Supliment de jurnal la spital

Deşi închisesem coperţile jurnalului din motive care ţin de nevoia de a mă proteja, din coştientizarea neputinţei şi inutilităţii unor reacţii într-un univers bizar, mă întorc azi o clipă şi mai aduc o însemnare. Simplele impresii şi percepţii nu sunt de ajuns, e nevoie de experienţa concretă a realităţii, pentru ca tuşa să fie veritabilă. Peste ani, citind aceste rânduri probabil voi exclama: am trăit noi asta?

Astăzi e 6 mai. Deşi sunt bine, sunt, ca mulţi dintre noi după o anumită vârstă, tributar nevoii de monitorizare medicală. Fără a furniza detalii care nu sunt necesare, am să spun că o dată la 3 luni trebuie să merg într-o unitate medicală (n-am să dau niciun nume, că nu asta contează) pentru a face un control, a primi o reţetă şi uneori a face şi analize, ori alte controale necesare. Ultima astfel de vizită am făcut-o la începutul lunii februarie, când doar se discuta despre ce se întâmplă în China, fără să fim afectaţi de vreo măsură. Sigur, în orice spital există un curs al activităţilor, cu care m-am obişnuit, de-a lungul timpului lucrurile s-au mai îmbunătăţit, s-au organizat mai bine, deşi de regulă de fiecare dată se pierde mult timp. Urmare programării, azi am fost din nou acolo, căci au trecut 3 luni. Mă aşteptam să fie reguli schimbate, să existe o rigoare ridicată, aşa că eram pregătit pentru orice. Eram?

La poarta spitalului îmi apare portarul în faţă, ca şi cum urma să intru la sediul NATO. Mă priveşte în faţă trufaş câteva secunde, apoi pare că cedează şi îmi spune:

-         Să trăiţi!

-         Merg la medic pentru reţetă, zic, dar el nu-mi răspunde nimic şi se dă la o parte. Îmi văd de drum, dau să intru în clădire, când apare alt „stâlp” al securităţii, cu mască şi banderolă pe mână.

-         - Aţi făcut triajul? mă întreabă.

-         -Nu, ce-i asta? întreb mirat.

-         Păi acolo, lângă poartă e o baracă, o vedeţi? Mergeţi acolo, să vă ia temperatura şi să vă completeze o fişă. Fără aia nu puteţi merge la doctor!

-          OK, zic buimac şi mă îndrept spre baracă, încercând să mă strecor - fără succes - printre picăturile de ploaie.

Dau să intru în baraca pe care scrie „Triaj”, dar sunt oprit la intrare cu un ton agresiv.

-         Nu vedeţi că e cineva înăuntru? Aşteptaţi!

Mă conformez imediat, fac câţiva paşi înapoi şi aştept cuminte să-mi vină rândul. După o vreme, apare o doamnă în spatele meu, cu o umbrelă. Din gheretă se aude:

-         Doamna cu umbrela, poftiţi!

Nu-mi vine să cred. Ploaia curge, gluga nu mă ajută prea mult. Într-un final, mă invită şi pe mine în baracă.

-         Luaţi loc! îmi spune pe un ton imperativ, arătându-mi un scaun.

-         Mulţumesc, o să stau în picioare, răspund cu glas scăzut.

-         Staţi jos, acolo! insistă asistenta. Aveţi mască? Fără să aştepte răspunsul, spune: luaţi-o pe asta!

-         Dar nu vreau să stau jos, îi spun din nou. Nu sunt obosit. Apoi, apuc masca şi o pun pe faţă.

-         - Să vă iau temperatura, zice foarte preocupată, şi apropie de cap scanerul de temperatură. 35 cu 2! De ce nu vreţi să staţi jos, de ce nu vreţi să cooperaţi? Daţi-mi buletinul!

Îi dau buletinul şi aştept. De la poartă cineva strigă:

-         Sunteţi pe listă?

-         Ce listă? întreb mirat şi speriat. Am vorbit cu doamna doctor la telefon. Nu ştiam că trebuie să mă trec pe vreo listă.

-         - Cum vă numiţi? mă întreabă.

După ce îi spun, mă liniştesc.

-         Sunteţi pe listă – îmi strigă portarul.

Primesc o fişă, primesc înapoi buletinul, apoi sunt lăsat să plec. Intru în spital şi scriu SMS doctorei că am ajuns. Este foarte aglomerat, nici vorbă de distanţă între oameni.  La scurt timp, cineva îmi strigă numele.

-         Actele dumneavoastră!

Îi dau fişa de la triaj şi buletinul. Se întoarce cu un formular de vreo 8 pagini faţă-verso cu tot felul de consimţăminte. Că am fost informat, că sunt de acord să prelucreze datele, că am luat cunoştinţă. Dacă se întâmplă ceva, să se poată spună: ai semnat, noi nu ne asumăm nimic... Formularul l-am completat cu pixul personal, pe perete. Abia pot respira din cauza măştii, ochelarii mi se aburesc. Nu mai văd niciun rând din formular. Hârtiile îmi cad pe jos. La fel şi ochelarii. Nimeni nu mă întreabă de formular. Mă duc eu şi fac semne disperate din pragul uşii. Vine cineva, îmi ia formularul şi îmi cere cardul de sănătate.

-         Mergeţi la recoltare, zice o asistentă.

După ce îmi ia sânge, nu ştiu unde să mă duc. Mă învârt pe hol, nimeni nu mă întreabă nimic. Pe hol trece o asistentă mignonă, îmbrăcată cu pantaloni albi. Atât de albi, încât lasă să se ghicească lenjeria intimă de dedesubt. Bine că se ia doar sânge, nu şi tensiunea. Doamne, unde mi-e capul??

-         De unde iau reţeta? întreb temător o altă asistentă, aflată în preajmă.

-         De la doamna doctor, îmi răspunde cu zâmbetul pe buze, crezând că a făcut o glumă bună.

-         Şi doamna doctor unde e? insist eu, dar nu primesc niciun răspuns.

Am rămas în mijlocul sălii de recoltare şi nu ştiu încotro s-o apuc. O anunţă cineva pe doctoriţă?mă întreb, am voie să intru pe secţie după ea? Mă mai bagă cineva în seamă? După câteva momente parcă suspendate în timp, întreb asistenta care îmi zâmbise ironic:

-         Auziţi, până în februarie, veneam o dată la 3 luni, în felul ăsta eram mai puţin pe drumuri. Acum de ce ne cheamă lunar? Nu suntem mai expuşi aşa? S-au schimbat regulile din cauza epidemiei?

-         Nu ei au schimbat reguile, zice asistenta cu ochii în pământ.

-         Păi nu de medicii de aici, zic, de cine o fi făcut această schimbare. E în dezavantajul nostru! zic uşor nervos

-         Da, dar nu cei de aici au decis, revine asistenta.

Boală veche la noi: contează vinovăţiile, nu să rezolvăm problema... Ies pe hol şi aştept să-mi dea cineva reţeta. După o vreme, primesc reţeta şi fug la farmacie. Ploaia s-a oprit.

La farmacie nu are medicamentul. Sunasem înainte cu câteva zile să rezerv medicamentul la farmacie, primisem asigurarea că îl voi găsi, tocmai să evităm multe drumuri de făcut. Farmacista uitase.

-    Staţi, zice, să sun la altă farmacie, poate au ei, apoi ne fac ei Aviz de însoţire. O sună pe diriginta farmaciei, apoi ea la altă sucursală, apoi diriginta sună înapoi.

-         Aveţi noroc, am găsit la altă sucursală, zice farmacista. Staţi să sun la ei să le spun că mergeţi să vă dea.

După o vreme:

-         Nu răspunde, mai aşteptaţi puţin?

Povestea are un final fericit, totuşi. Undeva, după prânz, apăsat de sunetele sirenelor care urlau pe bulevardul gol, m-am suit într-un Uber şi m-am îndreptat spre casă.

România, ce ţară minunată.