Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie, nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.
Nu am pretenţia că deţin adevărul, că ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar ăsta e un semn de normalitate.
Observ că jurnalul nu prea are citiri. Un indicator care mă interesează în mod deosebit este numărul de citiri, pot să văd asta pe blog, e o cifră la care am acces. Nu like-urile, comentariile de pe Facebook sunt relevante, ci numărul de citiri. Aşa cum afirm în preambul, ştiu că unii pot vedea lucrurile diferit de cum le văd eu, dar cât mai multe citiri îmi dau sentimentul că pot împărtăşi. E şi asta o formă de comunicare, cumva tacită, şi vorba cuiva, e mai mult decât nimic. Chiar dacă are puţine citiri, aceste însemnări poartă în ele emoţia clipei, pe care am să vreau să o redescopăr după o vreme, când voi vedea cu alţi ochi tot ce se întâmplă în prezent.
Ceea ce îmi vine să împărtăşesc azi, la aproape o lună de la începutul izolării, este relevarea unor comportamente în această perioadă, deconspirarea unor caractere, aşa cum am perceput eu. Constat astfel că există mult egoism, în detrimentul solidarităţii. Poate egoismul exista în noi şi înainte de criză, dar acum iese la suprafaţă şi orbeşte sufletele celor ce se bazează pe semenii lor. De exemplu, renunţarea la unele drepturi şi libertăţi constituţionale, reglementată prin acte normative fundamentate insuficient şi întocmite cu un grad redus de precizie şi argumentare, nu deranjează pe toată lumea. Pe cei care nu se simt ameninţaţi direct de aceste măsuri, pe cei care aceste restricţii nu le-a schimbat modul de viaţă, nu-i interesează. E la fel ca, atunci când în lume mor atâţia oameni din alte cauze, de exemplu de foamete, iar celor care au frigiderul plin nu le pasă. E un egoism atroce aici.
Sigur, pe timp de criză se impun măsuri excepţionale, înţeleg, dar ar fi corect să fie aplicate tuturor în egală măsură, să nu fie tratată aceeaşi situaţie diferit. Şi exemple sunt destule, cum pentru unii se aplică sancţiuni pentru nerespectarea regulilor, iar alte situaţii sunt trecute cu vederea. Nici asta nu deranjează pe unii, decât în măsura în care i-ar afecta direct. Unii au "ciungă în păr", cum se spune. Judecata cu 2 măsuri tradusă prin discriminare, mi se pare infinit mai gravă decât rasismul, de exemplu. Şi asta, tot o formă de egoism este. Lipsă de empatie.
Ce am mai văzut că a ieşit la suprafaţă este slăbiciunea în faţa unei situaţii dificile. Uşurinţa cu care unii oameni sunt dispuşi să împrumute sentimentul de disperare împrăştiat de traficanţii de teamă şi spaimă. Există un echilibru fragil al sufletului, o luciditate dizolvată, o rezistenţă mică la presiuni exterioare. Oamenii acceptă cu uşurinţă scenariile apocaliptice, dramatice, fără a trece prin filtrul raţiunii, prin faza analizei, comparaţiilor, uitând că sunt atâtea exemple când printre noi au circulat bombe şi rumori care nu s-au adeverit niciodată.
Mintea umană este un univers. Ştiu că suntem diferiţi, dar totuşi mă întreb de ce superficialitate, de ce grabă? Şi de ce refuz în a vrea să înţelegem, de ce refuz să ne documentăm, să căutăm argumente, să înţelegem? Unii nu înţeleg dar nici nu vor să înţeleagă.
Am văzut zilele astea trimiteri la istorie. Pentru că - nu-i aşa? – istoria se repetă, iar felul în care suntem, felul în care ne comportăm, de fapt nu este unul nou, el se poate vedea din trecut. Faptul că nu există spirit civic nu e, în sine, un lucru nou. Dar acum iese la iveală cu pregnanţă. La iveală iese şi intoleranţa, nervozitatea. Dar şi orgoliul imens. Nimeni nu acceptă că s-a înşelat, zdruncinarea credinţelor proprii este de neadmis. Nu ştiu care e firul gândirii, probabil oamenii cred că a recunoaşte că s-au înşelat într-o anumită privinţă echivalează cu o capitulare. Dar nici asta nu e nou, istoria ne-a arătat că aceste comportamente vin de demult, doar n-o să ne schimbăm acum.
În situaţii dificile cunoşti omul. În viaţa de zi cu zi totul poate fi minunat, liniştit, unii pot părea oameni corecţi, echilibraţi, chiar agreabili. Dacă cei de lângă ei păţesc ceva, nu le pasă, însă. Dacă ei, înşişi sunt supuşi unei situaţii de criză, abia atunci îi doare şi îşi arată caracterul. Criza scoate tot ce mai rău din unii, le arată feţe pe care nu le-am fi aflat niciodată. Deşi suntem în dificultate şi ar trebui ca măcar instinctual să căutăm unul sprijinul spiritual al celuilalt, suntem mai singuri decât eram înainte de criză. E un paradox care are explicaţii, fără îndoială.
Mă întreb cât se poate întinde coarda. Probabil foarte mult. Dar şi asta, vine tot din istorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu