Bilanţ

 

În ultima zi din an, majoritatea oamenilor tind să facă bilanţuri ale anului care se încheie peste câteva ore. Un bilanţ conţine de obicei 2 capitole:

- trecerea în revistă a ceea ce s-a întâmplat bine şi rău în anul care e pe sfârşite;

- desenarea unei perspective pentru viitor, aşteptări, speranţe, planuri.

Când mă uit la anul care a trecut, în funcţie de rama în care aşez totul, poate să fie un an bun. Poate să fie un an dezastruos. Depinde câte de dispuşi suntem să vedem dimensiunea reală. Depinde cu ce comparăm. Marele actor Dem Rădulescu spunea într-un interviu televizat că secretul e să privim în jos, nu în sus. Dacă privim în jos, adică, dacă ne comparăm situaţia cu altele mai nefericite, vom spune: suntem bine! Alţii suferă cu adevărat, noi avem noroc. Şi atunci, ni se pare că avem o viaţă bună.

Dacă ne uităm în sus, vom vedea situaţii mai fericite, la care, din cauză că nu am ajuns, jinduim. Şi atunci, ni se pare că suntem nefericiţi, că nu ne e bine, că am ratat. Cum să fim obiectivi? Putem suporta adevărul? Care e secretul vieţii?

În partea a doua a bilanţului, aş vrea să-mi fac planuri, să desenez vise. Dar nu pot. E ca şi cum aş fi într-o pivniţă în care nu e lumină. Caut întrerupătorul şi duhneşte peste tot... Nu ştiu ce va urma. Când ai un accident cu maşina, duci automobilul la service, iar mecanicul îţi spune: în 3 săptămâni, sau în 2 luni maşina e gata! Îţi iei o porţie de răbdare şi-ţi dimensionezi aşteptarea pentru atunci. Asta te ţine în viaţă. Poţi să planifici o călătorie peste acel timp. Dimensiunea timpului poate face suportabilă orice problemă. Lipsa unei astfel de perspective, ba mai mult, ventilarea ideilor distrugătoare gen „Foaie verde de dudău şi-o să fie şi mai rău” creează nu atât panică, cât dezgust, amărăciune...

Unde găsim resursele ca, în lipsa perspectivei, să nu clacăm? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: la Dumnezeu.

La mulţi ani, cu credinţă în suflet.

Plâng de Crăciun

Plâng de Crăciun, că-i prea fierbinte,

Fast de carton, roluri jucate.

Comunicări forţate, complicate...

Plâng de Crăciun, căci sunt părinte.

 

Apasă amintiri peste Crăciun,

Şi aş intra în pozele cu zimţi.

Dar sentimentele nu au părinți

S-alerge de la geniu la nebun.

 

Crăciunul plânge doar dezamăgiri,

E-o tensiune în culori prescrise:

Refrene false, poezii nescrise,

Momente verzi şi goale, năluciri.

 

Plâng de Crăciun când simt că vine.

Urăsc pustiul, sărbători trecute...

Anii topiți în promisiuni făcute,

Plâng de Crăciun, că mi-este dor de tine.

Călătorie în altă lume - Sf. Gheorghe, Delta Dunării

 

Dacă m-ar întreba cineva care sunt cele mai frumoase destinații turistice din România, fără îndoială că printre primele trei menționate s-ar afla Delta Dunării! Bun, dar unde în Deltă? Iată o întrebare care are mai multe răspunsuri, iar de aici încolo intervine inspirația fiecăruia.

Cea mai populară destinație este Sulina, care este şi oraș, aflat în continuă dezvoltare, cel puţin teoretic. Dar adevărata provocare era să ajung la Sf. Gheorghe, braţul sudic al Dunării, care se varsă în mare. Lucrul care mă provoca cel mai mult este izolarea localităţii.

 M-am întrebat întotdeauna dacă izolarea unei localităţi cum este Sf. Gheorghe o fereşte şi de toxicitatea de la oraş, de tipul ăla de nervozitate, de acel stres, de acea atmosferă apăsătoare. Cum decurge viaţa într-o astfel de aşezare?

Dorinţa de a ajunge în Deltă, la Sf. Gheorghe este veche. Căutam numai timpul potrivit, ocazia, bugetul de a face asta. Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple, spune o vorbă veche.

Am luat bilete la tren până în Tulcea, apoi, din experienţa anterioară Sulina, cu ani în urmă, am planificat ajungerea în port. De acolo, cu o cursă regulată, se ajunge la Sf. Gheorghe în 4 ore. Zis şi făcut. Cazarea am rezervat-o la o pensiune cu review-uri pozitive iar visul a căpătat contur.

Călătoria cu trenul  a fost o experienţă neplăcută – timpul se pare că a stat în loc în ultimii 20 ani, dar despre asta poate voi aminti cu altă ocazie. La Tulcea, gara este în port, ceea ce este bine. Îţi e uşor ca, odată ajuns, să afli repede de unde te poţi îmbarca spre diferite destinații din Deltă.

 Drumul până la Sf. Gheorghe seamănă cu o mini-croazieră, păstrând proporţiile... Sigur, ai ce vedea, poţi bea şi o cafea sau un suc de la barul ambarcaţiunii, dar călătoria este, sau pare obositoare, judecând şi după cele 5 ore deja adunate din drumul cu trenul din capitală. Ceea ce m-a chemat acolo a fost în primul rând izolarea. Ideea că în acel loc poţi ajunge numai pe apă! Am înţeles că de la Tulcea la Sulina există un drum mai prost, pe care poţi ajunge cu maşina. Dar până la Sf. Gheorghe nu există aşa ceva – iată ceea ce m-a fascinat!

 Aproape o insulă, sau chiar o insulă, asta e Sf. Gheorghe, din punct de vedere al posibilităţii de ajunge aici. Primul instinct a fost acela de a compara cu Sulina. Dar... aici lucrurile stau altfel. În primul rând pentru că Sf. Gheorghe este doar o comună, un sat, pe când Sulina este oraş. Am coborât în port cu un soi de teamă, de prudenţă, cu senzaţia că aş putea rămâne acolo, ceea ce îmi inducea un fel de frică. Totuşi, nu e chiar aşa rupt de lume. Sau este?

 

Uliţele aşezării sunt din pământ, acoperit cu un strat subţire din nisip. Doar după ce depăşeşti zona portului, a falezei, întâlneşti porţiuni mici pietruite, placate de-a lungul străzilor care sunt în preajma primăriei, supermarketului. Mă întreb cum arată locul când plouă. Cazarea este în regulă, camera are condiţii mai bune decât multe alte camere de hotel. Oamenii sunt prietenoşi, calmi, liniştiţi. E o linişte nefirească. Lipseşte acea căutătură, acea scrutare din priviri pe care o întâlnesc zilnic, acea judecată de la distanţă, acea măsurare din ochi.

E linişte pentru că ăsta e ritmul lor de viaţă. Auzi pe stradă câte o maşină odată la o oră, sau un mic autovehicul electric, cu care poţi căra diverse lucruri, sau cu care poţi ajunge la mare. Nu se întâmplă nimic, nu se ceartă nimeni, timpul pare încremenit.

 

M-am întrebat dacă această atmosferă să-mi placă sau să mă sperie, ori să mă mire. Aş putea trăi aici? Gazdele ne explică cum că fiecare trebuie să aibă o ambarcaţiune pentru a supravieţui în acest loc. Le spun că ne place să călătorim. Da, îmi răspunde bărbatul. Dacă vreţi, vă suiţi în maşină şi mergeţi unde vreţi. Noi nu putem face asta!

Înţeleg situaţia, totuşi, localitatea nu este chiar ruptă de lume. Există curse zilnice la Tulcea sau la Mahmudia, dar senzaţia de izolare te domină cât stai aici. Plimbarea pe faleză este unică, Dunărea curge cuminte, prietenos. Atmosfera este magică.

 A doua zi am mers la plaja sălbatică la mare. Nu pot descrie în cuvinte ce am văzut, trebuie să mergeţi acolo! Sălbăticia locului, natura, peisajul, fac ravagii în percepţia romantică a colţului de rai, întregită de o terasă la care poţi găsi de toate, având o diversitate nefirească, în raport cu ruperea de lume. Vântul bate rebel, marea aduce valuri blânde la mal, de care picioarele se pot bucura în voie. Nisipul se amestecă cu scoici mici, nevinovate, soarele se joacă pe cer.

 

Înapoi în sat, unde trăim experienţa savurării mesei la o terasă pe faleză, sub biciul brizei apei ce ne cheamă, ce ne leagă definitiv de frumuseţea micului port în care se înghesuie zeci de ambarcaţiuni pe care le admirăm de la masă, în timp ce savurăm un vin bun. Odată cu căderea serii, vântul se înteţeşte în acest început de toamnă, dar şi senzaţia noastră că am dori să revenim în această oază de cuminţenie, de lacrimă curată.

 

Mergeţi în Delta Dunării!

Prea toamnă

 Toamna deschide porțile-vânt,

Cerul coboară sub pași inocent.

Norii tresaltă cu sfârc- indecent

Şi simt revenirea de frunze şi cânt.

  

Mâinile mele se-mpreună cu zarea,

Sufletul meu povestește făclii.

Soarele vine iar în fâșii

Cu-apusul stingher luminând resemnarea.

 

A plecat căldura - picături de cui,

Răcoarea e rege, iar ploaia-i-în gând.

Privirea se-așează pe-un deget plăpând

Mi-e atât de bine, emoții-s hai-hui.

 

E-un fel de ninsoare, un strop de-anotimp,

Melancolia, versul ori nostalgia put.

Plouă pe bune…, şi n-am nici un scut.

Parcă e prea toamnă…, sunt ocupat un timp!

O viată într-o zi

 

Să trăiesc o viaţă într-o zi,

Patimile curg la robinet,

Te-aş iubi şi iarăşi te-aş iubi,

Lacrimile nu mai curg încet.

 

Să trăiesc o viaţă într-o zi,

Ore concentrează doar destine.

Curge viaţa printre frenezii,

Clipele sunt mari şi sunt puţine.

 

Într-o zi o viaţă să trăiesc

Ca şi cum aş îngheţa o clipă.

Să îmi simt emoţiile cum cresc

Şi apoi să zbor într-o aripă.

 

Cât durează viaţa? Cât e cer?

Ce este întreg şi cât e fracţie?

Totu-n viaţă este efemer.

Viaţa noastră - ca un strop de graţie.

Note de călătorie – drum prin cer

Indiferent din ce parte a ţării vei veni, întâlnirea cu Valea Lotrului este una copleşitoare. Munţii vor sta de vorbă cu tine, invitându-te să guşti din parfumul curgerii apei, din cuminţenia brazilor, din liniştea aproape asurzitoare.

Motto:

Şoseaua urcă spre Voineasa,
Iar Lotrul curge spre Brezoi...
O fată şi-a pierdut cămaşa
Prin fânul de curând cosit,
Şi-acum, în poarta casei, s-a proptit
Să-şi mai arate-o dată sânii goi
Şi trupul rumenit de soare
Turiştilor înfometaţi
De farmecul unei idile trecătoare
În pitorescul munţilor Carpaţi...

(Ion Minulescu – Turism)

 

Planuri

Acum 2 weekend-uri am vrut să încercăm şi noi senzaţia descrisă atât de pitoresc de marele simbolist român şi am plecat să descoperim locuri mai puţin bătute. Ne-am făcut planul să mergem pe Valea Lotrului, să înnoptăm la Voineasa, pentru ca a doua zi să urcăm la Obârşia Lotrului, iar de acolo să „alunecăm” pe Transalpina spre Rânca. Apoi, prin Novaci, Horezu şi Ocnele Mari să revenim acasă pe dealul negru şi pe A1.

Zis şi făcut.

Drumul

Ieşirea pe autostrada spre Piteşti durează de obicei o oră, de data asta am avut noroc, am ieşit în 40 minute. Am făcut prima pauză la Valea Ursului, imediat după Piteşti, unde am găsit o mică benzinărie la care am avut surpriza să găsim curăţenie, ospitalitate, zâmbet şi cafea foarte bună! Trecerea prin dealul negru nu pune probleme deosebite, numai la Deduleşti – vestitul loc unde se mănâncă mici mari – este un mic dop. Miroase a grătar în maşină! La Călimăneşti intrăm pe centură, ca să evităm aglomeraţia şi cele câteva semafoare din staţiune. Ieşim repede la Căciulata, intrăm pe Valea Oltului preţ de câţiva km., apoi, la Brezoi facem stânga pe Valea Lotrului. Undeva, în aer, plutesc versurile lui Minulescu. Am căutat-o pe fata din poezie, am căutat fânul cosit, am căutat din priviri şi poarta casei...

 Printre munţi

După Brezoi rămânem numai noi şi Lotrul, braţ la braţ, valsând printre munţii blânzi. Arar se deschid poieniţe care îmbie la lenevire pe marginea râului sau la joc şi râsete. Mergeţi cu viteză mică, să puteţi savura, chiar dacă toate maşinile care vin din spate vă vor depăşi nerăbdătoare, fără să ştie cât farmec pierd. La un moment dat vă întâlniţi cu lacul Brădişor, iar la Mălaia cu impunătorul baraj. Pe stânga vă cheamă o cărare să descoperiţi cascada Scoruşu. Noi ne-am propus să revenim pentru cascadă într-o altă călătorie, deocamdată am ajuns la Voineşiţa, pentru că staţiunea Voineasa, practic nu mai există...  Cu ocazia unei excursii de o zi anul trecut, am intrat în staţiune, constatând că totul este părăsit acolo. La Voineşiţa, pe drumul spre Obârşia Lotrului sunt câteva pensiuni şi un hotel – asta e cam tot ce a rămas în acest rai al naturii.

Voineasa

Ne cazăm la o pensiune chiar pe malul Lotrului. De pe balcon vedem, auzim apa, peisajul este încântător. Oamenii sunt politicoşi, sunt gazde de ispravă care reuşesc să ofere servicii de bună calitate la un preţ decent. Seara, la doi paşi de apă, stăm la masă bucurându-ne de natură. Jucăm cărţi, povestim, ne împrietenim cu o familie de turişti din Bucureşti care face grătar în curte, şi ne îngrijorăm puţin de cerul înnorat anunţând ploaia de peste noapte.

 Spre Transalpina

Dimineaţa ne trezim în sunetul curgerii râului, dar şi al ploii care curge neîncetat. În zare e ceaţă. Trebuie să coborâm pe Transalpina, dacă ploaia nu se opreşte va fi complicat... După un timp, ploaia stă, ba chiar iese şi soarele puţin. Avem noroc! – îmi spun.  După un mic dejun luat tot pe buza apei, înarmaţi cu optimism, plecăm la drum. Am ajuns la staţiunea Vidra. Locul este absolut magnific, lacul este impunător. E acolo o căbănuţă, în jurul căreia se înghesuiseră câteva maşini parcate neglijent, iar pe terasă câţiva oameni mâncând şi bucurându-se de clipe răcoroase. Trebuie să mai venim aici! a fost primul gând. După o vreme, facem totuşi un popas de câteva minute, ca să privim lacul de la marginea pădurii. Nu ştiu exact ce se poate face din staţiunea Vidra, dar îmi imaginez ce potenţial turistic şi de agrement este aici. Vedem şi domeniul schiabil Transalpina, de bună seama că iarna este foarte animat.

Drum prin cer

Obârşia Lotrului este o bijuterie! Şi aici trebuie să revenim, vedem toate aceste locuri fără să putem să zăbovim din cauza timpului. Sunt pensiuni, terase, este animaţie, locul îndeamnă la viaţă, iar peisajele sunt foarte blânde. O luăm pe serpentine agale, maşini tot urcă, este o afluenţă de turişti care arată că locul este dorit, că locul cheamă. După o perioadă în care ni se taie respiraţia datorită peisajelor ce crează iluzia de drum prin cer, întâlnim câteva urme de ceaţă. N-a mai plouat, e drept, însă – iată, ne confruntăm cu ceaţa, care este totuşi un obstacol mai uşor de depăşit. Norul se îngroaşă după un timp, mergem încet, dar tot ne oprim la un popas, de unde să ne putem cumpăra lucruri inutile, care sunt, în fond amintiri ale acestei călătorii. Continuăm prudent, apoi, pe măsură ce coborâm, lăsăm ceaţa deasupra noastră plutind. În vale se vede frumoasa Rânca!

Spre casă

Puteţi vedea cum staţiunea s-a extins şi se tot extinde. Cred că la un moment dat, dacă lucrurile vor continua aşa, staţiunea va putea fi una de top internaţional. Pe drum spre Novaci, mai sunt belvederi unde puteţi opri şi vă puteţi plimba pe pajişti, împărţind bucuria acestei libertăţi cu văcuţe sau cu oi. Cumpăraţi-vă un kg. de roşii, un cârnăcior şi o brânză autentică de oaie, pentru ca seara, când ajungeţi acasă să vă imaginaţi că sunteţi încă acolo.

Inedit

Intrăm pe drumul naţionam spre Rm. Vâlcea, iar pe parcurs ne mai oprim o dată - să vedem muzeul trovanţilor. Este în comuna vâlceană Costeşti. E prima dată când îl vizităm, descoperim pietre stranii, cu forme elipsoidale ce par să se mişte. Facem poze, ne amuzăm, locul este plin de oameni.

Ieşim din şosea la Ocnele Mari pentru a găsi o terasă unde să luăm masa de prânz. De vizitat salina nu este timp, oricum am văzut-o cu altă ocazie. Găsim o terasă plăcută, aşezată la baza unui pod, unde servirea este foarte bună - şi încă ne bucurăm de priveliştea munţilor.  După aproape 4 ore până acasă, despachetăm şi descărcăm pozele, retrăind un weekend minunat, un traseu superb pe care îl recomand din suflet.

 Uf! Abia aştept să vină weekend-ul următor!

(În poză - traseul parcurs, aproximativ 600 km.)

Există mai multe vieţi

Nu ne ajunge o singură viată să ne trăim visele.

Clepsidra scurge nisipul

Dar alta se umple.

E un nisip uneori albastru,

Alteori umed.

 

Dacă ne naștem din nou, primim o nouă speranță.

Pentru cea veche există „deja vu”,

Ca un flash,

Ca un cântec ce nu s-a compus.

A fost?

Mintea construiește tot

Iar sufletul decorează o lume pustiită.

Speranța vine şi pleacă, niciodată nu rămâne.

Dacă există mai multe vieți

Există şi mai multe iubiri.

Mai multe arderi.

Dar același foc.

Viata pare a fi o scurtă pauză

Între două muriri.

Dar fiecare viaţă e o nouă şansă,

Pentru viaţa de care am uitat.

Doar firul acela, subţire, curs din înaltul tău e acelaşi.

O delimitare fină

Între ploaie şi picur

Între zâmbet şi râs,

Între farmec şi încântare.

 

În viaţa trecută am avut o poveste

În viaţa asta iscodim altă viaţă

A fost şi va fi, dar acuma este

Prezentul greu - faţă cu faţă.

 

Nu ne ajunge o viaţă să ne trăim patimile

Să ne învingem demonii,

Să transformăm în cenuşă emoţiile

Şi durerile.

Unele iubiri se repetă din viaţă în viaţă.

Se schimbă cerul,

Se schimbă culorile,

Dar oamenii se caută,

Se reîntâlnesc,

Orb,

Iar inimile lor sunt aceleaşi.

La alt etaj,

Ei retrăiesc altă iubire,

Sau aceeaşi.

Ca şi cum nu a fost de ajuns cealaltă,

Ca şi cum încă una va mai fi după asta.

O iubire care se repetă în gol.

 

Decât să trăiesc o dragoste mereu

În mai multe vieţi,

Eu aş vrea doar una,

Acum.

 

Irepetabilă.