Încerc să ţin un jurnal zilnic, sau
aproape zilnic în perioada asta complicată, nu pentru că am nevoie de atenţie,
nu ca să impresionez, nu pentru a da lecţii. Departe de mine. Cred că e nevoia
de a împărtăşi, de a comunica, de a scrie. Uneori, în acest fel simt că mă
liniştesc şi încerc un sentiment de încurajare, de întărire.
Nu am pretenţia că deţin adevărul, că
ce scriu aici trebuie să accepte toţi, unii pot vedea lucrurile diferit, iar
ăsta e un semn de normalitate.
Merg înainte, cu puţine citiri ale
jurnalului, dar cu bucuria că las aceste rânduri mărturie unui mâine pe care
mi-l doresc cât mai normal. Mă uit la calendar, realizez că suntem în săptămâna
patimilor, sărbătoarea de Paşte se apropie cu paşi repezi... Săptămâna asta -
pare-se că va fi chiar a suferinţelor crescute la noi, dar trăiesc cu speranţa
că graficul să înceapă să descrească, cifrele îngrijorătoare vor începe să
fie din ce în ce mai puţine, concomitent cu creşterea celor ce furnizează speranţă.
Realizez câtă semnificaţie spirituală
poate primi această săptămână. Credinţa este ceva personal, relaţia omului cu
Dumnezeu este o chestiune de intimitate, nu de declamat într-un fel sau altul,
asta e părerea mea, şi cred că în această perioadă mulţi dintre noi vom vorbi
cu El. Poate până acum n-am înţeles unele profunzimi, semnificaţii, iar acum
este un bun prilej pentru revelaţii personale. Pentru cădere în Sus.
Asist la deşănţarea desfăşurată peste
tot. Nu e nevoie să deschizi televizorul, disperarea zbiară din mijlocul
primăverii, se strecoară pe holuri, o simţi şi peste tot, chiar şi când duci
gunoiul. E un ţiuit care s-a suspendat în aer, o tristeţe, o depresie groaznică
ce te înconjoară şi se insinuează languros, ca un şarpe parşiv. Insistenţa şi
stuipiditatea cu care se strigă „Totul va fi bine!”, sau „Stai acasă!”
risipeşte energie inutilă ce ar putea fi folosită în scopuri mai bune. Cred că
cine are de stat acasă, va sta indiferent de câte zeci de mii de ori se va
striga acest lucru, demometizând şi compromiţând ideea, ce poate să fie o
soluţie doar temporară la problemă. Iar cine nu, nu va sta, oricâtă teroare
militară s-ar instala... E infernal să auzi aceste lucruri la fiecare sfert de
oră de peste tot, mi se pare similar cu picătura chinezească. Nivelul de
propagandă şi insistenţă a depăşit deja ce se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu,
când se repetau anumite formule. E prea mult.
Iar în timpul ăsta, nu se gândeşte
nimeni să gândească la rece cele 2 scenarii principale şi să le analizeze. Nu
există frumos şi bogat şi devreme acasă, cum se spune. Orice variantă care
există acum şi oricând are părţi pozitive şi părţi negative. Nu se poate să
extragem dintr-un scenariu doar ce ne convine. Unele lucruri vin la pachet cu
altele. Vorba împrumutată din cultura americană pe care am mai citat-o este: „Acţiunile
au consecinţe”. Noi zicem ceva de genul: „Nu se poate şi sătul şi cu slănina-n
pod”. Sau mai este zicerea aceea cu sufletul în rai.
Aşa că trebuie puse pe hârtie cele 2
posibilităţi: să stăm acasă şi ce presupune asta, ce se pierde, ce se câştigă,
iar în final avem o poză, un punctaj. A doua: să nu stăm acasă toţi, în felul
în care este acum această obligativitate (cu oprirea unor activităţi, cu adeverinţele
şi declaraţiile), acest scenariu având punctajul său, cu bune şi cu rele. Care
din ele va duce un scor mai bun? - asta e cheia. Pentru că nu avem de ales altceva. Dar trebuie
asumată o alegere, nu să ne cantonăm într-o situaţie incertă cum e cea de acum,
fără urmări calculate, fără planuri, fără perspectivă, dar cu o revărsare de
panică la fiecare colţ.
E nevoie de cap limpede şi raţional,
de anticipare, de estimare de riscuri, de comparaţii, de o judecată lucidă, rece,
pragmatică. Lucrurile trebuie să fie clare, lipsite de posibilitatea de
interpretare, exacte, nu pline de ambiguitate. E nevoie de solidaritate, de
conceptul de împreună, e nevoie de organizare. Dincolo de ele, e nevoie de
empatie, de bunătate. De zâmbet, de lumină.
E nevoie de Paşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu