Cerșire de iarnă

Sfârşit de toamnă, albastră de frig,

Între frunze nu-i nici un ecart.

Gene din frunze strigă şi-mpart

Cerşire de iarnă,

Potop de cerşire şi nu-i nici un dig…

Toamna sunt eu în fiece clipă,

Gerul mă cheamă, îşi strigă sosirea.

Sfioase - frunzele nu-şi trădează firea,

Cerşire de iarnă

Cu gândul la tată, din nou se-nfiripă.

Negociem timpul care-a mai rămas.

Contractele, însă, se măsoară-n ploi…

Nu-mi ajung crengile, nici copacii goi.

Cerşire de iarnă -

Purtare de vină la fiecare pas.

Cerşire de iarnă, povară răcoare,

Toamna îşi luptă fiecare ceas…

Din tot ce-am promis, atât a rămas:

Plecare de toamnă…

Cerşire de iarnă… magică… mare!
                                     
                                               - 2012 -

O zi din viaţa mea

M-am trezit transpirat, iar patul era plin de frunze.  Mi-am curățat privirea cu aripile vântului, apoi am intrat în camera de duș. M-am spălat cu adierea pe care o visasem azi-noapte, mi-am pieptănat gândurile, apoi am șters fereastra către cer.

La micul dejun am sorbit din răsăritul soarelui ce mă aștepta să mă trezesc şi să mă bucur şi am savurat două felii de fructe aromate de anotimp. Acorduri de muzică proaspătă se aud în surdină în timp ce fâșiile de ceață de afară se topesc lin în prima lumină a dimineții. Înainte să plec, am băut un pahar mare de apă. Apa pare să fie singurul lichid prieten într-un timp prea aspru.

Am mers apoi în târg, să cumpăr ceva pentru casa sufletului. Am luat pachețele cu blândețe, prăjituri cu gând bun, sirop de zâmbet. Iar cel mai de preț lucru a fost cutia cu porția mare de răbdare - strict necesară pentru salvarea sufletului. Pe stradă n-am văzut nicio mașină, am simțit doar aerul şi respirația de Sus, împletindu-se cu razele inimii mele. Pe drum, oameni grăbiți, strigând la ei înșiși, vibrații şi alergări, fum galben, cântece desfăcute. Totul e să mergi înainte şi răul se sinucide.

Acasă, visele așteptau cuminți pe canapea, transformând secundele în microni de jar în timp ce pentru mine după-amiaza va fi un nou prilej de dialog cu anotimpul de aur, de dăruire şi primire deopotrivă a semnelor galbene potrivite de timp; gândurile şi bucuria lor vor discuta cu dezinvoltura ploii, povestind ce este de făcut ca magia acestui anotimp să nu se piardă.

Seara, după ce răsfoiesc câteva pagini care miros a carte proaspătă, din care aflu dialoguri şi scântei ce-mi îmbogățesc grădina cu simțiri, mă întrec iar şi iar cu reflecțiile lunii, adulmec reprizele de răcoare dintre copacii tot mai goi, apoi beau un ceai negru ca noaptea cuminte şi înaltă. În casă sunt suspendate emoții, se scurg picături de liniște şi mângâie izuri ce hrănesc pârgul speranțelor ce dau buzna şi se iau la întrecere cu lumina.

Înainte să adorm, plâng puțin, învins de nostalgii şi sensibilități. Întotdeauna mă întreb dacă lumea s-ar putea schimba, întotdeauna mă mir de inedit, de reinventare, însă fără să mă tem. Totul pălește în fata misterului nopții ce va să vină, iar fiecare nouă zi va deschide o nouă ușă  porții sufletului spre o altă împlinire.

Vă spun un secret: viața e frumoasă.

Cheile sunt lăsate în uși

Fug de cuvintele mari fără conținut, nu-mi plac cele pompoase, pretențioase, încerc doar să gestionez vălul albastru, blândețea din ceruri, mirajul unui nou început, speranța.

Dacă privim lumea ca pe o structură cu diferite niveluri, putem realiza cât de puțin este necesar să urcăm un etaj, cât de aproape este următoarea treaptă. Numai sufletul să vrea, să poată... Lumina circulă peste tot, cheile sunt lăsate în uși, iar noi orbecăim căutând căi spre nicăieri când, de fapt, suntem atât de aproape de ceea ce am vrea să căutăm. Pare greu, dar e atât de ușor să atingi alt tărâm. Unul mai bun.

Azi am călătorit în viitor și am văzut că atunci când voi fi murit regretul cel mai mare nu va fi trecerea în altă dimensiune. Regretul cel mai mare va fi că nu aș putea fi împlinit cu viața scursă, cu colțurile în care mi-a umblat emoția. De aceea, întors din această călătorie fantastică, mă grăbesc să găsesc cheile lăsate în uși, să plâng, să mă înalț, să rup lacătele ascunse dincolo de uşi. E atât de simplu.

Da, simplitatea este calea cea mai puțin copleșitoare, zâmbetul, încrederea, așteptarea bună. Nu trebuie să mergi în vârful picioarelor, trebuie doar să faci pasul lin, nu trebuie să porți mânuși, doar mâinile trebuie să-ţi fie curate. Iar dacă nu crezi, uită tot ce ţi-am zis.

Am uitat să vă spun că în călătoria aceea m-am întâlnit cu El. Vă dezvălui un secret. ştiți ce mi-a spus? Că am mână liberă să-mi fac viața așa cum vreau. Dar decizia să o iau eu, cu bună credință, iar El mă va susține mai departe.

Bună dimineața la toată lumea ☺

COMPLICE

E foarte greu să găsești pe cineva empatic cu tine, să existe o atitudine pozitivă, de susținere, când ești într-o anumită situație. În general, fiecare o știe pe a lui, e preocupat de propria-i viață şi puțin îi pasă de freamătul interior al altuia. De aceea, cel mai bine este să nu cauți un anume sprijin, chiar dacă ai nevoie de el, preferabil e să rămâi realist şi să încerci să-ţi iei din altceva seva şi fărâma de gând bun, speranța.

Nu poți judeca pe nimeni şi ideea nu e de învinovăți pe cineva. Cel mai bine e să-ţi analizezi alegerile, opțiunile, făcând comparații raționale şi privind drept. În final, inclusiv după asumarea unor riscuri, constați că ești într-un punct mai bun. Avem astfel ocazia să realizăm că cel mai bun mod în care putem avea un viitor favorabil este să construim chiar noi acel viitor, cum spunea cineva. Unii vorbesc despre noroc. Dar acest noroc îl poate inventa fiecare dintre noi. Lipsindu-se de un suport exterior ce nu vine şi abandonând așteptările care neîndeplinite, creează dezamăgire, asumându-ne riscuri, făcând alegeri îndrăznețe.

În viață nu trebuie arsă nicio etapă. Fiecare experiență ne învață ceva, fiecare treaptă ne pregătește pentru următoarea, şi toate astea ne dau limpezimea să facem cele mai bune alegeri. Iar asta nu intră în contradicție cu conceptul de destin sau cu credința, sunt sigur că Dumnezeu îi ajută pe cei îndrăzneți. Privit astfel, Dumnezeu este mai degrabă un complice cu care „complotez” pentru binele meu în propria intimitate.

Fără pompă, fără festivism sau declamații inutile.

Supermarket

Ar fi trebuit ca la naștere să știm adevărul… Să ni se spună ce variante avem. Înainte de a alege un culoar în viață, trebuia să aflăm: sunt câteva opțiuni. Dacă mergi pe drumul A, de exemplu, vei avea atuurile x şi y, dar vei avea dificultățile z şi k. Şi tot așa, dacă mergi pe drumul B, sunt avantajele astea şi dezavantajele celelalte. Apoi drumurile C, D sau E, vor fi fiecare cu particularitățile lor.

Şi fiecare ar fi gândit: a, deci ce mă interesează mai mult? Ce pot ignora, ce mă afectează cel mai puțin? De ce am nevoie mai mult? Atunci alegi. Iar dacă ai ales, nu mai ai ce pretinde mai târziu! Doar că Dumnezeu a ales pentru noi. Împreună cu noi.

Dar acesta e un mod fatalist de a gândi, pentru că destinul mai depinde şi de fiecare. Mâna destinului se amestecă şi se însoțește cu puterea ce ne vine din interior de a merge pe unul din drumuri. Dar sunt toate drumurile prestabilite? Conțin ele combinația de plus şi minus? Cât şi cum putem crea propriul drum?

Oamenii se compară între ei. De obicei fiecare își dorește ce are altcineva. Însă, este posibil să extragem din însușirile altora şi să le atașăm la persoana noastră pur şi simplu? E ca şi cum te-ai duce la supermarket şi ai lua din raioane, dintre: sănătate, inteligență, aspect fizic plăcut, succes, şi așa mai departe. Pe care le lipești de tine.

Mi se pare un mod egoist de a gândi şi naiv în același timp. Pentru mine au trebuit să treacă 50 ani ca să… încerc să înțeleg că cine realizează şi își asumă propria condiție, cu tot cu eventualele frustrări, acela se poate împăca cu sine însuși. Iar singura armă la dispoziție este schimbarea, a cărei eficiență depinde de atitudine.

Cine nu – nu.

Când crezi

Când crezi că le-ai văzut pe toate, viața bate filmul din nou şi lucruri inimaginabile se petrec. Când ajungi la capătul răbdării, când crezi că nu mai există resurse şi speranță, speranța însăși se arată, zâmbind de sub o piatră. Când crezi că ai pierdut, că ai alunecat, când se surpă dintr-o dată pământul sub tine, apare de nicăieri o șansă, un mâner de care să te apuci, o luminiță care să te ajute să introduci în încuietoare cheia ce deschide ușa disperării.

Dumnezeu se joacă cu noi.

Sau ne dă exact acele experiențe ca să vedem cine suntem şi ce trebuie să facem. Ce trebuie să facem cu credința, cu speranța, cu înălțimea, cu căderea. Lucrurile nu se petrec cum vrem noi, ci cum este bine. Dintre valorile cele mai de preț pe care învățăm astfel să le apreciem sunt: autocontrolul, încrederea în sine, combativitatea şi regina RĂBDARE.

De fapt, Dumnezeu ne iubește.

Dans între piloni

Nu e despre părerea mea e mai bună decât a ta, nu e despre cine e mai convingător, despre cine e mai credibil. Nu e despre „eu dețin adevărul absolut”, nici despre reputații, bârfe, insinuări. Nu.

E vorba despre adevărul fiecăruia, despre felul în care ne împăcăm cu soarta noastră, despre dorința de a ne simți confortabil, liber. Despre asta e vorba? Știu că sunt incomode reperele declarate, dar fiecare din noi le vede, le simte, le acceptă în sinea lui. Oricât am contesta, sunt lucruri pe lume cu valoare de absolut, ca niște piloni, în jurul cărora se poate țese o deltă de influențe, înțelesuri şi variante. După mintea și sufletul meu, acești piloni ar fi: NEGRU, ALB, ADEVĂR, MINCIUNĂ, sus, jos, moale, tare. Şi mai sunt câteva. Vă invit la rațiune.

Viața e un dar. Fiecare face cu darul primit ceea ce vrea: îl risipește, îl complică, îl pune sub semnul întrebării, sau îl adoră, se bucură de el. E normal să existe un joc în comportament, un nivel de pierdere și de aproximare. Toleranța te învață să accepți tot. Sau aproape tot. Şi să supraviețuiești.

Pentru că nu contradictoriul părerii e problema ci felul în care e afișată aceasta. E un dans în care trebuie să intri, o legănare, un zbor printre pietrele incasabile ale orgoliilor, o plutire pe zâmbetele ițite din câteva priviri pătrunzătoare. E şi o muzică insinuantă, cu accente uneori, un parfum abia sesizabil de gând răsturnat cu iz de galop şi o scară. O scară lungă, cu trepte firave şi margini concave, pe care să te sui să poți ajunge pe platforme la care putini au acces. Vă invit la spirit.

Nimănui nu-i pasă – acesta e adevărul.