Nu e lumea mea

Sunt tot felul de experimente sociale. Situaţii în care se urmăreşte reacţia oamenilor, se analizează comportamente, se fac studii. Despre cum ne raportăm la diferite valori, despre limite, vulnerabilităţi. Despre natura umană.

Mă întreb cum ar reacţiona cineva, care intrând într-o sală mare ar vedea că majoritatea oamenilor sunt îmbrăcaţi cu o culoare, sau cu nuanţe ale acelei culori, iar persoana în cauză ar fi îmbrăcată cu haine de culoare contrastantă. S-ar simţi... stingher? Vinovat? Intrus? Ar încerca acea persoană să fie ca ceilalţi? Să-şi schimbe culoarea hainelor? Tu ce ai face?

De la o vreme, mă întreb dacă e ceva cu mine. Unde greşesc. Simt din ce în ce mai mult că lumea asta nu e lumea mea. „Adapteaza-te la ce este în jurul tău! Nu vezi că aşa se întâmplă lucrurile?” mi-a strigat cineva, la un moment dat. Dar asta mi-ar arde sufletul, m-ar ucide pe dinăuntru. Mi s-a sugerat să devin ca ceilalţi. Dar ce au de câştigat ceilalţi din căderea mea? Se vor hrăni cu sângele meu? Sau îl vor amesteca cu alt sânge? La ce bun?

Uneori întâlnesc pe cineva asemanator mie. Vorbim în şoaptă, n-avem puterea să ne unim, să încercăm să supravieţuim într-o lume pe care o blamam mai degrabă fără urmări, decât să ne ridicăm deasupra ei. Mergem în vârful picioarelor.

Poate greşesc, poate toţi ceilalţi sunt în regulă, iar eu mă simt izolat. Trăiesc într-un alt univers? Se spune că o greşeală care este repetată de suficient de multe ori devine regulă. După principiul ăsta, ar trebui să-mi asum o lume care nu este a mea, care îmi cere să fiu ceea ce nu sunt şi nu am cum să fiu. Dacă scoţi un peşte din apă, se zbate o vreme, dar nu supravieţuieşte. Lumea lui e apa, în timp ce toţi cei care-l văd chinuindu-se, îl acuză sau râd de el. Ori îl ignoră.

În ultimul timp mă tot întreb dacă e ceva în neregulă cu mine. Sunt în mijlocul unui experiment, sau lucruri pe care nu pot să le pătrund au schimbat perspectiva asupra lumii mele - aşa mică, aşa neînsemnată, câtă este, făcându-mă să urc pe senzaţia de insuportabil, de irespirabil?

Probabil ar trebui să mor pentru a mă naşte în altă cochilie. Nu, nu sunt supărat, vreau să ştiu doar dacă e ceva cu mine.

O lume-arestată

Am avut un vis, cel putin ciudat,

M-am văzut copil - calm, zâmbitor,

M-am văzut umil şi nevinovat

Când nu apucasem să fiu visator.

La vreme de timp cu stelele-n nări

Cu sufletul alb, aprig şi spumos,

Învăţam viaţa, despre uşi şi scări,

Despre cum să faci să trăieşti frumos.

Căldură şi zâmbet, să întinzi o mână,

Şi să fii  drept, curat, corect şi cinstit,

Să te lupţi cu răul, cu-orişice minciună

Să fii blând, să râzi… să fii fericit!

Asta ne-nvăţau pe atunci părinţii,

Despre prietenie, despre bunătate.

Astea, ne spuneau chiar şi diriginţii,

Vor avea în viaţă mare însemnătate.

A fi om părea - lucru natural

Cum e apa rece, căzând printre pietre,

Cum este iubirea zâmbind la plural,

Cum măsori cercurile după diametre.

…Dar tot pare azi o lume-arestată,

O farsă - minciuna servită senin.

De ce m-ai minţit, mamă şi tată?

De ce nu mi-aţi spus că-n lume-i venin?

Copilul din mine, firav şi naiv

Aleargă şi-acum pe cărări turcoaz.

Inima rămâne într-un loc captiv,

Am pierdut tot timpul, nu mai am răgaz.

Prea multe orgolii, trufie şi ură

Despre lume-i fals tot ce am ştiut…

Nu ştiu să înot, nu-i nici geamandură,

Nu mai ştiu să plâng, nu am substitut.

Nu e lumea mea, e doar o şaradă,

Labirint de patimi, eşec amânat.

Mă simt ca un nor, mă simt ca o pradă

La o vânătoare unde n-am intrat.

Am rămas în vis în bătaia armei.

Mă întorc în timp să modific cerul.

Lucrează probabil guvernarea karmei

Într-o viaţă veche poate-am fost paterul.

Vreau ca să îmi schimb tabla de valori

Şi când mă trezesc să pot înfrunta,

Să mă-obişnuiesc cu atâtea orori,

Ipocrizia, ura - să le pot ignora.

Când mă trezesc, sper să respir,

Să aflu că viaţa nu-i prilej de fugă.

Nu mai vreau nici cruci şi  nici cimitir

Viaţa îmi serveşte, nu-i sunt eu  ei slugă!

... După schimbare, pe un camp strain

Sunt fiara căutând o viaţă, un gest,

Dar lumea-i acum un tărâm divin

Iar eu sunt din nou intrusul celest.

Mă întorc în vis şi mă-ntreb neghiob:

În ce coordonate să-mi aşez simţirea?

Mă împac cu viaţa fără să-i fiu rob,

Iubesc stelele, urăsc strălucirea.

Semn de armă

N-am mai citit o carte şi n-am mai fost la teatru,

Toamna îngălbenită ori visul par prisos.

Tata, mama, copilul, cu Dumnezeu sunt patru

Desenând universul, dar prea sărăcăcios.

Viata costă bani, durere, şi-i prea mare

Să cumperi un tichet şi a rămâne-n joc.

Ne crapă sentimente, nu au nici o scăpare,

Alegerea-i doar între neșansă - nenoroc!

În lumea pentru care eu nici n-am fost la vot

Sunt reguli descusute, sunt reguli fără tiv.

Mizeria şi succesul merg, iată, cot la cot,

Iar RĂUL - semn de armă - a-nvins definitiv.

Nu-i timp de întrebări, nu-i vreme de-așteptare

Şi nu sunt alte drumuri, de-aş căuta cu zel ...

Lichefiată, furia, se-amestecă în mare :

Pentru-a putea lupta, trebuie să fiu la fel!

E coadă pe la sceptre şi plouă către cer,

Cizmele mele nu-s de ajuns murdare.

Strălucirea din ochi-mi rămâne grănicer

La poarta unei lumi, s-o apere de tare.

Mi-am cumpărat o blană, o mască, ceva colți.

Am învățat să latru, să fiu o secătură.

Acasă mi-am montat din fier vreo patru porți.

Aici iubesc şi cânt, dar dincolo am ură!

Sunt bun cu oameni buni şi rău cu cei mai răi,

Dar cei mai mulți îmi cer metamorfoza grea...

Strâng crucea-n buzunar când mai înfrunt dulăi,

Mă mint, dar știu că este cu mult mai bine-așa.

Din stradă mi se-adună pocal de suferință,

Gălețile de jeg mă-ncarcă nefiresc.

Lupta-i pe limba lor, dublată de credință,

Iar când ajung acasă vreau să mă... curăţesc!

De-aceea, câteodată, mai sorb din vin şi cânt...,

Uitarea neagă rece - răul c-a existat.

Speranța se trezește şi iese din mormânt

Şi-a doua zi sunt plin de forță şi... păcat!

Aș vrea ca „să mă-mbăt” în fiecare seară,

Să îmi conserv iubirea, indiferent de cost!

Să nemuresc cu dorul ascuns într-o chitară

Şi într-o altă lume să redevin ce-am fost...

Despre așteptare

Se spune că e bine să ai răbdare. Să ai puterea să aștepți. Să-ţi înfrânezi pornirile, neastâmpărul, să poți să rămâi calm, să te stăpânești, pentru ca la sfârșitul calvarului așteptării îndelungate să poți spune că a meritat.

Mulți oameni sunt, însă, simţicioşi, fluctuanți, unii fug de asumare, de acceptarea vinovăției - atunci când ea există, căutând cu disperare rămânerea în zona lor de confort. Fiecare are propriile repere, şi interese până la urmă, iar din tot peisajul social lipsește cel mai mult empatia. Unora nu le pasă de ceilalți, așa că frământările lor nu contează în raport cu liniștea proprie. De neprețuit! Așa că te lasă să aștepți un răspuns ce te poate ajuta, indiferent dacă e favorabil sau nu. Un răspuns care te poate ajuta să faci o alegere este un capăt de lume. Tăcerea are astfel un chip hidos, este aproape o pedeapsă nemeritată, devine o armă. O unealtă împotriva îndrăznelii naivității, dar şi a propriei neputințe. Dar, cum spuneam, oamenii sunt sensibili. Sunt?

Unii susțin că tăcerea este şi ea, un răspuns... În ce fel - n-am să înțeleg niciodată. Sau, probabil am eu un sistem de valori care astăzi s-a făcut praf. Da, așteptarea care are motive, într-un registru... tehnic, să spunem, este altceva. Nu poți să pretinzi că așteptarea e vinovată, când ai nevoie de un răspuns ce nu poate veni decât la un moment dat din cauza modului de desfășurare a unui proces, din cauze obiective. Dar așteptarea devine o povară, când ea se produce din neasumarea oferirii unui răspuns, din manifestări de lașitate şi incapacitate de gestionare a unei situații. Din perspectiva asta, tăcerea pare să fie lucrul cel mai toxic din lume.

Așteptarea, însă, poate fi şi un potenţiator de senzații bune, atunci când există motive pentru ea şi, mai ales, când finalul e fericit. La urma urmei, lucrurile mari, valoroase se obțin în urma unor procese care ne solicită, iar așteptarea e unul dintre ele. Cu cât mai greu, cu atât mai frumos, nu? Acum răbdarea devine o Regină.

O să mă întrebe cineva unde e Dumnezeu în toată această ecuație. Ei bine, El este acolo, supunându-ne la chinuri, fericiri şi învățăminte, din care aflăm cine sunt oamenii care ne înconjoară, cine suntem noi. Pentru ca din toate astea să învățăm lecții care ne vor ajuta mai târziu.

Dulce seninătate

Unul din cele mai revendicate drepturi în ultimul timp, unul din cele mai reclamate, mai apărate cu sfințenie este dreptul de a greși. Unii se agață cu atâta forță, aproape furibund de această nevoie, încât singura reacție pe care poți să o ai este uimirea. Uimirea şi efectuarea unui pas înapoi, astfel încât demonii să aibă spațiu să dănțuiască nebun, într-o isterie aparent controlată. Dreptul de a abera, de a bate câmpii, de spune prostii legate între ele, este apărat cu un amestec de îndârjire şi candoare, cu o convingere guvernată de orgolii roșii şi câteodată de invidii galbene..., peste care planează o dulce seninătate

Încerc să înțeleg, să accept natura umană. Suntem ființe imperfecte. Căutăm plusurile unora, evităm minusurile altora, nu putem pretinde să fie totul așa cum avem noi nevoie să fie, dar ideal ar fi ca ceea ce putem face bine, să facem. Uneori, jocul ăsta al demonilor trebuie lăsat să se desfășoare, poate e nevoie de unele descărcări periodice, ca să ne purificăm. Asta înțeleg. Ceea ce mă face să fac un pas în spate, însă, este furia, fanatismul cu care este justificată intrarea pe arătură, intoleranța cu care este tratată orice încercare de raportare la coerent şi normal. Pare că sentimentul de vinovăție – oricât de mică sau de puțin importantă - e mai greu de suportat ca o boală incurabilă. Drama este exacerbată, iar o astfel de postură, până la urmă umană transformă pe unii în fiare, în animale care luptă cu sălbăticie să-şi apere teritoriul. Unii spun că în fața acestor comportamente trebuie să cedezi, că n-ai cum să câștigi. Cu toate că miza nu este cine câștigă, miza este ca lucrurile să fie în regulă, indiferent cine, ce asumare trebuie să aibă. Dar mă întreb: e mai important cine țipă mai tare, cine bate din picior sau cine apelează la argument, la luciditate? Se tot spune că valorile s-au inversat, se insistă cu acest tip de abordare, ca şi cum ar trebui ca, nefăcând față unei astfel de presiuni, să acceptăm această nouă realitate. Pare un mecanism de manipulare, de impunere a schimbării percepției cuiva.  Dacă se întâmplă ceva, un derapaj şi tu semnalezi, auzi ceva de genul: n-ai ce să faci, nu vezi că așa se întâmplă lucrurile? Lasă greșeala să se producă, acceptă schimbarea sistemului de referință, schimbă-ţi credințele, încalcă-ţi principiile, renunță la pregătire, la educație, la experiență pentru că... așa se întâmplă lucrurile! N-ai ce să faci! Acceptă!

Cum ar trebui să vedem acest drept revendicat infernal, acela de a greși? Trebuie să depunem armele? Am pierdut? Ne predăm? Intimidarea este mai puternică decât bunul simț?

Pentru mine nu.

Frunza încă verde

Azi dimineață m-am trezit cu ceva lipsă. Mi-am verificat mâinile, visele, lacrima, trupul, credința. Erau toate acolo. M-am uitat împrejur, dar n-am auzit decât o muzică lină, o frunză încă verde plutea la braț cu ultime scurgeri ale răsăritului. Pe tavan era cerul.

Da, îmi lipsea ceva.

Am alergat pe toate culoarele sufletului, ochii au tresărit, gândurile s-au adunat de pe drumuri, iar zâmbetul s-a împletit cu frunza aia încă verde. Nu ploua.

Încă un zâmbet de căutări, încă o disperare murită, încă o căutare...

Într-un târziu am înțeles: inima îmi ieșise din piept şi dansa zburdalnică cu primele adieri de toamnă.

Of, inimă...

O picătură de iad

Am înțeles, în sfârșit, că trăim timpuri în care argumentul nu mai contează. Fiecare are un adevăr pe care-l impune celorlalți, fiecare reclamă dreptul de a greși sau de a se înșela în anumite privințe, fără ca vreodată o dovadă – cât de mare, ce contrazice flagrant propriile-i păreri să-l poată face măcar să se îndoiască...

Am înțeles, în sfârșit, că trebuie să ne ferim de patimi care ard, sau să oferim prilej pentru aceste flăcări, că focul naște foc, că o picătură de iad turnată într-un lac curat ca lacrima poate murdări întreaga întindere de apă, în timp ce o picătură de apă pură turnată într-o baltă de iad nu schimbă nimic.

Am înțeles, în sfârșit, că trebuie să treacă vreo câteva generații pentru ca lucrurile să poată fi privite egal, neimplicat, detașat și – mai ales, corect, așa cum noi acum, putem privi astfel ce s-a întâmplat în al doilea război mondial, de exemplu. Am fost recent la Auschwitz, în Polonia şi am înțeles asta.

Am înțeles, în sfârșit, că lupta cu minciuna, cu fățărnicia, cu ipocrizia, cu lașitatea, cu lăcomia, cu răul poate doar să-ţi alimenteze dorința, instinctul de apărare, gândul că încerci să faci ceva, dar furtuna nu va înceta, iar tot ce trebuie să faci este să închizi bine ferestrele și ușa.

Am înțeles, în sfârșit, că schimbarea sistemului de valori, modificarea grosolană a coordonatelor la care ne raportăm are drept explicație principală nevoia de identitate nouă, diferită de ce a fost în trecut, bazată pe speranța că tot ce este nou va fi perceput ca mai bun, nevoia de afirmare, ambiția de a lăsa o dâră cu orice preț.

Ce nu am înțeles este: de ce?