Jurnal de criză - sfârşit de capitol

Închid jurnalul deocamdată, sfârşesc un capitol, cel puţin. Poate o să revin la un moment dat, dar pe moment aş vrea să mă depărtez de chestia asta. Sunt extraordinar de dezamăgit de tot ce e în jur - asta e senzaţia pe care o încerc. De la factorii decidenţi, până la oamenii obişnuiţi. E aşa cum am denumit o poezie: „Nu e lumea mea”.

Câteva observaţii pot face, câteva mini-concluzii, mici fotografii ale peisajului, aşa cum se văd prin ochii mei. Am să încerc să structurez:

-         Suntem pe cont propriu din toate punctele de vedere. Nu are cine să ne ajute, să ne susţină, în afara noastră. Nimănui nu-i pasă. Scapă cine poate. Nu există empatie, nu există solidaritate, există doar egoism feroce;

-         Puşi în faţa unor situaţii limită, oamenii au reacţionat dezorganizat, agitat, au dat dovadă de amatorism, de tulburare, de lipsă de raţiune, de lipsă de luciditate;

-         Au apărut pescuitorii în ape tulburi şi viitorii îmbogăţiţi ai crizei, aceia care, ajunşi pe un câmp de bătălie cu victime, fură verighetele oamenilor căzuţi sau lănţişoarele de la gât celor neputincioşi sau morţi;

-         Puterea corupe exponenţial pe cei slabi, adică pe cei mai mulţi. Interesele electorale rezistă şi primează la un anumit nivel în raport cu nevoile de salvare. E ca atunci când avem o clădire care arde din temelii, iar câţiva pompieri, în loc să intervină, fac poze ca să se vadă că ei erau acolo, pentru a primi mai târziu vreo compensaţie;

-         Resursele de vanitate umană sunt infinite. Este de neimaginat asumarea - ca gest firesc, e considerat sfârşitul lumii ideea de a face un pas înapoi după o greşeală, cât de mică. Între minus infinit şi plus infinit e o linie foarte fină care delimitează. Drumul de la agonie la extaz ar putea fi parcurs extraordinar de simpu şi rapid, dar acest lucru nu se face pentru că simple cuvinte ca „Mulţumesc” sau „Scuză-mă”, sau „Am greşit” sunt considerat cosmice, imposibil de pronunţat.

-         Spiritul de turmă pe care l-am văzut demonstrează că teoriile sociologice despre care am citit, manualele de manipulare în masă, funcţionează. O vreme mă gândeam că suntem liberi şi nu putem fi păcăliţi chiar atât de mulţi şi într-o aşa de mare măsură. M-am înşelat.

Mai sunt şi alte observaţii de ordin secundar, probabil cu altă ocazie o să le aşez şi pe acelea pe hârtie. Deocamdată, toate acestea îmi creează un sentiment pronunţat de amărăciune, din care nu ştiu cum să ies. Îmi revine în minte scena de ieri, duminică dimineaţă când, în jurul orei 10, încercând să savurez primăvara suspendată în aer, sorbind din cafea şi căutând în micul univers de la etajul 6 un „sclipăt” de speranţă, vorba marelui Adrian Păunescu, totul s-a năruit. Pe stradă a apărut o maşină din care se striga la megafoane agresiv: „Rămâneţi în case! Rămâneţi în case!” La ce duce asta? Ce rezolvă? Ce transmite această atmosferă în mentalul colectiv?

Mă retrag într-o zonă în care sper să mă protejez, privesc ce se întâmplă şi mă rog la Dumnezeu. El rămâne singurul meu punct de sprijin.