Mâine e duminică. Duminică
de vară senină, vie, taină, pol ceresc şi vină așteptată... Se-aude chemarea nopții, ca razele
lunii să poarte o nouă victorie! Peste drum, oamenii cântă în surdină imnul
verii trecute - o melodie lângă soare, fără refren, căldură pierdută la subțiori, toropeală ascunsă în întuneric, zori chemați de nopți fără sfârșit!
Mi-e vară. Şi aş vrea să plouă.
Într-o zi ca asta a venit pământul fierbinte şi a strigat apa,
gândul a alunecat pe zăpada razelor de lună iar viaţa s-a revoltat: De ce? De
ce vântul urcă pe crengi, de ce simţurile încremenesc, de ce palmele mor?
Vara duce pe umeri povara dulce a gândului mistuit, arsura
începuturilor, mirarea iubirii. Florile stau să evadeze din cântul grădinilor,
luminile par să se-mbete, se lichefiază albastrul pornirilor de dor, iar
verdele se așează la masa odată cu Dumnezeu. Toată așteptarea frigului se
transformă în minciună, o farsă de sâmbătă după-amiaza, cu inima scoasă din pieptul
prea zburdalnic.
Ochii aleargă şi transpiră, iar proştii timpului se minunează:
Cum? Unde e marea turcoaz să ne surpe visul, unde s-au ascuns valurile
preaplinului? Cred că iubirea e o stare albă, subțire şi neglijentă. În iulie,
zborul se naște din cădere iar săruturile se studiază la școală. E ... vară.
Poimâine, muzica va fi amintire. Până la iarnă vor veni
viermii vremii să ne distrugă pânza de jar, deliciul merelor necoapte, hotarul
de apă, scoicile... Nu mi-e teamă de zadar, doar mi-e drag de crengile
plictisite, ce abia aşteaptă dictatura de stropi. Vara, frunzele ţipă, iarba
exclamă iar pământul râde. Suntem noi.
Azi, plina vară ne înfășoară cu nisip, cu flori şi cu prosoape roșii. E absolută viaţa fără nori. Curajul moare în faţa nefirescului. Culorile
se-amestecă şi ne fură pofta de grindină, surâsul galben. Nu e rost, e puțin,
dar sus, atât de sus, ca să poţi dormi cu greierii pe pernă şi cu marea în
ciorapi. Abscons, stăpânește visarea, ca un dar împachetat în rouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu