Plânsetul nu s-a stins,
dragostea e prea mare pentru aceşti copii minunaţi. Suferind şi pătimind.
Arzând şi fierbând. Ca un fir invizibil în noapte, ţipătul lor se uneşte,
undeva la mijlocul distanţei, re-fulgerând, luminând gerul. Chemările lor fac
dragoste, se împletesc în mijlocul nopţii reci, într-un extaz vecin cu
disperarea. De-acum, e lumină pe cer şi vreun trecător târziu îşi va fi întors
curios capul, surprins de ciudata sticlire. Cerul s-a topit în acel loc, e
atâta zvârcolire de licăr... Aproape distingi linia subţire ce-i leagă. Fac
dragoste cu gândul, o îmbrăţişare nebună, nevulgară, curată, cu visul zburând.
Îngemănare de gând fierbinte, amestec de galben şi mov...
Apoi, luciditatea de-o clipă :
de fapt dragostea lor e o dramă. Ceva spune că e prea mare dorinţa de-a se fi
iubit pentru a se întâlni, dar şi pentru a se despărți. Lacrimile nopții se
contopesc cu lacrimile lor şi un nou fulger distruge întunericul împlinind în
această seară de grație o dragoste neîmplinită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu