Bacalaureat

 Motto: Liceu – cimitir al tinereții mele (George Bacovia)

 

 

Atunci când s-au petrecut aceste întâmplări, credeam că nimic nu va putea fi în viaţă mai greu, mai intens pentru mine. Aveam aproape 18 ani! Sigur că m-am înşelat, dar privind înapoi, se păstrează acel fior, acea senzație că m-am aflat la o intersecţie de drumuri. Unii cred în destin – şi probabil există anumite lucruri dincolo de noi, dar mai cred că Dumnezeu ne așază unele borne, rămânând să depindă exclusiv de noi cum parcurgem drumul între două sau mai multe repere.

 

Liceul a însemnat pentru mine acea perioadă când te descoperi pe tine. Ieşirea din copilărie îmi dădea senzaţia că trec la un alt nivel, unul de la care priveam cu o oarecare trufie anii naivi din urmă. Am luat mult din mediul familial pentru a-mi defini un comportament, o atitudine, dar mă uitam şi la alţii cum şi ce făceau. Mă simţem mândru când, în clasa a noua, eram un fel de „protejat” al unui tip dintr-a douăsprăzecea, ce mă luase sub aripa lui! Eram vecini de bloc, ăsta era secretul, şi chiar el îmi sugerase să mă înscriu la liceul, căruia îi făcea o reclamă nebună. N-a fost nevoie, paşii m-au dus într-acolo. Prezenţa în pauze în preajma celor din ultimul an – fie pe holuri, fie în curte, la baschet sau la fotbal, experienţa primelor concerte rock cu ei la diferite săli din Bucureşti m-au făcut să mă împletesc mai repede cu dragul meu liceu.

 

Experienţele specifice vârstei n-au întârziat să apară: petrecerile, chiulul de la ore pentru a merge la film, excursiile la munte, fumatul în toalete, farsele făcute profesorilor, apariţia primilor fiori de iubire, primele versuri scrise. În clasa a zecea, la început, furat de peisajul adolescenţei, am ignorat prea mult şcoala, şi deodată m-am văzut pus în dificultate. Sigur că nu realizam, dar tata a avut la un moment dat „ideea” să meargă pe la şcoală... Într-o situaţie similară, în urmă cu doi ani, fratele meu alesese să se culce la 8 seara, sperând că nu va fi trezit când tata se va întoarce. L-am însoţit şi eu, am „adormit” şi eu la 8 seara. Credeţi că tata s-a lăsat impresionat? Aş! Ascultam de undeva de sub plapumă şi mă făcusem mic de tot, cum tata îşi scoate cureaua... Iar în timpul ăsta, mama nu a apărut defel prin camera noastră, deşi ştiam că plânge undeva, în sufragerie.

 

În cazul meu, am ales să înfrunt realitatea. Am rămas în sufragerie, aşteptând confruntarea! Tata a venit calm, tacticos şi şi-a scos cureaua. Am suportat cu stoicism, meritam! A fost singura dată când tata a fost nevoit să fie dur, o singură curea la palme m-a trezit, iar pentru asta îi mulţumesc şi azi. Aveam, totuşi, situaţie de corigenţă la cinci materii, iar vara următoare urma să susţin examenul de treapta a doua, care îmi permitea să continui liceul. Dacă nu, exista opţiunea şcolilor profesionale, unde învăţai o meserie, e adevărat, dar nu mai puteai accede la facultate decât făcând liceul la seral. Era groasă, ce mai. Am terminat primul trimestru cu doar 2 corigenţe, am recuperat 3, dar eram încă în situaţie delicată. Până la sfârşitul clasei a zecea, am apăsat pe acceleraţie şi am recuperat. Am învăţat ca un nebun pentru examenul de treaptă, iar rezultatele au demonstrat ceea ce tot tata mai spunea despre noi, caracterizându-ne: brânză bună în burduf de câine. Intrasem al doilea pe listă!

 

Clasa a unsprăzecea şi a douăsprăzecea au confirmat creşterea mea, fără însă a fi una fulminantă. Mă maturizase oarecum teama aceea că puteam să o iau pe un alt drum. În ultimile două clase de liceu s-a accentuat sentimentul interior al emoţiilor, aşa că am mers la cenaclul literar al liceului, ţinut de profesorul de filozofie. Ceva ardea în mine, mă şi îndrăgostisem de o colegă, care, însă mă respingea. La cenaclu, era la modă poezia modernistă, poeziile cu vers alb, exprimările menite să surprindă, exprimările absconse, pretenţioase. Eu am ales să scriu clasic, oarecum mai simplist, dar sincer, cu mesaj uşor de înţeles. M-au făcut praf acolo! Ce-i asta, poezie de copii? Profesorul de filozofie m-a apărat, a fost singurul. A explicat că fiecare are felul său de a se exprima, că fiecare lucru are ceva frumos în el. Ce ani!

 

Se apropia examenul de bacalaureat. Sfârşitul liceului însemna şi să realizăm un proiect, care conţinea parte scrisă şi parte desenată, frumos îndosariate în coperţi de carton, cu scris auriu. Zis şi făcut. Un prieten al mamei mele m-a ajutat la partea desenată, omul era tehnician proiectant, m-a ajutat şi cu documentarea, aşa că aveam o lucrare de diplomă căreia îi lipsea doar ţipla. Am citit lucrarea, am învăţat, dar emoţia pusese stăpânire pe mine. Îmi aminteam de examenul de treaptă şi mă gândeam că aş fi putut rata acel examen important pentru mine. Acum mă gândeam că ratarea bacalaureatului însemna ratarea şansei de a da la facultate. Eram pregătit pentru admitere, nimic de spus, dar era acest examen intermediar, obligatoriu pentru înscrierea la învăţământul superior. Dacă mă împiedic? Poate că asta ar fi însemnat amânarea pentru toamnă sau anul următor, dar aceste lucruri decalau totul, schimbau datele problemei, mă puteau pune pe un alt drum, pe care nu îl voiam. Poate plecam în armată un an şi jumătate, nu nouă luni cât se făcea de către vitorii studenţi, viaţa mea ar fi luat un alt curs. Cine ştie ce aş fi făcut?

 

Probele scrise la bacalaureat au mers bine. Ultima „încercare” era prezentarea proiectului de absolvire. Unii susţineau că este cel mai uşor lucru la bacalaureat, eu insistam că am emoţii. Şi am avut de ce! În ziua examenului trăiam cu toţii un amestec de sentimente: teama legată de trecerea examenului, nostalgia sfârşitului perioadei liceului şi entuziasmul unei vârste, nevoia de a trăi clipa. Înainte de a intra la examen, această explozie interioară ne-a făcut să încercăm un ultim gest care să ne lege de anii de liceu, să creăm o amintire puternică. Exista o tradiţie, care cred că s-a oprit la noi, ca în ultima zi de şcoală, absolvenţii, în semn de căpătare deplină a libertăţii, eliberaţi de şcoală şi de controlul ei, să-şi ardă la comun unele efecte ale şcolii: o cămaşă de elev, matricola, caiete, chiar pantaloni de uniformă şcolară, haine, etc. Tot ce avusese legătură cu şcoala. Era ceva nebunesc, dar am crezut că astfel continuăm o tradiţie specifică liceului nostru şi nu suntem mai prejos. O ambiţie stupidă. Am făcut asta în curtea şcolii, într-un loc relativ ferit, dar... fumul a fost vizibil, iar un profesor ne-a văzut. Efervescenţa vârstei îşi spunea cuvântul.

 

Am intrat în examen fără să ne dăm seama că gestul nostru ne-ar putea costa. În comisia de la clasa noastră era şi un profesor de la Politehnică, un om echilibrat, căruia îi mulţumesc şi acum. Comisia de examen nu ştia ce se întâmplase afară cu vechile noastre haine, aşa că examenul a început în linişte. Eram fiert de emoţie. Am început să prezint lucrarea. Vocea îmi tremura... Profesorul invitat m-a ajutat, deşi el nu mă cunoştea. Neaşteptat, profesorul nostru de la clasa a douăsprezecea a început să mă încurce. Răsfoia lucrarea mea şi mă întreba tot felul de lucruri. O fi fost ceva chimic negativ acolo, nu ştiu! Poiate emoţiile mele au răzbătut până la el, iar asta l-a enervat. Până am primit o întrebare. Problema a fost că eu nu am înţeles întrebarea, căci răspunsul îl ştiam. Aşa că am făcut o gafă. În loc să cer clarificări la întrebare, m-am aruncat şi am spus o prostie cât mine de mare! Dar în rest, ştiusem din proiect, iar lucrarea arăta impecabil. Nu eram de picat! Asta a fost şi părerea domnului profesor de la Politehnică, atunci când profesorul meu m-a poftit afară. Uite, de exemplu, vezi uşa aceea?  m-a întrebat ironic. Ia vezi cum arată pe afară!

Căzuse cerul pe mine. Cred că eram pământiu. Profesorul de la facultate i-a şoptit ceva profesorului meu, după câteva secunde încărcate. Apoi mi-au zis: uite, văd că ai muncit la proiectul ăsta, dar nu prea ştii şi le cam încurci... Întrebaţi-mă şi altceva, am spus disperat. Uite, a continuat profesorul meu de la clasă, îţi dăm examenul, că ai muncit, dar nu poţi primi mai mult de 5 pentru gafa făcută. Liber!

 

Când am ieşit din sală, eram stors de orice energie. Nu-mi venea să cred. Pentru o gafă puteam rata totul! Colegii mă întrebau ce am făcut, dacă am trecut, iar eu dădeam din cap că da. Atunci de ce eşti supărat? m-a întrebat o colegă. Am luat 5, am spus trist. Şi eu şi Bobby la fel – a spus ea zâmbitoare. Da?? Am făcut eu ochii mari. Cum a fost la voi? am întrebat degrabă. Aţi făcut vreo... gafă? Nuuuuu, a râs ea. N-am învăţat mai nimic, ne-a făcut altcineva proiectele, n-am ştiut, aşa că ne-a trecut pentru că am făcut lucrările şi am spus că nu dăm la facultate. Eu ştii că nu am astfel de gânduri, iar el e sportiv... Totuşi, eu eram în altă situaţie, mă gândeam. Şi aveam planuri de facultate. Ce mai contează? Trecuse! Sau aşa credeam eu.

 

O forfotă a început din senin pe sălile liceului. Deodată suntem chemaţi cu toţii înapoi în sală. Am crezut că ne comunică notele, dar ştiam că oricum, acestea se vor afişa la avizier. Tremuram. În sală a venit profesorul de la clasă care fusese în comisie şi directoarea adjunctă a liceului. Ne-a făcut cu ou şi cu oţet. Cum să ne ardem hainele în curtea liceului? Cum ne-am permis? Cine ne credem? Şi dă-i şi zi, şi combate! Măsura? Cea mai blândă, ne-a zis directoarea: m-am consultat cu domnul profesor şi am hotărât ca toate notele pe care le-aţi primit la proba practică să fie scăzute cu un punct! A, OK, au zis majoritatea. Ce-mi pasă dacă în loc de 8 e 7, dacă în loc de 7 e 6? Dar cum rămâne cu noi, cei 3, care avem 5? Picăm? Pierdem bacul?

 

Am întrebat asta în cabinetul directoarei 10 minute mai târziu, unde ne-am dus toţi 3. A fost de neînduplecat! Dar de ce să plătim doar noi 3 pentru nesăbuința tuturor? am întrebat uimit. Nu, mi-a răspuns femeia trufaş, toţi plătesc, pentru că tuturor li se va scădea nota, a explicat nervos. Da, dar numai noi suntem afectaţi. Pierdem bacul! Nici n-a vrut să audă. Ne-a trântit uşa în nas. Ne uitam unul la altul şi nu ne venea să credem. În curtea liceului a circulat povestea printre mulţii elevi ce erau atunci acolo. Majoritatea mă compătimeau pe mine, pentru că ştiau că mă pregătisem pentru facultate şi aş putea rata această şansă. Erau şi unii profesori care spuneau acelaşi lucru, dar nu aveau cum să mă ajute, să ne ajute. Apoi a apărut afişul la avizier, cu notele scăzute, cu semnătură şi ştampilă. Un act oficial, unde scria că noi trei aveam nota 4 la proba practică. Oare ce orgolii şi ambiţii îi fuseseră atinse acelei profesoare? Cineva mi-a sugerat să sun acasă să chem un părinte de urgenţă la şcoală, poate el va avea mai multă trecere. Vis a vis de liceu – o cabină telefonică pe care nu o folosisem niciodată în 4 ani. Am sunat, a răspuns mama. Tocmai a venit acasă tac-tu, zice (culmea, că de obicei venea după 6 seara, acum sosise mai devreme, cred era 3 şi jumătate sau 4). O să vină el la şcoală imediat. A urmau o jumătate de oră de fierbere şi aşteptare. Minutele treceau greu. Între timp au apărut şi părinţii celorlalţi 2 colegi. Împreună cu tata, s-au dus direct la directoare, au intrat fără noi.

 

După altă jumătate de oră de tensiune, apare secretara, care scoate documentul semnat şi ştampilat de mai devreme, în care cei 3 apăreau picaţi şi pune alt document, altă listă, în care tuturor li se scăzuse câte un punct, iar noi rămăsesem cu 5. Însă acest document nu era ştampilat. Ce mai conta? Tata a venit din cabinetul directoarei şi mi-a zis: s-a rezolvat. Nicio clipă nu m-a acuzat, nu m-a judecat, a înţeles că nu meritam să fiu picat, că făcusem parte, alături de ceilalţi colegi, dintr-o întâmplare nefericită, ce nu ne putea fi imputată. În fine, trecuse. Oare?

 

Am plecat spre centru cu colegii, eliberat, să căutăm să stăm la o terasă. Eram într-o stare de euforie greu de descris. Brusc, a început să plouă, o ploaie zgomotoasă de vară a început să biciuie asfaltul. Toţi s-au ascuns sub diferite adăposturi găsite, eu am ales să stau cu mâinile depărtate în mijlocul străzii şi să primesc răpăiala ploii ca pe o binefacere. Am închis ochii şi preţ de câteva secunde eram în altă lume. Să se spele tot răul, tot ghinionul! Peste câteva zile am plecat să facem banchetul la munte. Fusese organizat din timp, abia aşteptam să mergem acolo, era ultimul prilej de a fi împreună cu colegii, să facem nebunii de care să ne amintim. A fost frumos! M-am întors acasă şi zilele următoare am continuat pregătirea pentru examenul de admitere de la facultate. Mă liniştisem. Nici nu bănuiam ce va urma. Când a sunat telefonul de la şcoală, am crezut că doar mă cheamă să vin să iau diploma de bacalaureat de la secretariat. Când colo, secretara şefă de la liceu mă anunţă că profesorul meu din comisia de la lucrarea practică (nu cel de la Politehnică!) a făcut sesizare la Minister, reclamând că examenul a fost... trucat! Nu-mi dau seama dacă profesorul acela chiar a făcut acea reclamaţie, sau directoarea adjunctă, care fusese rănită în vreun orgoliu. M-am panicat. O iau de la capăt ?

 

Prima întrebare pe care i-am pus-o secretarei a fost: asta înseamnă că am pierdut bacul? Am pierdut facultatea? Şi ce frumos fusese la banchet... A, nu, linişteşte-te, mi-a zis secretara – o doamnă absolut respectabilă şi prietenoasă cu toţi elevii. Va veni o altă comisie să vă examineze, de la minister. Facem alte proiecte? am întrebat sugrumat. Nu, vă examinează pe lucrările pe care le-aţi făcut. De data asta să le citiţi! mi-a spus amuzată, trădând un aer de calm şi linişte, de care aveam atâta nevoie! Examinarea era peste 3 zile. Am convocat de urgenţă cei 2 colegi la mine acasă în aceeaşi zi. Ne-am întâlnit să punem ţara la cale... Bobby când a venit, zâmbea. Stai liniştit, mi-a zis. Va fi bine. Ştiu ce vorbesc. Nu ştiu de ce, l-am crezut... Câteva ore am tot discutat, am întors pe toate feţele. În timpul ăsta, ai mei nu s-au agitat nicio clipă. N-au dat niciun telefon, nu m-au presat. Tot ce trebuie să faci e să înveţi proiectul. Atât – asta e tot ce mi-a spus tata. Erau de un calm enervant.

 

Dar eu eram turbat. Deşi învăţasem dumnezeieşte proiectul (oricum ştiam şi de la examenul anterior, totuşi învăţasem), eram plin de emoţii. Nu ştiu dacă am dormit nopţile alea. Problema a fost şi încă mai este uneori, că anumite lucruri le luam prea în serios, exista tendinţa de a dramatiza unele întâmplări. Când am ajuns la liceu, prima persoană cu care ne-am întâlnit a fost secretara şefă. Ne-a zâmbit jovial şi ne-a spus să stăm liniştiţi. I-am spus: vă daţi seama că s-ar putea să nu pot să dau la facultate iar eu m-am pregătit atât de mult? Căutam un sprijin, o încurajare de la ea. O să poţi, o să dai şi o să faci şi facultate, sunt sigură! mi-a spus privindu-mă în ochi

 

Apoi, comisia. Preşedintele comisiei – un tip înalt, deşirat, cu puţină chelie şi o cravată total nepotrivită cu costumul pe care îl purta fără să agreeze acest lucru. Era atât de detaşat. În comisie mai erau 2 doamne care nu m-au întrebat nimic, tot scriau ceva. Am citit lucrarea ta, mi-a spus tipul înalt. E foarte bună, informaţii complete, coerente, desenele foarte bune. Ce poţi să-mi spui despre proiect? m-a întrebat cu un glas cald. Şi am început să turui... nu mă mai opream. Apoi – aceeaşi întrebare la care gafasem! De data asta înţelesesem întrebarea şi am răspuns foarte bine. Am dat şi alte informaţii, nuanţe pe care le culesesem ulterior, care nu erau în proiect. De ajuns! m-a oprit el. Nu înţeleg de ce această situaţie, văd că ai o lucrare foarte bună şi eşti pregătit! M-am uitat şi pe notele tale de la celelalte materii... Cred că ai potenţial, bănuiesc că vei da la facultate. Ce s-a întâmplat cu tine la examen? m-a întrebat surprins. Probabil emoţiile, am spus în şoaptă. Scapă de ele, tinere! mi-a spus cu un aer prietenesc, zâmbind în colţul gurii. Degeaba ai marfă bună, dacă nu ştii să o vinzi. În viaţă reuşesc nu cei care au cunoştinţe multe neapărat, cât cei care au poate mai puţină materie cenuşie, dar şi-o valorifică la maxim! Dacă nu era reclamaţia de faţă, dacă erai la primul examen, ţi-aş fi dat 8 ! Aşa, date fiind circumstanţele nu pot să-ţi dau mai mult de 6. Succes pe mai departe!

 

Din ce mi-au povestit ceilalţi 2 colegi, din cauza emoţiilor, dar şi pentru că nu prea se pregătiseră, aceştia n-au ştiut să spună mai nimic la reexaminare, dar comisia nu venise să ne taie aripile, aşa că au trecut şi ei. Mă întrebam dacă se mai poate întâmpla ceva, atât eram de înfricoşat. M-am dus direct la secretariat şi am îmbrăţişat-o pe secretara şefă şi am plâns în braţele ei. Draga de ea! A doua zi mi-a dat diploma de bacalaureat şi m-a îndemnat: direct la facultate mergi acum, du-te să te înscrii! Am încredere că va fi totul bine! Succes!

Viaţa a mers mai departe, am depăşit acest nod cu bine... În anul 4 de facultate am absolvit un curs opţional de pedagogie. Îmi plăcea ideea de a preda la clasă. Deşi eram şi sunt un tip emotiv, tot timpul am luptat cu emoţiile mele să le înving. După absolvirea cursului de pedagogie, am ales să fac 2 ore de predare ca examen final la liceul unde absolvisem. Ceva mă chema înapoi, ceva mă trăgea acolo. Profesoara de fizică a fost încântată să mă ajute, dar şi profesorul de limba română, care avea ora de dinaintea orei mele de fizică. Ştia că eu urmez după ora lui, aşa că m-a chemat în clasă la finalul orei şi a spus clasei: dragi elevi, după română aveţi fizica. Domnul profesor, aici de faţă, o va înlocui pe profesoara voastră pentru o oră. A făcut ca şi voi acelaşi liceu şi vă rog să-i acordaţi toată atenţia şi respectul cuvenit! Într-o zi veţi fi şi voi ca el. Profesorul a ieşit din sală şi m-a lăsat singur cu clasa... Îngrozitoare emoţii! Dar încet, încet, m-am descurcat, elevii m-au îndrăgit, iar eu am rămas cu amintiri deosebite. Înainte să plec, după felicitările primite de la profesoara de fizică şi cea de pedagogie, am trecut pe la secretariat. Secretara şefă se pensionase...

 

Cred că e foarte importantă şi lupta noastră, în afară de destin. Funcţie de atitudine, de cultură, de educaţia primită, de pregătire, de oamenii din jurul nostru, putem face destinul mat. Dumnezeu se joacă uneori cu noi, dar ceea ce ştiu e că ne iubeşte.

Cum m-am lăsat de fumat

Când vine vorba de schimbare, cei mai mulţi dintre noi avem tendinţa să ne opunem. Schimbarea obiceiurilor de viaţă întâmpină adesea rezistenţă. E vorba de acea „ieşire din zona de confort”, care presupune un stres interior, modificarea sistemului de referinţă, adaptarea la nou. Unul din cele mai relevante exemple de schimbare este procesul de a te lăsa de fumat.

Brusc sau treptat?

Pentru că, într-adevăr, este un proces. Pe care eu, însumi, l-am parcurs, cu tot ceea ce a însemnat, din punct de vedere al dificultăţilor. Unii spun că s-au lăsat de fumat treptat, dar s-au reapucat după un timp. Alţii spun că trebuie să te laşi brusc. Care e calea corectă? E una din dependenţele plină de dileme cu care se luptă şi psihologii.

Pe data de 12 martie 2003, ora 12.00 am fumat ultima ţigară şi am aruncat la gunoi pachetul de ţigări.

La unul din cursurile de management pe care le-am făcut am învăţat că schimbarea – de orice fel – are 3 etape: dezgheţarea, implementarea schimbării şi îngheţarea. În prima etapă este acceptarea mentală că o schimbare va avea loc în modul tău de viaţă. Aici, de regulă, ai nevoie de un motiv, de un stimulent în direcţia asta. Un cap de pod.

Din acest moment vă lăsaţi de fumat!

La mine a fost un moment legat de sănătate, o refulare nefericită. Un moment care a apărut într-un punct vieţii, care era prea solicitantă pentru mine atunci. Fumam de 20 ani, în ultimii ani chiar şi 2 pachete pe zi. 3-4 cafele pe zi, stres la serviciu, deplasări în teren, oboseală, alcool, solicitare psihică maximă.

Pe acest fond, a apărut un puseu de tensiune: 220/110. Eram în delegaţie, undeva, într-un oraş din Transilvania. Mi-a fost rău 2 zile, iar a treia zi am ajuns la urgenţa Spitalului Judeţean, unde mi s-a înregistrat puseul respectiv. „Din acest moment vă lăsaţi de fumat, de cafea, de alcool, de stres, de delegaţii – dacă vreţi să vă salvaţi” – mi-a spus o doctoriţă sigură pe ea. „Dacă veţi face asta, când veţi mai ajunge în oraşul nostru, veţi veni să-mi mulţumiţi!” a mai adăugat.

N-ar fi păcat să te apuci din nou?

Acum sunt în măsură să-i dau dreptate, cu regretul că n-am mai ajuns în acel oraş să-i mulţumesc doctoriţei. Pe 12 martie 2003, la ora 12.00 am fumat ultima ţigară! Am ţinut cont parţial ulterior de recomandările primite. M-am convins mental să mă las de fumat, plecând de la acest „declick”, apoi, o vreme, am băut cafea fără cofeină şi ceaiuri, n-am mai făcut delegaţii pentru că mi-am schimbat serviciul, am redus alcoolul şi stresul…  Am parcurs atunci faza dezgheţării.

A urmat faza implementării, adică rămânerea în situaţia de a nu fuma cel puţin 6 luni. A fost cea mai grea perioadă! Visam noaptea că am fumat şi mă trezeam necăjit că nu am putut rezista. Pentru că ştiam că dacă voi mai fuma o ţigară, voi reveni la obicei. Fostul meu şef din acea perioadă m-a ajutat într-o împrejurare. Eram la recepţia unei lucrări de construcţii, eram la un local, unde consemnam evenimantul. Pe masă – multe pachete de ţigări. Eram la 3 luni de la pasul făcut. Am întins mâna după pachet, iar şeful meu m-a oprit. Practic, mi-a dat peste mână. „N-ar fi păcat să te apuci din nou? Renunţă.”. Şi azi îi mulţumesc!

O victorie

Am înlocuit în această perioadă ţigările cu bomboane, ceaiuri, seminţe, tot felul de preocupări, inclusiv… culinare, aşa încât am pus ceva kilograme în plus. Ăsta a fost preţul plătit, din păcate.

A urmat îngheţarea procesului. Adică parcurgerea a încă 6 luni de menţinere a regimului de viaţă, ca să definitivez renunţarea. Deşi au fost tentaţii, n-am acceptat nicio excepţie. Am redescoperit gustul mâncării, care nu mai era afectat de faptul că fumam. Plăcerea aromelor, gustul unui pahar de vin, aromat, a unui suc natural. Totul avea gust acum!

După 1 an am ajuns în stadiul în care nu mi-a mai trebuit fumatul. Îmi plăcea şi îmi place să simt un miros de fum de ţigară fină vag, ca al unui parfum de calitate, dar nu agreez să stau într-o incintă în care să tai fumul cu cuţitul. Realizez acum, la atâţia ani de atunci câtă risipă de bani a fost şi ce binefacere pentru sănătate este! Cu cât a trecut timpul, cu atât nu m-a mai interesat subiectul şi consider că a fost o victorie. Cheia este menţinerea şi să nu faci niciun fel de concesie în această privinţă. Practic, am întinerit, datorită efectelor avute în timp.

Întrebarea mea pentru fumători este: vreţi să întineriţi? Vreţi să vă restartaţi? Să vă bucuraţi de viaţă mai din plin? Luaţi o decizie, puneţi-o în aplicare şi respectaţi-o: lăsaţi-vă de fumat! Într-adevăr, e greu, solicitant, dar beneficiile obţinute sunt imense.

(articol publicat iniţial în comunitatea50plus.ro)

Aş vrea să plec

 

Undeva, departe de tot, de toate. Să mă sui în primul tren din gara Obor, să călătoresc fără bilet spre nicăieri. Un nicăieri unde să-mi construiesc eu o lume.

 

Să mă trezesc dimineaţă, la 5 fără douăzeci. Îmi iau doar pasta de dinţi, papucii de plajă, o carte şi corzi de chitară. Poate găsesc acolo unde ajung o chitară şi îi pun corzi. O iau pe jos, pe linia de tramvai în pas viu. Mi-am uitat ochelarii.

 

În gară e un domn prea elegant îmbrăcat pentru ora asta, pentru gara asta, pentru lumea asta. Fumează. Ţine în mână o geantă maro – pătată în colţul din dreapta jos. Nu-mi dau seama dacă aşteaptă pe cineva sau pleacă. Poartă nişte pantofi cu vârf ascuţit, tot maro. Un maro căcăniu ce se potriveşte cu ceaţa uşoară dintre linii. Îşi dă jos o scamă de pe umărul stâng. Şi fumează.

 

Nu mă mai sui în tren. Tot mirosul ăsta, de cale ferată, de şine şi tren, de motorină şi fum de lemn ars, mă arde, mă alungă. În faţa gării aşteaptă un taxi. Unde să mă duc cu el?

Şoferul e un tip plictisit, dar infinit mai fericit. Nu-l doare ceaţa, nu-l arde fumul. Nu-i trebuie nimic, decât volanul acela ponosit pe care-l învârte cu gesturi mecanice. Îi spun să mergem la aeroport, poate până acolo voi primi vreun semn despre destinaţia mea. Aproape adormisem, când mă trezesc scurtele înjurături scăpate printre dinţi de nea Toma către cineva din trafic. Cum care nea Toma? Aşa l-am botezat pe şofer... Am avut un coleg de serviciu cu ani în urmă pe care îl chema aşa şi seamănă cu el.

-    Sunteţi supărat, domnule? mă întreabă cu glas coborât. Pot să vă ajut cu ceva? Zâmbeşte şi mă iscodeşte cu teama de a nu fi făcut vreo gafă.

-    Poftim? tresar surprins. Cu mine vorbiţi?

-    Da... Îmi cer scuze dacă am deranjat. V-am văzut uşor abătut – mi se adresează cu glas mieros, căutând acceptare.

-    Ah! răspund vioi. Credeam că vorbiţi la telefon cu cineva...

-    Nu, încercam să fac puţină..., cum îi zice? ...sociologie, să socializăm puţin, parcă aşa îi spune? continuă amuzat nea Toma.

-    Hai că m-ai trezit de-a binelea! îi spun amuzat. Nu-i niciun deranj, sunt doar puţin obosit, îmi caut liniştea.

-    Noi, ca şoferi de taxi – eu fac meseria asta de peste 30 ani, spune el cu mândrie, trebuie să fim buni sociologi... Acum, am adunat şi eu experienţă, am tot lucrat cu oamenii...

-    Da, voi şi barmanii ce mai sunteţi... intervin eu, dar nu continui ideea.

-    Eu nu sunt barman... răspunde cu un aer uşor supărat. Eu nici nu beau alcool!

-    Păi ce am zis eu că eşti barman? întreb contrariat

Oraşul nu e aglomerat, dar la semafoare se aşteaptă, totuşi. Încă e întuneric. Ceaţa refuză să se ridice, iar asta contribuie la trafic, deşi e foarte dimineaţă.

-    Ştiţi, avem drum lung până la Otopeni, de-aia am îndrăznit să... încearcă nea Toma să îndulcească atmosfera, care îngheţase de minute bune.

-    Da eu n-am zis nimic...încerc să mă explic. Nu-ţi face probleme, sunt doar obosit...

Totuşi: ce caut eu la aeroport? mă întreb într-un moment de luciditate. Şi mi-am uitat şi ochelarii! Poate ar trebui să mă întorc?

-    Pe unde suntem? întreb încurcat. Nu recunosc...

-    În pasaj, la Băneasa. Ne apropiem, cred că într-un sfert de oră, dacă nu avem surprize, ajungem. Sunteţi în timp?

Ieşim din pasaj, nu mergem mult şi un agent de poliţie face semn taxiului să oprească pe dreapta. Ce s-o fi întâmplat? mă întreb, invadat de un sentiment de disconfort.

-         Ai făcut ceva greşit, nea Toma? îl întreb complice.

-         Nuuuu, îmi spune desvinovăţindu-se. O fi vreun control de rutină.

Îşi caută tacticos actele, şi le verifică.

-         A, să nu uit asigurarea, spune îngrijorat şi caută în torpedo. Unde am pus-o, fir-ar mama ei de asigurare, că de câte ori o caut, nu o găsesc! răbufneşte el, în timp ce agentul aşteaptă răbdător afară.

-         Hai lasă, îi spun, poate nici nu o cere, du-te şi arată-i talonul!

Se dă jos alene, cu eforturi vizibile. Un om uzat de viaţă, uşor adus de umeri, îmbătrânit prea devreme, nea Toma discută îndelung cu agentul gesticulând, apoi arătând către mine. Agentul ia actele şi se duce în maşina de poliţie cu ele. E singur în maşină. Şoferul meu din dimineaţa asta se întoarce lângă mine epuizat.

         - Poliţiştii ăştia... zice îmbufnat. Zice că am depăşit viteza... Ce o vrea de la mine? De la mine s-a găsit să facă el şpagă? Să-i oprească pe ăia cu bemveuri, cu merţane, nu pe mine, un amărât, care munceşte! zice el cu năduf.

         - Da ce, ţi-a cerut şpagă? întreb curios.

         - Nu, dar îi ştiu eu pe ăştia...

         - Şi cu actele tale ce face? Le verifică? Oi fi vreun mafiot şi mata? Întreb încercând să-l înveselesc.

Deodată maşina de poliţie din faţă pleacă în trombă. Pur şi simplu o zbugheşte, dând senzaţia că fuge de noi.

-         Bă, ce face ăsta?... întreabă interzis nea Toma. A fugit cu actele mele...

Nu am replică la scena asta. Am rămas pur şi simplu interzis. Ne uităm unul la altul. În zare, urma maşinii de poliţie se pierde.

-         Şi acum ce facem? întreb cu un amestec de amuzament şi confuzie. Dacă pleci de aici, n-ai acte la tine, încalci legea. Dacă rămâi, poate rămâi ca fraierul, iar ăla îţi clonează actele, cine ştie!

-         Ce le face? mă întreabă nea Toma încuiat.

-         Nimic... Le copiază, le foloseşte cine ştie la ce golănii, îi răspund din ce mai agitat şi eu.

-         Păi ce să facă cu ele, Doamne iartă-mă?

Mă dau jos din maşină. Mă uit în zare, mă uit înapoi. Pe lângă noi trec maşini cu viteză, parcă ar fi pe autostradă... Se dă jos şi el, uitându-se întrebător la mine, punându-şi mâna în şold.

-         O fi vreo glumă, vreo filmare pe undeva? se întreabă nea Toma cu un licăr de speranţă în ochi. Ce-ai făcut nenorocitule cu actele mele? I-am dat şi buletinul... Disperarea i se citeşte în ochi. Se învârte în toate direcţiile, şi eu pe lângă el preţ de câteva minute. Am fost jefuit, ăsta e adevărul!

-         Hai să mergem în maşină, încerc eu să-l calmez. Să sunăm la 112.

-         Mata la ce oră ai avion? mă întreabă cu îngrijorare. Plăteşte cursa şi ia-ţi alt taxi. Pe mine lasă-mă, că mă descurc..., continuă cu amărăciune. Pierzi avionul, aşa-i? Şi dacă sun la 112 ce le spun? Or să creadă că sunt nebun!

-         Nu-ţi face griji pentru mine – îi răspund calm. Avionul meu... a decolat.

-         Poftim? mă întreabă năucit.

Sirena Poliţiei se aude venind din sens opus. Întoarce pe linia continuă şi se opreşte în faţa noastră.

-         S-a întors!

Mă dau jos din maşină şi mă îndrept nervos spre poliţist.

-         Ce-a fost asta? întreb. Aţi fugit cu actele? Vreţi să sunăm la 112?

-         Vă rog să o faceţi! răspunde obraznic poliţistul. Nu vă amestecaţi! Îl trage deoparte pe şofer şi discută cu el, apoi îl invită în maşina de Poliţie.

-         Domnule, merităm o explicaţie! insist eu nedumerit. O să pierd avionul din cauza dumneata!

-         Am fost chemat de urgenţă prin staţie, îmi spune scrâşnind printre dinţi. I-am spus asta şoferului, când mi-a dat actele!

-         Nea Toma, ai ştiut ceva? întreb confuz. Mie de ce nu mi-ai spus?

Trec alte minute bune. Chiar că aş fi pierdut avionul, dacă aveam vreunul... Dar ce caut eu la aeroport? Şoferul se întoarce epuizat la maşină într-un târziu.

-         M-a amendat pentru viteză, zice năucit. Au avut un radar la intrarea în pasaj şi m-au luat... Mi-a dat şi pentru un bec lipsă pe faţă... Habar n-am avut, s-o fi ars azi-noapte. Şi a zis că dacă nu vă luaţi de el, mă ierta de bec...

-         Îmi pare aşa de rău! îi spun vinovat. Am avut doar o reacţie. Putea să spună, nu era nimeni tâmpit să nu înţeleagă! Dar ne-a lăsat cu ochii în soare, s-a purtat aşa trufaş! Aşa-i învaţă la Academia de Poliţie?

-         He, he, ce spuneţi dumneavoastră nu se învaţă la şcoală, ci în cei 7 ani de acasă, îmi spune cu un aer familiar. Dar eu nu mă pun cu ăştia...

-         Mai bine tăceam, spun eu ca pentru sine.

-         Ei, lasă, că nu e vina dumneavoastră. Se întâmplă. Şi aşa, n-am mai încasat o amendă de 7-8 ani, ultima dată m-a luat tot pentru viteză, eram cu un client grăbit să ajungă la autogară, la Militari. Şi culmea, că nu sunt vitezoman!

Maşina se pune în mişcare alene, intră cu greu în traficul, din ce în ce mai intens.

-         Auzi, la primul pasaj întorci, zic hotărât. Mergem la Autogara Militari!

-         Cum ziceţi, şefu`, dumneavoastră hotărâţi. Nu-i treaba mea să întreb nimic...

-         Nu-i nimic de întrebat, nimic de răspuns îi spun cu un glas melancolic, în timp ce maşina întoarce la sensul giratoriu.

Aproape că mă ia somnul aici, în spate... Ce bună ar fi o cafea!. Dar ce caut eu la autogară? Unde merg? Cum unde? Nu m-am trezit eu cu gândul ăsta, să plec? O să văd ce curse sunt în autogară, mă îmbarc spre nicăieri, şi poate îmi găsesc liniştea...

-         Auzi, ziceai că eşti bun „sociolog”, sparg eu tăcerea, că socializezi cu oamenii... Ia spune, ai mai avut vreun client aşa, ca mine?

Şoferul pare că nu a auzit întrebarea, sau evită răspunsul. Conduce atent, dar pare încordat. Nu insist, îl las în tăcerea lui.

-         Am ajuns, vă las chiar la intrare în autogară, sau aici, la şosea? Mă întreabă după un timp

-         Du-mă acolo,aproape, spun.

-         Să ştiţi că nu am mai avut niciodată un astfel de ...client zice, în timp ce opreşte maşina. Sunteţi primul! spune zâmbind.

-         Ha, ha! râd eu forţat. O să iau asta ca pe un compliment! spun amuzat. Dar de ce nu ai răspuns de la început, când te-am întrebat? insist, în timp ce-i întind banii pentru cursă.

-         Păi... se încurcă el, eram atent la trafic! Dar..., şi se opreşte ruşinat.

-         Spune! îl încurajez. E prea mic bacşişul?

-         Nu... Dar mă tot ţin să vă întreb ceva şi nu ştiu cum să...

-         Ei hai, întreabă-mă!

-         Bine, zice cu glas scăzut... Nu-i treaba mea de ce aţi făcut cu mine aceste curse, unde vă duceţi, cine sunteţi, dar... de unde ştiţi cum mă cheamă, că nu am la vedere niciun ecuson? E doar o curiozitate...

Mă dau jos din maşină şi râd cu poftă. Râd şi îi zâmbesc pozitiv, a încurajare. Ce-o crede despre mine? Dar eu ce cred despre mine?

 

Sunt în mijlocul autogării. Deşi mi-am uitat ochelarii, trec în revistă rapid destinaţiile spre care pleacă autocarele. E un foşnet continuu şi miroase insistent a gaze de eşapament. Şi mai miroase a emoţie arsă aici. Văd oameni îmbrăţişându-se, plângând, umplând cu disperare şi patimă peroanele. Nu-mi dau seama dacă s-au revăzut sau se despart, trăirea este la fel de intensă. Miroase a plecare şi a sosire.

Autogara fierbe. Taxiul meu a plecat demult. Oamenii îşi risipesc aici pasiune şi suflet, iar eu continui să vreau să plec. Să plec pur şi simplu. Să mă umplu de starea de plecare, să încerc acel freamăt.

Fug de ceva? Fug de mine? Fug de cineva? Am renunţat la luptă? Vreau să mi se plângă de milă? La ce bun?

 

Ceaţa s-a ridicat în bună parte şi câteva raze de soare îndrăznesc să gâdile asfaltul. Undeva, la un chioşc se vinde cafea... Este plecarea o soluţie? O soluţie la ce?

Sau este doar o dorinţă, o chemare? Vreau să plec – asta e sigur. Sau poate că am plecat deja.

 

Şi undeva, pe un peron gol din autogară – domnul îmbrăcat prea elegant pentru gara Obor. Are aceeaşi geantă maro căcăniu – pătată în colţul din dreapta jos.

Fumează...

Sfârşit de an

 

Se încheie încă un an. În funcţie de unghiul din care privim, putem aprecia că a fost un an mai bun, unul mai rău sau la fel. Cred că secretul vieţii este căutarea sistemului de coordonate potrivit, nu împlinirea unor dorinţe. Să acceptăm ce avem, cât avem, iar ca să ne fie bine, să aşezăm aceste lucruri în lumină, nu în umbră.

Mai cred că sublinierea unor mici bucurii în detrimentul unor mari tristeţi poate deschide uşa dincolo de care se află seninătatea râvnită. Da, uneori nu ne place realitatea, cu acele capete hâde, cu monstruozitatea şi absurdul de fiecare zi, dar stă în puterea noastră să o îmblânzim, să acordăm importanţă şi acces în inimă doar a acelor lucruri care ne bucură. Răul ne face rău pentru că permitem noi asta.

 

Închei anul cu o ... „secundă de graţie” pe care am primit-o puţin mai devreme prin curier. În urmă cu câteva luni am avut o colaborare cu Editura Universitară din Bucureşti. Editura a adunat mai multe texte de proză scurtă de la colaboratori şi a publicat o antologie, în care este cuprins şi un text de-al meu, alături de alţi 10 autori. Am primit cartea puţin mai devreme, este o mare bucurie şi o mare onoare pentru mine această apariţie!

Demersul editurii coincide cu al meu – iată, pentru că propune visarea , ca mecanism de apărare. „Îmblânzind realitatea” vom putea fi mai fericiţi.

 

Mulţumesc celor ce au îngrijit această carte, care a apărut în condiţii grafice excepţionale, de la copertă până la calitatea hârtiei şi a tiparului.

La mulţi ani!