cumpărături pe drum, inclusiv mese – 300 lei. Cazare – 150 lei

Total: aproximativ 600 lei

Al 4 - lea traseu - două zile şi jumătate - şi Oltenia e frumoasă

Tot cu plecare după prânz, se poate alege traseul București – Pitești – Râmnicu Vâlcea – Horezu – Baia de Fier, unde se poate înnopta. A doua zi se poate vizita Peștera Muierilor, apoi plecați pe Defileul Jiului. Pe drum, vizitați mănăstirea Lainici. Ajungeți la Petroșani, unde vizitați Peștera Bolii - este fantastică!  Din Petroșani îndreptați-vă către orașul Vulcan, apoi urcați încă 8 km până în stațiunea Straja, unde puteți să vă cazați. Stațiunea funcționează mai mult iarna, pentru ski. Vara este cam pustiu, dar peisajul este minunat A treia zi, înapoi la București prin Valea Jiului. Pe drum puteți vizita salina Ocnele Mari de lângă Râmnicu Vâlcea.

Lungime traseu – aproximativ 700 km

Costuri benzină pentru 2 persoane:– aproximativ 350 lei. Alte cheltuieli– 350 lei. Cazare 2 nopți– 300 lei

Total: aproximativ 1000 lei

Acestea sunt trasee şi costuri experimentate anul trecut. Se pot aduce îmbunatățirile, propriile variante creative, puteți combina traseele, ideea e ca atunci când se va putea să plecați la drum!

Grația secundei

Patinează ochii, răvășiți de tine.

Răsuflarea ta dansează cețoasă.

Gândurile mele se întorc acasă,

Pictura de gând e invidioasă

Pe surâsul tău lunecând din vine.

Aş descrie viața ca pe o cădere,

Ca o vijelie de furtuni cerești.

Izul de cafea răsturnat din cești

De care mereu te îndrăgostești

Pentru că îţi dă şi amar şi miere.

E-un amestec viu de prezent şi karmă

Desenez grația secundei de vis

Cred că într-o lume cu un scop prezis

În care curajul este interzis

Speranța rămâne singura armă.

11.05.2020

Supliment de jurnal la spital

Deşi închisesem coperţile jurnalului din motive care ţin de nevoia de a mă proteja, din coştientizarea neputinţei şi inutilităţii unor reacţii într-un univers bizar, mă întorc azi o clipă şi mai aduc o însemnare. Simplele impresii şi percepţii nu sunt de ajuns, e nevoie de experienţa concretă a realităţii, pentru ca tuşa să fie veritabilă. Peste ani, citind aceste rânduri probabil voi exclama: am trăit noi asta?

Astăzi e 6 mai. Deşi sunt bine, sunt, ca mulţi dintre noi după o anumită vârstă, tributar nevoii de monitorizare medicală. Fără a furniza detalii care nu sunt necesare, am să spun că o dată la 3 luni trebuie să merg într-o unitate medicală (n-am să dau niciun nume, că nu asta contează) pentru a face un control, a primi o reţetă şi uneori a face şi analize, ori alte controale necesare. Ultima astfel de vizită am făcut-o la începutul lunii februarie, când doar se discuta despre ce se întâmplă în China, fără să fim afectaţi de vreo măsură. Sigur, în orice spital există un curs al activităţilor, cu care m-am obişnuit, de-a lungul timpului lucrurile s-au mai îmbunătăţit, s-au organizat mai bine, deşi de regulă de fiecare dată se pierde mult timp. Urmare programării, azi am fost din nou acolo, căci au trecut 3 luni. Mă aşteptam să fie reguli schimbate, să existe o rigoare ridicată, aşa că eram pregătit pentru orice. Eram?

La poarta spitalului îmi apare portarul în faţă, ca şi cum urma să intru la sediul NATO. Mă priveşte în faţă trufaş câteva secunde, apoi pare că cedează şi îmi spune:

-         Să trăiţi!

-         Merg la medic pentru reţetă, zic, dar el nu-mi răspunde nimic şi se dă la o parte. Îmi văd de drum, dau să intru în clădire, când apare alt „stâlp” al securităţii, cu mască şi banderolă pe mână.

-         - Aţi făcut triajul? mă întreabă.

-         -Nu, ce-i asta? întreb mirat.

-         Păi acolo, lângă poartă e o baracă, o vedeţi? Mergeţi acolo, să vă ia temperatura şi să vă completeze o fişă. Fără aia nu puteţi merge la doctor!

-          OK, zic buimac şi mă îndrept spre baracă, încercând să mă strecor - fără succes - printre picăturile de ploaie.

Dau să intru în baraca pe care scrie „Triaj”, dar sunt oprit la intrare cu un ton agresiv.

-         Nu vedeţi că e cineva înăuntru? Aşteptaţi!

Mă conformez imediat, fac câţiva paşi înapoi şi aştept cuminte să-mi vină rândul. După o vreme, apare o doamnă în spatele meu, cu o umbrelă. Din gheretă se aude:

-         Doamna cu umbrela, poftiţi!

Nu-mi vine să cred. Ploaia curge, gluga nu mă ajută prea mult. Într-un final, mă invită şi pe mine în baracă.

-         Luaţi loc! îmi spune pe un ton imperativ, arătându-mi un scaun.

-         Mulţumesc, o să stau în picioare, răspund cu glas scăzut.

-         Staţi jos, acolo! insistă asistenta. Aveţi mască? Fără să aştepte răspunsul, spune: luaţi-o pe asta!

-         Dar nu vreau să stau jos, îi spun din nou. Nu sunt obosit. Apoi, apuc masca şi o pun pe faţă.

-         - Să vă iau temperatura, zice foarte preocupată, şi apropie de cap scanerul de temperatură. 35 cu 2! De ce nu vreţi să staţi jos, de ce nu vreţi să cooperaţi? Daţi-mi buletinul!

Îi dau buletinul şi aştept. De la poartă cineva strigă:

-         Sunteţi pe listă?

-         Ce listă? întreb mirat şi speriat. Am vorbit cu doamna doctor la telefon. Nu ştiam că trebuie să mă trec pe vreo listă.

-         - Cum vă numiţi? mă întreabă.

După ce îi spun, mă liniştesc.

-         Sunteţi pe listă – îmi strigă portarul.

Primesc o fişă, primesc înapoi buletinul, apoi sunt lăsat să plec. Intru în spital şi scriu SMS doctorei că am ajuns. Este foarte aglomerat, nici vorbă de distanţă între oameni.  La scurt timp, cineva îmi strigă numele.

-         Actele dumneavoastră!

Îi dau fişa de la triaj şi buletinul. Se întoarce cu un formular de vreo 8 pagini faţă-verso cu tot felul de consimţăminte. Că am fost informat, că sunt de acord să prelucreze datele, că am luat cunoştinţă. Dacă se întâmplă ceva, să se poată spună: ai semnat, noi nu ne asumăm nimic... Formularul l-am completat cu pixul personal, pe perete. Abia pot respira din cauza măştii, ochelarii mi se aburesc. Nu mai văd niciun rând din formular. Hârtiile îmi cad pe jos. La fel şi ochelarii. Nimeni nu mă întreabă de formular. Mă duc eu şi fac semne disperate din pragul uşii. Vine cineva, îmi ia formularul şi îmi cere cardul de sănătate.

-         Mergeţi la recoltare, zice o asistentă.

După ce îmi ia sânge, nu ştiu unde să mă duc. Mă învârt pe hol, nimeni nu mă întreabă nimic. Pe hol trece o asistentă mignonă, îmbrăcată cu pantaloni albi. Atât de albi, încât lasă să se ghicească lenjeria intimă de dedesubt. Bine că se ia doar sânge, nu şi tensiunea. Doamne, unde mi-e capul??

-         De unde iau reţeta? întreb temător o altă asistentă, aflată în preajmă.

-         De la doamna doctor, îmi răspunde cu zâmbetul pe buze, crezând că a făcut o glumă bună.

-         Şi doamna doctor unde e? insist eu, dar nu primesc niciun răspuns.

Am rămas în mijlocul sălii de recoltare şi nu ştiu încotro s-o apuc. O anunţă cineva pe doctoriţă?mă întreb, am voie să intru pe secţie după ea? Mă mai bagă cineva în seamă? După câteva momente parcă suspendate în timp, întreb asistenta care îmi zâmbise ironic:

-         Auziţi, până în februarie, veneam o dată la 3 luni, în felul ăsta eram mai puţin pe drumuri. Acum de ce ne cheamă lunar? Nu suntem mai expuşi aşa? S-au schimbat regulile din cauza epidemiei?

-         Nu ei au schimbat reguile, zice asistenta cu ochii în pământ.

-         Păi nu de medicii de aici, zic, de cine o fi făcut această schimbare. E în dezavantajul nostru! zic uşor nervos

-         Da, dar nu cei de aici au decis, revine asistenta.

Boală veche la noi: contează vinovăţiile, nu să rezolvăm problema... Ies pe hol şi aştept să-mi dea cineva reţeta. După o vreme, primesc reţeta şi fug la farmacie. Ploaia s-a oprit.

La farmacie nu are medicamentul. Sunasem înainte cu câteva zile să rezerv medicamentul la farmacie, primisem asigurarea că îl voi găsi, tocmai să evităm multe drumuri de făcut. Farmacista uitase.

-    Staţi, zice, să sun la altă farmacie, poate au ei, apoi ne fac ei Aviz de însoţire. O sună pe diriginta farmaciei, apoi ea la altă sucursală, apoi diriginta sună înapoi.

-         Aveţi noroc, am găsit la altă sucursală, zice farmacista. Staţi să sun la ei să le spun că mergeţi să vă dea.

După o vreme:

-         Nu răspunde, mai aşteptaţi puţin?

Povestea are un final fericit, totuşi. Undeva, după prânz, apăsat de sunetele sirenelor care urlau pe bulevardul gol, m-am suit într-un Uber şi m-am îndreptat spre casă.

România, ce ţară minunată.

Jurnal de criză - sfârşit de capitol

Închid jurnalul deocamdată, sfârşesc un capitol, cel puţin. Poate o să revin la un moment dat, dar pe moment aş vrea să mă depărtez de chestia asta. Sunt extraordinar de dezamăgit de tot ce e în jur - asta e senzaţia pe care o încerc. De la factorii decidenţi, până la oamenii obişnuiţi. E aşa cum am denumit o poezie: „Nu e lumea mea”.

Câteva observaţii pot face, câteva mini-concluzii, mici fotografii ale peisajului, aşa cum se văd prin ochii mei. Am să încerc să structurez:

-         Suntem pe cont propriu din toate punctele de vedere. Nu are cine să ne ajute, să ne susţină, în afara noastră. Nimănui nu-i pasă. Scapă cine poate. Nu există empatie, nu există solidaritate, există doar egoism feroce;

-         Puşi în faţa unor situaţii limită, oamenii au reacţionat dezorganizat, agitat, au dat dovadă de amatorism, de tulburare, de lipsă de raţiune, de lipsă de luciditate;

-         Au apărut pescuitorii în ape tulburi şi viitorii îmbogăţiţi ai crizei, aceia care, ajunşi pe un câmp de bătălie cu victime, fură verighetele oamenilor căzuţi sau lănţişoarele de la gât celor neputincioşi sau morţi;

-         Puterea corupe exponenţial pe cei slabi, adică pe cei mai mulţi. Interesele electorale rezistă şi primează la un anumit nivel în raport cu nevoile de salvare. E ca atunci când avem o clădire care arde din temelii, iar câţiva pompieri, în loc să intervină, fac poze ca să se vadă că ei erau acolo, pentru a primi mai târziu vreo compensaţie;

-         Resursele de vanitate umană sunt infinite. Este de neimaginat asumarea - ca gest firesc, e considerat sfârşitul lumii ideea de a face un pas înapoi după o greşeală, cât de mică. Între minus infinit şi plus infinit e o linie foarte fină care delimitează. Drumul de la agonie la extaz ar putea fi parcurs extraordinar de simpu şi rapid, dar acest lucru nu se face pentru că simple cuvinte ca „Mulţumesc” sau „Scuză-mă”, sau „Am greşit” sunt considerat cosmice, imposibil de pronunţat.

-         Spiritul de turmă pe care l-am văzut demonstrează că teoriile sociologice despre care am citit, manualele de manipulare în masă, funcţionează. O vreme mă gândeam că suntem liberi şi nu putem fi păcăliţi chiar atât de mulţi şi într-o aşa de mare măsură. M-am înşelat.

Mai sunt şi alte observaţii de ordin secundar, probabil cu altă ocazie o să le aşez şi pe acelea pe hârtie. Deocamdată, toate acestea îmi creează un sentiment pronunţat de amărăciune, din care nu ştiu cum să ies. Îmi revine în minte scena de ieri, duminică dimineaţă când, în jurul orei 10, încercând să savurez primăvara suspendată în aer, sorbind din cafea şi căutând în micul univers de la etajul 6 un „sclipăt” de speranţă, vorba marelui Adrian Păunescu, totul s-a năruit. Pe stradă a apărut o maşină din care se striga la megafoane agresiv: „Rămâneţi în case! Rămâneţi în case!” La ce duce asta? Ce rezolvă? Ce transmite această atmosferă în mentalul colectiv?

Mă retrag într-o zonă în care sper să mă protejez, privesc ce se întâmplă şi mă rog la Dumnezeu. El rămâne singurul meu punct de sprijin.

Jurnal de criză - 23 aprilie - a început refrenul relaxării

Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.

Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.

Mă întreb ce voi simţi când voi reciti jurnalul, peste un timp: Furie? Indignare? Frustrare? Mă uit la desfăşurarea evenimentelor şi am senzaţia că privesc un film de mâna a treia. Atâta lipsă de coerenţă, de logică, de organizare. Atâta bătaie de joc! Cel mai mult mă uimeşte nu atât ce se întâmplă pe scenă, cât impasibilitatea spectatorilor. Nimeni nu se teme de demascare, de oprobriu, de consecinţe, totul se defăşoară pe faţă, la vedere. Neigienic, murdar, amestecat, pestilenţial. Urât... iar spectatorii sunt plictisiţi. Ba, unora chiar le place, sau pretind asta.

Da, ştiu, s-a adunat multă nervozitate. În perioada asta se ilustrează multe ziceri şi înţelepciuni de genul: cea mai bună minciună e adevărul, sau cel mai bun loc să ascunzi un lucru este la vedere, ori clasica vorbă a lui Murphy: creează o problemă, apoi rezolv-o. Nivelul de inteligenţă din jur poate nu e aşa scăzut (sau este) dar capacitatea de reacţie, spiritul civic sunt sigur sub nivelul mării. Trist.

M-am uitat pe cifre. Atât de la noi, cât şi din alte ţări. Cifre oficiale, nu inventate. Ce constat? Că cifrele sunt aparent încă mari, nu există vreo tendinţă existentă vizibil, măsurabilă, de scădere a numărului de îmbolnăviri sau al deceselor, dar s-a dat startul relaxării. E un nou refren la modă! Nu că nu aş vrea să se relaxeze situaţia, dar mă întreb ce a determinat startul relaxării? Situaţia medicală, după cum se poate cuantifica – NU. Atunci? Nu înseamnă asta că nu e nicio legătură semnificativă şi demonstrabilă între izolare şi vreun efect medical pozitiv? Că n-a avut şi nu are rost această măsură? A, o să spună cineva că relaxarea e pentru că nu se mai poate din punct de vedere economic. Cum, şi asta nu se putea întrezări din prima clipă? Ceva îmi scapă.

Sau nu îmi scapă, doar că are alte explicaţii. În ultimele luni am văzut tot felul de bâlbâieli din partea celor de departe, şi mai ales de la noi. Virusul nu se transmite de la om la om, ba se transmite. Dezinfectarea cu alcool nu e bună, ba e bună. Zborurile cu China nu trebuiesc întrerupte, ba da. Masca nu e bună, ba e bună. Nu e momentul de relaxare, ba da este, la 2 zile după asta, deşi datele nu s-au schimbat. Ce-i asta? E de înţeles uşoara precipitare în faţa unei situaţii noi (a se citi prostie, incompetenţă), dar aici şi-a făcut loc şi reaua intenţie (a se citi ticăloşia, hoţia). Din ceea ce văd, din cifrele prezentate oficial de ei, eu înţeleg că hotărârea relaxării FĂRĂ explicaţii medicale, fără rezultate demonstrabile demonstrează falimentul măsurii de izolare la domiciliu şi de închidere a unei bune părţi a economiei, inutilitatea şi toxicitatea economică a acestui lucru. Dar răul a fost deja făcut, nu?

Chiar şi în faţa unor evidenţe imposibil de negat, încă există în diferite medii voci care aberează, doar ca să nu se poată spune că s-au înşelat în trecut. Cred sincer că, dincolo de explicaţii pshihologice privind orgolii rănite, sau alte aiureli, chestii mărunte, asta e o dovadă de fanatism fără margini, care poate fi periculos pentru societate.

Ştiu, azi e zi de sărbătoare, e sfântul Gheorghe. Iar până pe 15 mai am ajuns să facem AMR: 21.