Dar întemniţat

E bolnavă zarea, sacrul s-a oprit,

Îţi răspund femeie dintre mii de porţi.

Dac-ar fi să-ţi spun: jarul obosit

Te-ar trimite-n mir... miroase a morţi.

A murit mirarea, vine mâine iar,

Gerul va ucide fiecare jos.

Mâine nu mai vine, mâine e bazar,

Ieri a fost Satana, azi va fi Hristos.

Chemarea îmi coase ochii de tărâm.

În palmele mele toamna s-a uscat.

La iubirea mea eu am să rămân

Într-un dor micuț, DAR întemnițat.

Definiția iubirii

              Definiţia iubirii este așa: puţin alb, un cer greu, nefericirea. Apoi, o ploaie rece, amestec de gheaţă şi cer, carne şi vers, durere scursă.

                Ce contează scadenţa, atâta vreme cât există magia? Nu-i întrebare cu răspuns care să nu alunge praful mincinos, plin sau gol, milă necrezută, absurd de mult. Toate întrebările sunt vinovate.

                

              Mi-am făcut un inventar aici, unde scriu: e un dor ars, aruncat pe masă, eşti tu, goală şi un văl aspru. Într-o altă lume am fost poet. Am avut atât succes încât cafeneaua mea preferată a ars. Să nu uiţi!

                Definiţia iubirii nu ţine cont de stih, titlurile alunecă pe treptele rupte, pe rolul sfârşitului de vis. Aproape că nu mai cred în nimic. Fiecare clipă e o cameră umplută cu tine, flacără ce plânge, terminaţia disperării. Aseară am plâns.

                Ce dacă uşa infernului e mereu întredeschisă, ce dacă speranţa a plecat pe mare? Întrebările urcă dealul abrupt, crezul tresaltă, degetele se înnoadă. De vânzare a mai rămas numai sufletul. Cu sunetul la maxim, cu mine, fără tine.

                Într-o altă lume am fost pictor. Te-am desenat fără culori, te-am inclus în dreptul meu la sâmbătă. Într-o altă lume  ţi-am fost zâmbet.

                

             Definiţia iubirii e ca o cutie: Înăuntru e o cârpă aruncată printre jarii necuraţi, purifică visul pământul, suie calea prăpastia. Dincolo de tine nu mai e nimic. Dumnezeu există.

                În calea mea stau două lucruri: ochii răi şi vara. În ochii răi se sting valurile mării, iar vara… dorm. Dorm şi cântecele se îneacă. Nu-mi lua elanul.

                

              Definiţia iubirii este aşa : tu şi eu.

Să ai grijă

Acolo unde auzi strigăte, unde sunt scrâșnete, din adâncimea aia aprinsă, din hău; dintre dansurile vii de lumină verde, sub lanțurile de cer, desenând o geană fierbinte… acolo, undeva între piatră și zor, lângă dârele de sânge violaceu ale asfințitului, țipând ochii, desenând sunete, spulberând refrene; acolo, între degetele privirii tale… e o lume.

                                                                                   

În lumea aceea e lupta intensității cu firavul, e îmbinarea ultimei speranțe cu marginea minciunii salvatoare, e fiecare gând înșelat, sunt aripile încărcate de povara viselor. Să ai grijă, pentru că în lumea aia nu există plânset, iar lacrimile aparțin numai viitorului, în lumea aia nu-i nicio scară, nu-i nicio scuză, în lumea aceea, acolo, unde privești, unde auzi sunetele alea, e aspru. Sunt și viori și zâmbete galbene, ploi de zăpadă, speranțe dezosate, disperări.

…Acolo unde te uiți, în universul acela, acolo e sufletul meu.

Să ai grijă de el.

Liber

Te crezi un om liber. Liber de reguli, de îngrădiri. Așa sunt şi eu, în felul meu. Te vrei un om care zboară pe un cer unde nu sunt limite. Te-ai gândit că poți răni alte păsări care zboară pe un culoar, al lor?

Aproape orice se poate justifica… M-ai stropit cu noroi în timp ce alergai şi mi-ai spus că nu am înțeles libertatea din pasul tău. Însă ignoranța din comportare pălește în fata omului de valoare care ești. Trebuie să te iau cu totul, dacă vreau, cu bune şi cu rele. Voi încerca să pun accent pe cele bune, iar relele voi încerca să le evit, chiar le voi discuta cu tine, poate nu-ţi dai seama ce se întâmplă. Poate nu vezi, poate nu simți. Sau…

Vei proceda la fel?

De fapt, nimeni nu vrea să-şi asume nimic. Am făcut o prostie? Ei, lasă, așa sunt eu, ce dacă…? Tac? Istoria se repetă. Replic? Nu înțeleg libertatea. Mă retrag? Sunt rău. Rămân? Sufăr.

Mai bine să fiu bun. Cum?

În loc să spui: asta nu știu, caută în altă parte o soluție - ceea ce m-ar ajuta să găsesc în altă parte o soluție, taci. Și mă cantonez, și-mi fierbe speranța până se evaporă. Nu am găsit răspuns la ceea ce căutam, în schimb tu crezi că ţi-ai salvat onoarea. Ești un om liber, uitasem.

Scriam deunăzi despre sensibilitate, despre traficul de sensibilitate. Ideea de libertate pare a fi şi ea o monedă de schimb. Rămân doar reperele mari şi intangibile (deocamdată) să traseze firav apartenența la o lume şi nu la o nebunie. Dar nu cred că e departe timpul când stânga, dreapta, sus, jos, cald, rece, alb negru, vor fi spulberate în numele libertății.

Sau sunt deja.

Mica feerie

              ... Duminica trecută am fost la biserică. Nu mai fusesem de mult şi pur şi simplu mi se făcuse dor de putină liniște. Am aprins lumânări, m-am recules între icoane şi o secundă am închis ochii.

Despre viață se pot spune multe. Minunea că găsirea unei clipe limpezi e mai prețioasă decât un milion în căutarea ei, faptul că un singur zâmbet poate ucide tristețea unui timp, sunt paradoxuri ce au pătruns de mult smalțul existenței. În fiecare zi frunzele plâng, dar noi îi culegem lacrima amară fără să îndrăznim să ne răstim la copaci. Cerul frânge lumina şi o scuipă în picături de dureri, iar noi credem că aşa trebuie să se întâmple ...

Sub tăvălugul negru care ne vorbește despre viată şi gheață deschidem o umbrelă - spartă şi ea pe alocuri - atât cât să simţim vremelnic săgeţile nefirescului şi nevoia căutării dreptăţii, atunci când ea ne umblă în călcâi.

Dincolo de disperări, de lupte, am uitat să visăm. Există atâta farmec în vânt, în amurg, în ochi! Amestecă-te în gemetul ploii, trânteşte-te pe iarbă şi râzi! Ai să vezi, trebuie să înveți să vezi fumul de stele şi strălucirea lui! În fiecare pas e o vrajă, iubiri stau să răbufnească, iar luna îşi vinde misterul visătorilor.

Viaţa, ca o veşnică duminică dimineaţă, ne invită la ea acasă, să gustăm mireasma primului şi ultimului păcat, să învingem apăsarea şi durerile cu muzică! A fi romantic, a scrie versuri, a pluti. A dori, a te bucura, a iubi!

Raze de dor prelungite printre umbre de cai, joc de copil, prima dragoste, galben şi mov ...

Câteodată îmi iau chitara, rezemată pe un scaun vechi şi ciupesc corzile. Îmi lipesc urechea de lemnul rece, crăpat de vreme şi cânt. Iar atunci nu mai aud nimic.

Decât mica feerie din cutia de rezonanţă. 

Despre sensibilitate

                                                                           

În anumite situații, chiar când umbli cu mânuși, sau când mergi în vârful picioarelor riști să rânești pe cineva. E vorba de sensibilitate sau de intolerantă la adevăr, de fuga de asumare? Ce este sensibilitatea? Dă declamarea acestui lucru dreptul la șantaj - fie ei și sentimental?

                                                                           

Ai putea să alegi să ocolești anumite lucruri, dar uneori asta poate aduce prejudicii mai mari. Dacă spun - cu cele mai mari precauții din lume, declanșez suferință, imposibilitate de reacție, sau reacție de respingere. Dacă nu spun: „De ce nu ai spus? Acum ce mai pot face?”

Cred că e foarte important să vedem cât e sensibilitate și cât e orgoliu. Să vedem ce este sensibilitatea, unde e ea, de unde provine, cum putem să o protejăm. Un om sensibil e, fără îndoială, un om vulnerabil, și e nevoie de empatie. Avem suflete fragile, dar tine și de noi să nu ni le lăsăm otrăvite.

Sensibilitatea nu-i o pelerină pe care s-o tragem peste noi când ne pare rece ploaia.

Aș vrea să pot înțelege natura umană!

De Paşte se mănâncă miel

Am revăzut zilele trecute „Sieranevada”, cel mai recent film al lui Cristi Puiu… I-am spus băiatului meu: hai să vezi un film românesc altfel decât te-ai aștepta, hai să vezi cum e tratată ideea de tradiție la români, să vezi cum ni se pune oglinda în fată, cum ne arată cine suntem. Ia-ti 2 ore și 40 și uita-te împreună cu mine!

Văzusem filmul prima dată acum vreo 6 luni, m-am uitat să văd ce redescopăr şi ce reacție va avea „noua generație” J. Pretextul este un eveniment trist şi sobru, cum ar trebui să fie un parastas, dar pe măsura consumării acestuia, apar și se dezvoltă, sau renasc vechi sau mai noi nemulțumiri, reproșuri, tensiuni. Atmosfera devine tot mai apăsătoare și, în locul unui moment cu încărcare spirituală, avem de a face cu plătiri de polițe, manifestări de frustrare, cu exerciții de indolență, iresponsabilitate sau de ignoranță. Iar în tot acest haos, personajul principal, interpretat excepțional de Mimi Brănescu, pare să rămână singura persoană lucidă, care abordează realitatea cu detașare şi umor, reușind să nu se implice şi să se situeze deasupra tuturor manifestărilor absurde, toxice. El izbutește să se protejeze într-o lume prea nervoasă, prea preocupată de ieftin, de fals, într-o lume în care felul în care am ajuns să înțelegem rostul și semnificația tradițiilor este atât de jalnic. Într-o lume în care nimeni nu-și asumă nimic.

Băiatul meu s-a distrat văzând paleta în care Cristi Puiu arată modul amuzant și totodată absurd în care cei mai în vârstă înțeleg conceptul de tradiție, felul în care aceste obiceiuri sunt mai degrabă bifate, decât înțelese și respectate, cu consecința căderii în derizoriu, în caraghioslâc. Deși m-am născut mai devreme decât băiatul meu, în discuțiile despre film m-am surprins mai revoltat decât băiatul meu împotriva acestui tip fals și superficial de a onora idei, simțăminte ce le poți trăi în profunzime, în legătură cu amintirea unei persoane dragi care a plecat dintre noi. Am înțeles cât de mic poate fi universul unor oameni şi m-am întristat din nou.

E un univers în care există, din păcate, gânduri rostite cu: „așa trebuie, așa se face, așa e bine”. Iar toate aceste abordări sunt puse în corelație cu credința… Ca și cum credința e un „obiectiv de îndeplinit”, un „must” cum se spune, pentru a fi acceptat, pentru „a fi în rândul lumii”. Facem ce face toată lumea fără să simțim noi acea trebuință, ne aliniem ca şi cum am fi la concurs. Așa am pomenit, de acord, dar de la generație la generație trebuie transmis în primul rând spiritul, ideea, pentru că felul de reprezentare a unei profunzimi se poate schimba odată cu vremurile.

Asta e părerea mea, că unii din noi înțeleg excesiv modul în care trebuie să se comporte în raport cu tradițiile, dar şi cu credința, în general. Dacă un comportament spiritual este de înțeles, mă întreb de ce trebuie să mâncăm toți la fel la un moment dat? De Florii se mănâncă peste… Să fim serioși, asta se referă la cei care au ținut post, dar nici pentru ei nu este o obligație… Iar de Paște se mănâncă miel! Şi drob! Fripturi, sarmale, etc. De ce această presiune mediatică, invizibilă, să mâncăm toți mult în zilele acestei sărbători, sau la Crăciun? De ce se înghesuie lumea în magazine, e un concurs de mâncat, de băut? Este această îmbuibare un semn al credinței?

Credința este o chestiune intimă, personală, şi nu ai de dat nimănui socoteală pentru ce simți, felul în care crezi sau taina relației tale cu Dumnezeu. Să nu justifici niciodată ce ai în inimă.

Mulțumesc pentru lecție, Cristi Puiu.