COMPLICE

E foarte greu să găsești pe cineva empatic cu tine, să existe o atitudine pozitivă, de susținere, când ești într-o anumită situație. În general, fiecare o știe pe a lui, e preocupat de propria-i viață şi puțin îi pasă de freamătul interior al altuia. De aceea, cel mai bine este să nu cauți un anume sprijin, chiar dacă ai nevoie de el, preferabil e să rămâi realist şi să încerci să-ţi iei din altceva seva şi fărâma de gând bun, speranța.

Nu poți judeca pe nimeni şi ideea nu e de învinovăți pe cineva. Cel mai bine e să-ţi analizezi alegerile, opțiunile, făcând comparații raționale şi privind drept. În final, inclusiv după asumarea unor riscuri, constați că ești într-un punct mai bun. Avem astfel ocazia să realizăm că cel mai bun mod în care putem avea un viitor favorabil este să construim chiar noi acel viitor, cum spunea cineva. Unii vorbesc despre noroc. Dar acest noroc îl poate inventa fiecare dintre noi. Lipsindu-se de un suport exterior ce nu vine şi abandonând așteptările care neîndeplinite, creează dezamăgire, asumându-ne riscuri, făcând alegeri îndrăznețe.

În viață nu trebuie arsă nicio etapă. Fiecare experiență ne învață ceva, fiecare treaptă ne pregătește pentru următoarea, şi toate astea ne dau limpezimea să facem cele mai bune alegeri. Iar asta nu intră în contradicție cu conceptul de destin sau cu credința, sunt sigur că Dumnezeu îi ajută pe cei îndrăzneți. Privit astfel, Dumnezeu este mai degrabă un complice cu care „complotez” pentru binele meu în propria intimitate.

Fără pompă, fără festivism sau declamații inutile.

Supermarket

Ar fi trebuit ca la naștere să știm adevărul… Să ni se spună ce variante avem. Înainte de a alege un culoar în viață, trebuia să aflăm: sunt câteva opțiuni. Dacă mergi pe drumul A, de exemplu, vei avea atuurile x şi y, dar vei avea dificultățile z şi k. Şi tot așa, dacă mergi pe drumul B, sunt avantajele astea şi dezavantajele celelalte. Apoi drumurile C, D sau E, vor fi fiecare cu particularitățile lor.

Şi fiecare ar fi gândit: a, deci ce mă interesează mai mult? Ce pot ignora, ce mă afectează cel mai puțin? De ce am nevoie mai mult? Atunci alegi. Iar dacă ai ales, nu mai ai ce pretinde mai târziu! Doar că Dumnezeu a ales pentru noi. Împreună cu noi.

Dar acesta e un mod fatalist de a gândi, pentru că destinul mai depinde şi de fiecare. Mâna destinului se amestecă şi se însoțește cu puterea ce ne vine din interior de a merge pe unul din drumuri. Dar sunt toate drumurile prestabilite? Conțin ele combinația de plus şi minus? Cât şi cum putem crea propriul drum?

Oamenii se compară între ei. De obicei fiecare își dorește ce are altcineva. Însă, este posibil să extragem din însușirile altora şi să le atașăm la persoana noastră pur şi simplu? E ca şi cum te-ai duce la supermarket şi ai lua din raioane, dintre: sănătate, inteligență, aspect fizic plăcut, succes, şi așa mai departe. Pe care le lipești de tine.

Mi se pare un mod egoist de a gândi şi naiv în același timp. Pentru mine au trebuit să treacă 50 ani ca să… încerc să înțeleg că cine realizează şi își asumă propria condiție, cu tot cu eventualele frustrări, acela se poate împăca cu sine însuși. Iar singura armă la dispoziție este schimbarea, a cărei eficiență depinde de atitudine.

Cine nu – nu.

Când crezi

Când crezi că le-ai văzut pe toate, viața bate filmul din nou şi lucruri inimaginabile se petrec. Când ajungi la capătul răbdării, când crezi că nu mai există resurse şi speranță, speranța însăși se arată, zâmbind de sub o piatră. Când crezi că ai pierdut, că ai alunecat, când se surpă dintr-o dată pământul sub tine, apare de nicăieri o șansă, un mâner de care să te apuci, o luminiță care să te ajute să introduci în încuietoare cheia ce deschide ușa disperării.

Dumnezeu se joacă cu noi.

Sau ne dă exact acele experiențe ca să vedem cine suntem şi ce trebuie să facem. Ce trebuie să facem cu credința, cu speranța, cu înălțimea, cu căderea. Lucrurile nu se petrec cum vrem noi, ci cum este bine. Dintre valorile cele mai de preț pe care învățăm astfel să le apreciem sunt: autocontrolul, încrederea în sine, combativitatea şi regina RĂBDARE.

De fapt, Dumnezeu ne iubește.

Dans între piloni

Nu e despre părerea mea e mai bună decât a ta, nu e despre cine e mai convingător, despre cine e mai credibil. Nu e despre „eu dețin adevărul absolut”, nici despre reputații, bârfe, insinuări. Nu.

E vorba despre adevărul fiecăruia, despre felul în care ne împăcăm cu soarta noastră, despre dorința de a ne simți confortabil, liber. Despre asta e vorba? Știu că sunt incomode reperele declarate, dar fiecare din noi le vede, le simte, le acceptă în sinea lui. Oricât am contesta, sunt lucruri pe lume cu valoare de absolut, ca niște piloni, în jurul cărora se poate țese o deltă de influențe, înțelesuri şi variante. După mintea și sufletul meu, acești piloni ar fi: NEGRU, ALB, ADEVĂR, MINCIUNĂ, sus, jos, moale, tare. Şi mai sunt câteva. Vă invit la rațiune.

Viața e un dar. Fiecare face cu darul primit ceea ce vrea: îl risipește, îl complică, îl pune sub semnul întrebării, sau îl adoră, se bucură de el. E normal să existe un joc în comportament, un nivel de pierdere și de aproximare. Toleranța te învață să accepți tot. Sau aproape tot. Şi să supraviețuiești.

Pentru că nu contradictoriul părerii e problema ci felul în care e afișată aceasta. E un dans în care trebuie să intri, o legănare, un zbor printre pietrele incasabile ale orgoliilor, o plutire pe zâmbetele ițite din câteva priviri pătrunzătoare. E şi o muzică insinuantă, cu accente uneori, un parfum abia sesizabil de gând răsturnat cu iz de galop şi o scară. O scară lungă, cu trepte firave şi margini concave, pe care să te sui să poți ajunge pe platforme la care putini au acces. Vă invit la spirit.

Nimănui nu-i pasă – acesta e adevărul.

Cu marea în ciorapi

             Mâine e duminică. Duminică de vară senină, vie, taină, pol ceresc şi vină așteptată... Se-aude chemarea nopții, ca razele lunii să poarte o nouă victorie! Peste drum, oamenii cântă în surdină imnul verii trecute - o melodie lângă soare, fără refren, căldură pierdută la subțiori, toropeală ascunsă în întuneric, zori chemați de nopți fără sfârșit! Mi-e vară. Şi aş vrea să plouă.

Într-o zi ca asta a venit pământul fierbinte şi a strigat apa, gândul a alunecat pe zăpada razelor de lună iar viaţa s-a revoltat: De ce? De ce vântul urcă pe crengi, de ce simţurile încremenesc, de ce palmele mor?

Vara duce pe umeri povara dulce a gândului mistuit, arsura începuturilor, mirarea iubirii. Florile stau să evadeze din cântul grădinilor, luminile par să se-mbete, se lichefiază albastrul pornirilor de dor, iar verdele se așează la masa odată cu Dumnezeu. Toată așteptarea frigului se transformă în minciună, o farsă de sâmbătă după-amiaza, cu inima scoasă din pieptul prea zburdalnic.

Ochii aleargă şi transpiră, iar proştii timpului se minunează: Cum? Unde e marea turcoaz să ne surpe visul, unde   s-au ascuns valurile preaplinului? Cred că iubirea e o stare albă, subțire şi neglijentă. În iulie, zborul se naște din cădere iar săruturile se studiază la școală. E ... vară.

Poimâine, muzica va fi amintire. Până la iarnă vor veni viermii vremii să ne distrugă pânza de jar, deliciul merelor necoapte, hotarul de apă, scoicile... Nu mi-e teamă de zadar, doar mi-e drag de crengile plictisite, ce abia aşteaptă dictatura de stropi. Vara, frunzele ţipă, iarba exclamă iar pământul râde. Suntem noi.

Azi, plina vară ne înfășoară cu nisip, cu flori şi cu prosoape roșii. E absolută viaţa fără nori. Curajul moare în faţa nefirescului. Culorile se-amestecă şi ne fură pofta de grindină, surâsul galben. Nu e rost, e puțin, dar sus, atât de sus, ca să poţi dormi cu greierii pe pernă şi cu marea în ciorapi. Abscons, stăpânește visarea, ca un dar împachetat în rouă. 

TRENUL

Îmi imaginez viața ca pe un drum. La început mergi pe o alee, nu știi unde te afli, nu știi ce urmează.

Apoi, sunt poduri, prăpastii, drumul se poate îngusta, sau poate deveni abrupt. Totul e să mergi mai departe. La un moment dat vin trenuri. Trebuie să te sui într-unul! Să nu mergi veșnic pe jos, pentru că ai să obosești prea devreme şi nu poți ajunge departe. Trebuie să iei trenul potrivit, trenul cel mai potrivit pentru tine. Şi să nu te lași influențat de unii din jurul tău care, neavând ca tine șansa urcării într-un tren, îţi spun să nu te sui. Cei care fac asta nu ţi-au fost prieteni, așa că poți să renunți la ei. Prieten îţi este acela care, văzându-ți șansa, te încurajează să o îmbrățișezi, chiar dacă el nu are un tren la fel de frumos în care să se urce.

Începutul e cel mai greu, apoi, cu timpul, se aleg cele bune de cele rele. N-o să mai fie așa greu să te sui într-un tren şi mai rapid, şi mai luxos. Te vor căuta ele, aceste trenuri pe tine, dacă vei rămâne în spiritul în care ai fost la primirea primei șanse. Să nu dai înapoi. Trenul va merge mai repede, mai încet, mai sus sau mai jos. Va avea o viteză din ce în ce mai mare dacă te-ai suit în trenul tău.

De aceea, fiind în viteză, unele lucruri nu le vei putea vedea. Nu vei avea timp să zăbovești în anumite puncte. Pentru că trenul aleargă. Dar aşa, din mers, multe poți intui! Inteligenta, gândul bun, sufletul, te vor ajuta să iubești o gară prin care treci cu viteză foarte mare. Şi viteza creste… iar aici e toată viața ta. Trăiește-o!

După o anumită vârstă, viteza trenului scade din ce în ce… Dar aici e avantajul acestei vârste: mergând cu viteză mai mică, ai timp să vezi ceea ce anterior nu ai observat, nu ai sesizat. Vezi cu alți ochi un gest, o reacție, un zâmbet sau o supărare. Un plânset. Vezi, înțelegi şi trăiești credința, îl simți pe Dumnezeu cu adevărat în suflet, te bucuri de fiecare dimineață ca un copil şi te inundă fericirea când lucruri mici ţi se întâmplă. Mergi mai încet şi poți vedea peisajele din tren, vezi florile, vezi culorile, asculți muzica anotimpurilor, trăiești relaxat şi ai timp de tine.

Şi trenul merge… Chiar dacă mai încet, ai împlinirea să ajungi şi să te bucuri de locuri noi în liniște, să descoperi fațete şi trăiri ce nu credeai că vei avea vreodată timpul, emoția să le primești. Fiecare vârstă are frumusețea ei.

Îmi imaginez viața ca pe un drum. Iubesc trenurile din viața mea, pe care le-am căutat cu îndârjire, iar trenul în care sunt şi care a încetinit acum sper să se oprească cât mai departe.

Şi cât mai frumos.

Zodia racului

E zodia în care aerul fierbe, în care lumina alunecă de pe fiecare frunză, e atunci când cerul râde. E timpul ploilor calde şi violente, al dimineților pietrificate.

Suntem în zodia racului.

Dar ne întâlnim cu un timp în care nepăsarea alungă dramul de empatie din noi, cu un veșmânt al unei veri agresive, în care muzica e plesnită pe pereți, iar cizmele calcă picăturile noastre de suflet, scurse din somnul de după amiază. Aș vrea să redevin copil și să retrăiesc o seară de vară, aș vrea să concentrez acolo fiecare speranță ce se zbate, chinuită de nefiresc, de lăturalnic, de zadar.

Nu-i vara de vină, nu-i zodia, e ritmul în care se scurg orele, e apa temerilor, sunt luptele din priviri, confecționate cu zeci de cărămizi de lacrimi. Nu e prea cald, doar frigul e prea puțin, motoarele sufletelor nu se mai reglează. E ca şi cum n-a plouat, dar totul e ud.

Într-o altă viață geana şi sulița se echilibrau, culorile se amestecau într-un dans frumos al nuanțelor. Într-o altă existență luna adormea pe fotoliu seara, privind la cerul râzând – poate singurul care nu ne-a trădat. Mă întreb ce anume a născut voluptatea de a răni, frenezia de a fi izolat, ușurința de a fi ipocrit.

Anotimpul trebuie să fie al tuturor, nu doar al unora ce răzbat. Mă voi simți stingher să mă împlinesc doar eu într-un univers deteriorat, alimentând o izolare pe care chiar eu o pun pe tapet. Mă uit în jur şi văd o vară prea încărcată cu goluri de rău, cu căderi în hău, în care se târăsc raze de soare pe funduri de lac secat, cu aerul fiert şi revărsat peste zâmbetul nostru, arzând fiecare fir galben. E un amestec de nervi şi ignoranță, de nepăsare şi intoleranță. Ar trebui să fim într-o zodie blândă, transpirând bucuria, dar nu se simte decât un bici vajnic şi neregulat, provocând dezamăgire, durere, rană. Un sentiment de boală care avansează.

Poate de aceea i se spune şi zodia cancerului.