Dans între piloni

Nu e despre părerea mea e mai bună decât a ta, nu e despre cine e mai convingător, despre cine e mai credibil. Nu e despre „eu dețin adevărul absolut”, nici despre reputații, bârfe, insinuări. Nu.

E vorba despre adevărul fiecăruia, despre felul în care ne împăcăm cu soarta noastră, despre dorința de a ne simți confortabil, liber. Despre asta e vorba? Știu că sunt incomode reperele declarate, dar fiecare din noi le vede, le simte, le acceptă în sinea lui. Oricât am contesta, sunt lucruri pe lume cu valoare de absolut, ca niște piloni, în jurul cărora se poate țese o deltă de influențe, înțelesuri şi variante. După mintea și sufletul meu, acești piloni ar fi: NEGRU, ALB, ADEVĂR, MINCIUNĂ, sus, jos, moale, tare. Şi mai sunt câteva. Vă invit la rațiune.

Viața e un dar. Fiecare face cu darul primit ceea ce vrea: îl risipește, îl complică, îl pune sub semnul întrebării, sau îl adoră, se bucură de el. E normal să existe un joc în comportament, un nivel de pierdere și de aproximare. Toleranța te învață să accepți tot. Sau aproape tot. Şi să supraviețuiești.

Pentru că nu contradictoriul părerii e problema ci felul în care e afișată aceasta. E un dans în care trebuie să intri, o legănare, un zbor printre pietrele incasabile ale orgoliilor, o plutire pe zâmbetele ițite din câteva priviri pătrunzătoare. E şi o muzică insinuantă, cu accente uneori, un parfum abia sesizabil de gând răsturnat cu iz de galop şi o scară. O scară lungă, cu trepte firave şi margini concave, pe care să te sui să poți ajunge pe platforme la care putini au acces. Vă invit la spirit.

Nimănui nu-i pasă – acesta e adevărul.

Cu marea în ciorapi

             Mâine e duminică. Duminică de vară senină, vie, taină, pol ceresc şi vină așteptată... Se-aude chemarea nopții, ca razele lunii să poarte o nouă victorie! Peste drum, oamenii cântă în surdină imnul verii trecute - o melodie lângă soare, fără refren, căldură pierdută la subțiori, toropeală ascunsă în întuneric, zori chemați de nopți fără sfârșit! Mi-e vară. Şi aş vrea să plouă.

Într-o zi ca asta a venit pământul fierbinte şi a strigat apa, gândul a alunecat pe zăpada razelor de lună iar viaţa s-a revoltat: De ce? De ce vântul urcă pe crengi, de ce simţurile încremenesc, de ce palmele mor?

Vara duce pe umeri povara dulce a gândului mistuit, arsura începuturilor, mirarea iubirii. Florile stau să evadeze din cântul grădinilor, luminile par să se-mbete, se lichefiază albastrul pornirilor de dor, iar verdele se așează la masa odată cu Dumnezeu. Toată așteptarea frigului se transformă în minciună, o farsă de sâmbătă după-amiaza, cu inima scoasă din pieptul prea zburdalnic.

Ochii aleargă şi transpiră, iar proştii timpului se minunează: Cum? Unde e marea turcoaz să ne surpe visul, unde   s-au ascuns valurile preaplinului? Cred că iubirea e o stare albă, subțire şi neglijentă. În iulie, zborul se naște din cădere iar săruturile se studiază la școală. E ... vară.

Poimâine, muzica va fi amintire. Până la iarnă vor veni viermii vremii să ne distrugă pânza de jar, deliciul merelor necoapte, hotarul de apă, scoicile... Nu mi-e teamă de zadar, doar mi-e drag de crengile plictisite, ce abia aşteaptă dictatura de stropi. Vara, frunzele ţipă, iarba exclamă iar pământul râde. Suntem noi.

Azi, plina vară ne înfășoară cu nisip, cu flori şi cu prosoape roșii. E absolută viaţa fără nori. Curajul moare în faţa nefirescului. Culorile se-amestecă şi ne fură pofta de grindină, surâsul galben. Nu e rost, e puțin, dar sus, atât de sus, ca să poţi dormi cu greierii pe pernă şi cu marea în ciorapi. Abscons, stăpânește visarea, ca un dar împachetat în rouă. 

TRENUL

Îmi imaginez viața ca pe un drum. La început mergi pe o alee, nu știi unde te afli, nu știi ce urmează.

Apoi, sunt poduri, prăpastii, drumul se poate îngusta, sau poate deveni abrupt. Totul e să mergi mai departe. La un moment dat vin trenuri. Trebuie să te sui într-unul! Să nu mergi veșnic pe jos, pentru că ai să obosești prea devreme şi nu poți ajunge departe. Trebuie să iei trenul potrivit, trenul cel mai potrivit pentru tine. Şi să nu te lași influențat de unii din jurul tău care, neavând ca tine șansa urcării într-un tren, îţi spun să nu te sui. Cei care fac asta nu ţi-au fost prieteni, așa că poți să renunți la ei. Prieten îţi este acela care, văzându-ți șansa, te încurajează să o îmbrățișezi, chiar dacă el nu are un tren la fel de frumos în care să se urce.

Începutul e cel mai greu, apoi, cu timpul, se aleg cele bune de cele rele. N-o să mai fie așa greu să te sui într-un tren şi mai rapid, şi mai luxos. Te vor căuta ele, aceste trenuri pe tine, dacă vei rămâne în spiritul în care ai fost la primirea primei șanse. Să nu dai înapoi. Trenul va merge mai repede, mai încet, mai sus sau mai jos. Va avea o viteză din ce în ce mai mare dacă te-ai suit în trenul tău.

De aceea, fiind în viteză, unele lucruri nu le vei putea vedea. Nu vei avea timp să zăbovești în anumite puncte. Pentru că trenul aleargă. Dar aşa, din mers, multe poți intui! Inteligenta, gândul bun, sufletul, te vor ajuta să iubești o gară prin care treci cu viteză foarte mare. Şi viteza creste… iar aici e toată viața ta. Trăiește-o!

După o anumită vârstă, viteza trenului scade din ce în ce… Dar aici e avantajul acestei vârste: mergând cu viteză mai mică, ai timp să vezi ceea ce anterior nu ai observat, nu ai sesizat. Vezi cu alți ochi un gest, o reacție, un zâmbet sau o supărare. Un plânset. Vezi, înțelegi şi trăiești credința, îl simți pe Dumnezeu cu adevărat în suflet, te bucuri de fiecare dimineață ca un copil şi te inundă fericirea când lucruri mici ţi se întâmplă. Mergi mai încet şi poți vedea peisajele din tren, vezi florile, vezi culorile, asculți muzica anotimpurilor, trăiești relaxat şi ai timp de tine.

Şi trenul merge… Chiar dacă mai încet, ai împlinirea să ajungi şi să te bucuri de locuri noi în liniște, să descoperi fațete şi trăiri ce nu credeai că vei avea vreodată timpul, emoția să le primești. Fiecare vârstă are frumusețea ei.

Îmi imaginez viața ca pe un drum. Iubesc trenurile din viața mea, pe care le-am căutat cu îndârjire, iar trenul în care sunt şi care a încetinit acum sper să se oprească cât mai departe.

Şi cât mai frumos.

Zodia racului

E zodia în care aerul fierbe, în care lumina alunecă de pe fiecare frunză, e atunci când cerul râde. E timpul ploilor calde şi violente, al dimineților pietrificate.

Suntem în zodia racului.

Dar ne întâlnim cu un timp în care nepăsarea alungă dramul de empatie din noi, cu un veșmânt al unei veri agresive, în care muzica e plesnită pe pereți, iar cizmele calcă picăturile noastre de suflet, scurse din somnul de după amiază. Aș vrea să redevin copil și să retrăiesc o seară de vară, aș vrea să concentrez acolo fiecare speranță ce se zbate, chinuită de nefiresc, de lăturalnic, de zadar.

Nu-i vara de vină, nu-i zodia, e ritmul în care se scurg orele, e apa temerilor, sunt luptele din priviri, confecționate cu zeci de cărămizi de lacrimi. Nu e prea cald, doar frigul e prea puțin, motoarele sufletelor nu se mai reglează. E ca şi cum n-a plouat, dar totul e ud.

Într-o altă viață geana şi sulița se echilibrau, culorile se amestecau într-un dans frumos al nuanțelor. Într-o altă existență luna adormea pe fotoliu seara, privind la cerul râzând – poate singurul care nu ne-a trădat. Mă întreb ce anume a născut voluptatea de a răni, frenezia de a fi izolat, ușurința de a fi ipocrit.

Anotimpul trebuie să fie al tuturor, nu doar al unora ce răzbat. Mă voi simți stingher să mă împlinesc doar eu într-un univers deteriorat, alimentând o izolare pe care chiar eu o pun pe tapet. Mă uit în jur şi văd o vară prea încărcată cu goluri de rău, cu căderi în hău, în care se târăsc raze de soare pe funduri de lac secat, cu aerul fiert şi revărsat peste zâmbetul nostru, arzând fiecare fir galben. E un amestec de nervi şi ignoranță, de nepăsare şi intoleranță. Ar trebui să fim într-o zodie blândă, transpirând bucuria, dar nu se simte decât un bici vajnic şi neregulat, provocând dezamăgire, durere, rană. Un sentiment de boală care avansează.

Poate de aceea i se spune şi zodia cancerului.

Dar întemniţat

E bolnavă zarea, sacrul s-a oprit,

Îţi răspund femeie dintre mii de porţi.

Dac-ar fi să-ţi spun: jarul obosit

Te-ar trimite-n mir... miroase a morţi.

A murit mirarea, vine mâine iar,

Gerul va ucide fiecare jos.

Mâine nu mai vine, mâine e bazar,

Ieri a fost Satana, azi va fi Hristos.

Chemarea îmi coase ochii de tărâm.

În palmele mele toamna s-a uscat.

La iubirea mea eu am să rămân

Într-un dor micuț, DAR întemnițat.

Definiția iubirii

              Definiţia iubirii este așa: puţin alb, un cer greu, nefericirea. Apoi, o ploaie rece, amestec de gheaţă şi cer, carne şi vers, durere scursă.

                Ce contează scadenţa, atâta vreme cât există magia? Nu-i întrebare cu răspuns care să nu alunge praful mincinos, plin sau gol, milă necrezută, absurd de mult. Toate întrebările sunt vinovate.

                

              Mi-am făcut un inventar aici, unde scriu: e un dor ars, aruncat pe masă, eşti tu, goală şi un văl aspru. Într-o altă lume am fost poet. Am avut atât succes încât cafeneaua mea preferată a ars. Să nu uiţi!

                Definiţia iubirii nu ţine cont de stih, titlurile alunecă pe treptele rupte, pe rolul sfârşitului de vis. Aproape că nu mai cred în nimic. Fiecare clipă e o cameră umplută cu tine, flacără ce plânge, terminaţia disperării. Aseară am plâns.

                Ce dacă uşa infernului e mereu întredeschisă, ce dacă speranţa a plecat pe mare? Întrebările urcă dealul abrupt, crezul tresaltă, degetele se înnoadă. De vânzare a mai rămas numai sufletul. Cu sunetul la maxim, cu mine, fără tine.

                Într-o altă lume am fost pictor. Te-am desenat fără culori, te-am inclus în dreptul meu la sâmbătă. Într-o altă lume  ţi-am fost zâmbet.

                

             Definiţia iubirii e ca o cutie: Înăuntru e o cârpă aruncată printre jarii necuraţi, purifică visul pământul, suie calea prăpastia. Dincolo de tine nu mai e nimic. Dumnezeu există.

                În calea mea stau două lucruri: ochii răi şi vara. În ochii răi se sting valurile mării, iar vara… dorm. Dorm şi cântecele se îneacă. Nu-mi lua elanul.

                

              Definiţia iubirii este aşa : tu şi eu.

Să ai grijă

Acolo unde auzi strigăte, unde sunt scrâșnete, din adâncimea aia aprinsă, din hău; dintre dansurile vii de lumină verde, sub lanțurile de cer, desenând o geană fierbinte… acolo, undeva între piatră și zor, lângă dârele de sânge violaceu ale asfințitului, țipând ochii, desenând sunete, spulberând refrene; acolo, între degetele privirii tale… e o lume.

                                                                                   

În lumea aceea e lupta intensității cu firavul, e îmbinarea ultimei speranțe cu marginea minciunii salvatoare, e fiecare gând înșelat, sunt aripile încărcate de povara viselor. Să ai grijă, pentru că în lumea aia nu există plânset, iar lacrimile aparțin numai viitorului, în lumea aia nu-i nicio scară, nu-i nicio scuză, în lumea aceea, acolo, unde privești, unde auzi sunetele alea, e aspru. Sunt și viori și zâmbete galbene, ploi de zăpadă, speranțe dezosate, disperări.

…Acolo unde te uiți, în universul acela, acolo e sufletul meu.

Să ai grijă de el.