Semn de armă

N-am mai citit o carte şi n-am mai fost la teatru,

Toamna îngălbenită ori visul par prisos.

Tata, mama, copilul, cu Dumnezeu sunt patru

Desenând universul, dar prea sărăcăcios.

Viata costă bani, durere, şi-i prea mare

Să cumperi un tichet şi a rămâne-n joc.

Ne crapă sentimente, nu au nici o scăpare,

Alegerea-i doar între neșansă - nenoroc!

În lumea pentru care eu nici n-am fost la vot

Sunt reguli descusute, sunt reguli fără tiv.

Mizeria şi succesul merg, iată, cot la cot,

Iar RĂUL - semn de armă - a-nvins definitiv.

Nu-i timp de întrebări, nu-i vreme de-așteptare

Şi nu sunt alte drumuri, de-aş căuta cu zel ...

Lichefiată, furia, se-amestecă în mare :

Pentru-a putea lupta, trebuie să fiu la fel!

E coadă pe la sceptre şi plouă către cer,

Cizmele mele nu-s de ajuns murdare.

Strălucirea din ochi-mi rămâne grănicer

La poarta unei lumi, s-o apere de tare.

Mi-am cumpărat o blană, o mască, ceva colți.

Am învățat să latru, să fiu o secătură.

Acasă mi-am montat din fier vreo patru porți.

Aici iubesc şi cânt, dar dincolo am ură!

Sunt bun cu oameni buni şi rău cu cei mai răi,

Dar cei mai mulți îmi cer metamorfoza grea...

Strâng crucea-n buzunar când mai înfrunt dulăi,

Mă mint, dar știu că este cu mult mai bine-așa.

Din stradă mi se-adună pocal de suferință,

Gălețile de jeg mă-ncarcă nefiresc.

Lupta-i pe limba lor, dublată de credință,

Iar când ajung acasă vreau să mă... curăţesc!

De-aceea, câteodată, mai sorb din vin şi cânt...,

Uitarea neagă rece - răul c-a existat.

Speranța se trezește şi iese din mormânt

Şi-a doua zi sunt plin de forță şi... păcat!

Aș vrea ca „să mă-mbăt” în fiecare seară,

Să îmi conserv iubirea, indiferent de cost!

Să nemuresc cu dorul ascuns într-o chitară

Şi într-o altă lume să redevin ce-am fost...

Despre așteptare

Se spune că e bine să ai răbdare. Să ai puterea să aștepți. Să-ţi înfrânezi pornirile, neastâmpărul, să poți să rămâi calm, să te stăpânești, pentru ca la sfârșitul calvarului așteptării îndelungate să poți spune că a meritat.

Mulți oameni sunt, însă, simţicioşi, fluctuanți, unii fug de asumare, de acceptarea vinovăției - atunci când ea există, căutând cu disperare rămânerea în zona lor de confort. Fiecare are propriile repere, şi interese până la urmă, iar din tot peisajul social lipsește cel mai mult empatia. Unora nu le pasă de ceilalți, așa că frământările lor nu contează în raport cu liniștea proprie. De neprețuit! Așa că te lasă să aștepți un răspuns ce te poate ajuta, indiferent dacă e favorabil sau nu. Un răspuns care te poate ajuta să faci o alegere este un capăt de lume. Tăcerea are astfel un chip hidos, este aproape o pedeapsă nemeritată, devine o armă. O unealtă împotriva îndrăznelii naivității, dar şi a propriei neputințe. Dar, cum spuneam, oamenii sunt sensibili. Sunt?

Unii susțin că tăcerea este şi ea, un răspuns... În ce fel - n-am să înțeleg niciodată. Sau, probabil am eu un sistem de valori care astăzi s-a făcut praf. Da, așteptarea care are motive, într-un registru... tehnic, să spunem, este altceva. Nu poți să pretinzi că așteptarea e vinovată, când ai nevoie de un răspuns ce nu poate veni decât la un moment dat din cauza modului de desfășurare a unui proces, din cauze obiective. Dar așteptarea devine o povară, când ea se produce din neasumarea oferirii unui răspuns, din manifestări de lașitate şi incapacitate de gestionare a unei situații. Din perspectiva asta, tăcerea pare să fie lucrul cel mai toxic din lume.

Așteptarea, însă, poate fi şi un potenţiator de senzații bune, atunci când există motive pentru ea şi, mai ales, când finalul e fericit. La urma urmei, lucrurile mari, valoroase se obțin în urma unor procese care ne solicită, iar așteptarea e unul dintre ele. Cu cât mai greu, cu atât mai frumos, nu? Acum răbdarea devine o Regină.

O să mă întrebe cineva unde e Dumnezeu în toată această ecuație. Ei bine, El este acolo, supunându-ne la chinuri, fericiri şi învățăminte, din care aflăm cine sunt oamenii care ne înconjoară, cine suntem noi. Pentru ca din toate astea să învățăm lecții care ne vor ajuta mai târziu.

Dulce seninătate

Unul din cele mai revendicate drepturi în ultimul timp, unul din cele mai reclamate, mai apărate cu sfințenie este dreptul de a greși. Unii se agață cu atâta forță, aproape furibund de această nevoie, încât singura reacție pe care poți să o ai este uimirea. Uimirea şi efectuarea unui pas înapoi, astfel încât demonii să aibă spațiu să dănțuiască nebun, într-o isterie aparent controlată. Dreptul de a abera, de a bate câmpii, de spune prostii legate între ele, este apărat cu un amestec de îndârjire şi candoare, cu o convingere guvernată de orgolii roșii şi câteodată de invidii galbene..., peste care planează o dulce seninătate

Încerc să înțeleg, să accept natura umană. Suntem ființe imperfecte. Căutăm plusurile unora, evităm minusurile altora, nu putem pretinde să fie totul așa cum avem noi nevoie să fie, dar ideal ar fi ca ceea ce putem face bine, să facem. Uneori, jocul ăsta al demonilor trebuie lăsat să se desfășoare, poate e nevoie de unele descărcări periodice, ca să ne purificăm. Asta înțeleg. Ceea ce mă face să fac un pas în spate, însă, este furia, fanatismul cu care este justificată intrarea pe arătură, intoleranța cu care este tratată orice încercare de raportare la coerent şi normal. Pare că sentimentul de vinovăție – oricât de mică sau de puțin importantă - e mai greu de suportat ca o boală incurabilă. Drama este exacerbată, iar o astfel de postură, până la urmă umană transformă pe unii în fiare, în animale care luptă cu sălbăticie să-şi apere teritoriul. Unii spun că în fața acestor comportamente trebuie să cedezi, că n-ai cum să câștigi. Cu toate că miza nu este cine câștigă, miza este ca lucrurile să fie în regulă, indiferent cine, ce asumare trebuie să aibă. Dar mă întreb: e mai important cine țipă mai tare, cine bate din picior sau cine apelează la argument, la luciditate? Se tot spune că valorile s-au inversat, se insistă cu acest tip de abordare, ca şi cum ar trebui ca, nefăcând față unei astfel de presiuni, să acceptăm această nouă realitate. Pare un mecanism de manipulare, de impunere a schimbării percepției cuiva.  Dacă se întâmplă ceva, un derapaj şi tu semnalezi, auzi ceva de genul: n-ai ce să faci, nu vezi că așa se întâmplă lucrurile? Lasă greșeala să se producă, acceptă schimbarea sistemului de referință, schimbă-ţi credințele, încalcă-ţi principiile, renunță la pregătire, la educație, la experiență pentru că... așa se întâmplă lucrurile! N-ai ce să faci! Acceptă!

Cum ar trebui să vedem acest drept revendicat infernal, acela de a greși? Trebuie să depunem armele? Am pierdut? Ne predăm? Intimidarea este mai puternică decât bunul simț?

Pentru mine nu.

Frunza încă verde

Azi dimineață m-am trezit cu ceva lipsă. Mi-am verificat mâinile, visele, lacrima, trupul, credința. Erau toate acolo. M-am uitat împrejur, dar n-am auzit decât o muzică lină, o frunză încă verde plutea la braț cu ultime scurgeri ale răsăritului. Pe tavan era cerul.

Da, îmi lipsea ceva.

Am alergat pe toate culoarele sufletului, ochii au tresărit, gândurile s-au adunat de pe drumuri, iar zâmbetul s-a împletit cu frunza aia încă verde. Nu ploua.

Încă un zâmbet de căutări, încă o disperare murită, încă o căutare...

Într-un târziu am înțeles: inima îmi ieșise din piept şi dansa zburdalnică cu primele adieri de toamnă.

Of, inimă...

O picătură de iad

Am înțeles, în sfârșit, că trăim timpuri în care argumentul nu mai contează. Fiecare are un adevăr pe care-l impune celorlalți, fiecare reclamă dreptul de a greși sau de a se înșela în anumite privințe, fără ca vreodată o dovadă – cât de mare, ce contrazice flagrant propriile-i păreri să-l poată face măcar să se îndoiască...

Am înțeles, în sfârșit, că trebuie să ne ferim de patimi care ard, sau să oferim prilej pentru aceste flăcări, că focul naște foc, că o picătură de iad turnată într-un lac curat ca lacrima poate murdări întreaga întindere de apă, în timp ce o picătură de apă pură turnată într-o baltă de iad nu schimbă nimic.

Am înțeles, în sfârșit, că trebuie să treacă vreo câteva generații pentru ca lucrurile să poată fi privite egal, neimplicat, detașat și – mai ales, corect, așa cum noi acum, putem privi astfel ce s-a întâmplat în al doilea război mondial, de exemplu. Am fost recent la Auschwitz, în Polonia şi am înțeles asta.

Am înțeles, în sfârșit, că lupta cu minciuna, cu fățărnicia, cu ipocrizia, cu lașitatea, cu lăcomia, cu răul poate doar să-ţi alimenteze dorința, instinctul de apărare, gândul că încerci să faci ceva, dar furtuna nu va înceta, iar tot ce trebuie să faci este să închizi bine ferestrele și ușa.

Am înțeles, în sfârșit, că schimbarea sistemului de valori, modificarea grosolană a coordonatelor la care ne raportăm are drept explicație principală nevoia de identitate nouă, diferită de ce a fost în trecut, bazată pe speranța că tot ce este nou va fi perceput ca mai bun, nevoia de afirmare, ambiția de a lăsa o dâră cu orice preț.

Ce nu am înțeles este: de ce?

1 %

Ca fâșii de timp pătrunse, ca un plânset inocent,

Printre zeci de mii de reci şi doar câteva idei,

Alergând cu pași de melc între cruci și Dumnezei

Încearcă să se salveze speranța – într-un procent.

Dintr-o sută de calvare, împroșcări, căderi de sus

Una vrea ca să înfrunte un destin ce pare clar.

Disperarea nu se vinde, ea doar curge în pahar

Lângă o fărâmă care are Cosmosul inclus.

Sufletul ascunde lavă, mintea îți dublează forța.

Credința răpune gândul de cedare şi-ndoială.

Nu-i nevoie de spectacol, defilare sau de fală.

1 la sută - atât. Și se aprinde torța.

Să mori de câteva ori

Fericirea nu înseamnă să zâmbești.

Dacă ţi-ai hrănit sufletul, înseamnă că ai suit pe înălțimi, înseamnă că ai suferit, că ai zăbovit cu inima apăsată. Înseamnă că ai simțit. Dacă ai ajuns în prag de fericire, de bună seamă că pașii ţi-au fost suspendați peste absențe, că ochii au primit arsură, că gândurile au fost slugi ale disperării. Drumul spre tărâmul unde vrei măcar să speri că-l poți privi, dacă nu atinge, cuprinde cădere şi iluzia ridicării, surpare şi speranță, pătrate şi sfere. Dacă ești acolo, înseamnă că ai lăsat ceva în urmă, înseamnă că ai renunțat la poveri. Dar nu renunțarea e importantă ci puterea de a o face.

Curajul. Ai nevoie de curaj, de îndrăzneala de a contrazice uneori şi destinul, pentru că destinul nu e neapărat fratele Credinței, ci aliatul fatalității. De acolo, de pe treapta aceea totul se va vedea la fel, să nu ai iluzii. Dar se va simți altfel, un simt care va domina, al cărui sclav vei dori să fii. Dacă ai ajuns acolo - asta pare să fie ca o misiune îndeplinită, şi chiar dacă alegerile pe care le vei face te vor trimite înapoi, vei avea puterea să revii. Vei avea? Miroase a cer în înălțimi, sufletul dansează cu norii, e o senzație pentru care merită să mori de câteva ori.

Timpul a transpirat, şi tu odată cu el până în locul minunat unde visezi. Cuvintele pot doar să mânjească trăirea. Trebuie să simți. Trebuie să cânți.

Fericirea înseamnă să plângi.