1 %

Ca fâșii de timp pătrunse, ca un plânset inocent,

Printre zeci de mii de reci şi doar câteva idei,

Alergând cu pași de melc între cruci și Dumnezei

Încearcă să se salveze speranța – într-un procent.

Dintr-o sută de calvare, împroșcări, căderi de sus

Una vrea ca să înfrunte un destin ce pare clar.

Disperarea nu se vinde, ea doar curge în pahar

Lângă o fărâmă care are Cosmosul inclus.

Sufletul ascunde lavă, mintea îți dublează forța.

Credința răpune gândul de cedare şi-ndoială.

Nu-i nevoie de spectacol, defilare sau de fală.

1 la sută - atât. Și se aprinde torța.

Să mori de câteva ori

Fericirea nu înseamnă să zâmbești.

Dacă ţi-ai hrănit sufletul, înseamnă că ai suit pe înălțimi, înseamnă că ai suferit, că ai zăbovit cu inima apăsată. Înseamnă că ai simțit. Dacă ai ajuns în prag de fericire, de bună seamă că pașii ţi-au fost suspendați peste absențe, că ochii au primit arsură, că gândurile au fost slugi ale disperării. Drumul spre tărâmul unde vrei măcar să speri că-l poți privi, dacă nu atinge, cuprinde cădere şi iluzia ridicării, surpare şi speranță, pătrate şi sfere. Dacă ești acolo, înseamnă că ai lăsat ceva în urmă, înseamnă că ai renunțat la poveri. Dar nu renunțarea e importantă ci puterea de a o face.

Curajul. Ai nevoie de curaj, de îndrăzneala de a contrazice uneori şi destinul, pentru că destinul nu e neapărat fratele Credinței, ci aliatul fatalității. De acolo, de pe treapta aceea totul se va vedea la fel, să nu ai iluzii. Dar se va simți altfel, un simt care va domina, al cărui sclav vei dori să fii. Dacă ai ajuns acolo - asta pare să fie ca o misiune îndeplinită, şi chiar dacă alegerile pe care le vei face te vor trimite înapoi, vei avea puterea să revii. Vei avea? Miroase a cer în înălțimi, sufletul dansează cu norii, e o senzație pentru care merită să mori de câteva ori.

Timpul a transpirat, şi tu odată cu el până în locul minunat unde visezi. Cuvintele pot doar să mânjească trăirea. Trebuie să simți. Trebuie să cânți.

Fericirea înseamnă să plângi.

Am depus armele

O dată pe an
Sufletul meu se sinucide.
Timpul
atârnă neglijent pe frânghii în cer,
Lăsând picături,
Ca niște vagi senzații,
Să cheme toate păsările sub pod.

Apa se transformă în piatră.

Valul de sub frunte,
Albul din ochi,
Gândurile vagabonde, padocul cu amintiri
Ce-mi mușcă uneori rănile,
Toate astea
Sunt triunghiuri de gheață, căzând
și lovind cu putere
Frunzele arse din mâini
Ca bucăți de fier ruginit pe sticlă,
Pe sticla mată
Prin care nu mai pot privi înapoi.

Podul se scurge sub apă;
din trei în trei speranțe
câte un pod.

Mă gândesc la păsări,
Că n-au unde să se ducă și atunci vor muri.

... Aștept o clipă în care secundele,
Sau orice altă unitate de măsură
A grației
Să mă ajute să cad,
Să pună zăvor, să rupă treptele.
O dată pe an
Sufletul meu se sinucide,

Azi.

Linia vieții

Atunci când oamenii ma dezamăgesc, ma retrag în gândurile mele, în lumea mea, unde caut alinare, liniște, reculegere, răbdare. Vorbesc cu mine însumi cum as vorbi c-un frate - vorba lui Minulescu, încercând sa ma apăr de ceea ce îmi face rău. Fug. Fug ca sa păstrez toamna, roșul, cercul, mirarea.

Reușesc?

Uneori ma întreb dacă sunt sau nu un om norocos, dar depinde la cine/ce mă raportez, cu ce/cine mă compar. Când eram mic cineva mi-a spus ca, uitându-se în palma mea la linia vieții, vede cum, la un moment dat linia se întrerupe... Pentru ca apoi, linia sa se reia din apropiere și sa continue încă o bucata buna! Adesea reflectez la semnificația acestui lucru. Eu, care sunt un tip rațional, care nu crede în zodii, superstiții și alte asemenea. În funcție de asta reflectez pun în balanță: sunt sau nu norocos? Am trecut de linia aia întreruptă? S-o las mai moale cu așteptările? Cât cinism...

Dar acolo, în lumea mea nu poate nimeni intra. Acolo eu fac regulile și nu are acces nimeni din cei care ar putea să mă rănească într-un fel sau altul, direct sau indirect, cu intenție sau fără. Acolo îl întâlnesc pe Dumnezeu, acolo, pe frânghii, în loc de rufe, atârnă speranțe, iar pe culoare sunt hohote de zâmbet. Trebuie sa avem, fiecare din noi, un loc unde sa ne ascundem, unde sa ne putem proteja, unde sa Credem. Acolo trebuie sa fie echilibrul, mângâierea, puterea de a o lua de la capăt, iubirea nemurdărită. Disperarea va hrăni mereu vrăjmașii, va turna plumb în picioare în luptele cu ploile de ignoranţă sau cu răutatea cubică.

Nu știu ce linie a vieții aveți în palmă, dar îndemnul meu de azi este să vă faceți un palat în suflet și nu veți muri niciodată.

Sunt un tip atipic

Sunt un tip atipic, nu respir pe nări

Deranjez percepții, sunt pe un alt fus.

Și îmi plânge ceara de pe lumânări,

Și îmi urcă cerul lângă vise, sus.

Aș uita de iarnă și de întrebări.

Cred c-aș răsări frunze la apus.

Aș minți minciuna căzută pe scări

Dacă aș putea să mă las sedus.

Am să pierd - și-n viață nu sunt rezolvări.

Curaj sau lumină, nici speranțe nu-s.

Iluzii se sparg în mii de plecări

În timp ce m-apropii mai mult de Isus.

Am ajuns vagon prăfuit în gări,

Ca o marfă veche la un preț redus.

Peste vis a vis, peste întâmplări

Sunt un tip atipic.

Sunt ca un intrus.

Direct

Uneori îmi vine o poftă nebună să spun lucrurilor pe nume. Am mai spus, scris, că nu suport minciuna, compromisul, prefăcătoria. Dar adevărul se bagă sub preș sau este coafat doar pentru a fi ceea ce se numește „politically correct”. De ce? Cine are de câștigat din asta?

E multă lașitate în jur. Multe clișee. Ipocrizie - în special. Dar nu e bine să spunem pe față… Iar dacă spun, se interpretează ca… jignire??? Ca ofensă? „Nu mai fi agresiv, atenție la limbaj”, invocă adesea șmecherii şi de cele mai multe ori câștigă. Sau așa pare. E atât de multă sensibilitate în oameni?  Mă pufnește râsul când mă gândesc la asta. Nu mă refer la un soi de sensibilitate intrinsecă, la simțirea artei, la aprecierea frumosului. Nu. Mă refer la pretenția de a nu te murdări cu picăturile de ploaie în timp ce au trecut pe lângă tine sute, mii de mașini care te-au stropit cu noroi.

Sau poate că afișarea acestei false sensibilități are un scop, un interes direct şi concret. Poate că cenzura aplicată sub masca respingerii „jignirilor” are drept rezultat atingerea de către cineva a unei ținte cu ușurință, a unui interes ce altfel, prin sinceritatea ta s-ar îndeplini mai greu sau deloc? Poate e un mijloc de control? Habar n-am. Indiferent care este sursa acestor manipulări, care este motivul, nu e în regulă. Uite, diplomația practică astfel de exerciții de politically correct, dar acolo există întotdeauna un interes politic, economic pentru asta, nu?

Nu mă refer în mica mea pastilă de dimineață la jignirile autentice, la expresiile consacrate în acest sens, despre astea e vorba în primii 7 ani de viață. E vorba de a avea verb, incisivitate, a fi sincer, a pune unora sau altora oglinda în față, mai ales când ei țipă mai tare, când atacă. Cine vrea să trăiască în minciună doar pentru a nu-i supăra pe alții, sau pentru că are un interes, este liber să o facă. Sau pentru că e laș?

Ciudat este că odată, demult, îmi amintesc că am avut o astfel de atitudine în mai multe conjuncturi… Şi unii din jurul meu îmi spuneau că nu e bine ce fac, că e riscant. Însă, după o vreme, când am reușit să ating un punct în acele conjuncturi şi am căpătat ascendent, cei care până atunci mă acuzau, de-acum mă considerau aproape un erou. Doar îndrăznisem!

Orice alegere ai face în viață, are şi avantaje şi dezavantaje. Depinde ce avantaje sunt mai necesare pentru tine în a le obține şi ce dezavantaje sunt mai puțin importante.

Românii spun: nu se poate şi sătul şi cu punga plină.

Americanii spun: acțiunile au consecințe.

Dar lasă-mă să mi le asum, şi asumă-ţi-le şi tu numai pe ale tale, tu care mă judeci.
Ce alegi?

Scuze că am fost iar direct…

Dimineața

Dimineața îmi place să miroasă în casă a cafea proaspăt râșniță și a ouă prăjite. Undeva, în fundal, e radioul care merge veșnic la volum minim pe etajera de la perete, în sufragerie. Jaluzelele sunt coborâte până la jumătate – atât cât să nu poţi intui dacă afară e înnorat, sau o zi cu soare stă să răsară.

La bucătărie vasele au rămas nespălate de aseară, iar pe masă tronează o sticlă mare de nectar de fructe din care nu bea nimeni. Pe hol e un papuc rătăcit, habar n-am unde e celălalt, iar din cuier atârnă neglijent un fular gri deschis.

Dacă opresc radioul şi mă concentrez puțin, reușesc să aud bătăile ceasurilor din casă, dar nu au același ritm, pare un amalgam de ticăit-uri care luptă să ia întâietatea piuielii fine care îmi pune stăpânire pe urechi uneori. Pe canapea sunt 3 sau 4 pernuțe, toate diferite, care mă îmbie să mă așez şi să sorb din cafeaua cea nouă pe care doar ce-am desfăcut-o azi dimineață. A fost primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am trezit. Şi pe măsuță e dezordine, sunt multe lucruri care aglomerează micul spațiu, așa că reușesc să eliberez cu dificultate un colț unde să așez cana plină ochi. Dintre cărți, din bibliotecă îmi atrage atenția o carte poștală din una din destinațiile vizitate mai demult. E o stradă îngustă, cu clădiri vechi, fotografiată la apus într-o lumină de un ocru incredibil. Zâmbesc.

În casă încă miroase a cafea proaspăt râșniță și a ouă prăjite