Sfârşit de an

 

Se încheie încă un an. În funcţie de unghiul din care privim, putem aprecia că a fost un an mai bun, unul mai rău sau la fel. Cred că secretul vieţii este căutarea sistemului de coordonate potrivit, nu împlinirea unor dorinţe. Să acceptăm ce avem, cât avem, iar ca să ne fie bine, să aşezăm aceste lucruri în lumină, nu în umbră.

Mai cred că sublinierea unor mici bucurii în detrimentul unor mari tristeţi poate deschide uşa dincolo de care se află seninătatea râvnită. Da, uneori nu ne place realitatea, cu acele capete hâde, cu monstruozitatea şi absurdul de fiecare zi, dar stă în puterea noastră să o îmblânzim, să acordăm importanţă şi acces în inimă doar a acelor lucruri care ne bucură. Răul ne face rău pentru că permitem noi asta.

 

Închei anul cu o ... „secundă de graţie” pe care am primit-o puţin mai devreme prin curier. În urmă cu câteva luni am avut o colaborare cu Editura Universitară din Bucureşti. Editura a adunat mai multe texte de proză scurtă de la colaboratori şi a publicat o antologie, în care este cuprins şi un text de-al meu, alături de alţi 10 autori. Am primit cartea puţin mai devreme, este o mare bucurie şi o mare onoare pentru mine această apariţie!

Demersul editurii coincide cu al meu – iată, pentru că propune visarea , ca mecanism de apărare. „Îmblânzind realitatea” vom putea fi mai fericiţi.

 

Mulţumesc celor ce au îngrijit această carte, care a apărut în condiţii grafice excepţionale, de la copertă până la calitatea hârtiei şi a tiparului.

La mulţi ani!

Interior 118

 

Am visat că eram în spital. Internat într-o rezervă în care erau mai multe paturi, dar eram numai eu acolo. Nu mai ştiu de ce eram internat, probabil pentru analize, pentru că eram în formă fizică bună... Nu am avut niciodată fobie de spital, cum am auzit că au unii. Mă pot adapta la mediu, chiar dacă pare a fi ostil, sau naşte un sentiment de îngrădire. Bine – toate astea dacă ştiu că este temporar, că nu este pentru totdeauna. Mintea joacă un rol esenţial în comportamentul fizic. Cred că aceeaşi acţiune poate să doară fizic, sau poate fi ignorată funcţie de minte.

Îmi amintesc prima zi când am ajuns în armată, ca militar în termen la 18 ani şi câteva luni. După o zi plină, în care mi-am cunoscut camarazii, plină de nou, de inedit, cu locuri interesante, cu adrenalină, cu miros de aventură, a venit seara. Dintr-o dată am intrat în panică. Nu eram obişnuit să dorm, să trăiesc în spaţiile acelea mari, dormitorul imens, sau aşa îl percepeam eu, cu 40 inşi în paturi suprapuse. Am ieşit pe hol să merg la toaletă, m-am trezit în toiul noţii. De fapt, nici nu adormisem. Holul – şi el imens, avea un efect de ecou, iar zgomotul papucilor în drum spre WC îmi dădea un aer de nelinişte. Cum? m-am întrebat. Să locuiesc aici pentru 9 luni?? Nici vorbă.

Mă gândeam la aceste senzaţii stând trântit în pat, aşteptând un tratament ceva în salonul prost luminat. Am stat atunci 9 luni, m-am adaptat, o să fac faţă şi aici. Doar n-o să fie o veşnicie. Nu ştiu de ce sunt patru paturi în centru, unite şi par că formează un pat mai mare. Al meu e undeva separat şi mai este unul, gol, în partea opusă a încăperii. Este şi o măsuţă mică în dreptul geamului, cu 2 pahare de sticlă, sub care se înghesuie un scaun cu structură metalică, neprietenos. Pe măsuţă se mai află, discret, o iconiţă. Nu-mi dau seama cât e ceasul, poate să fie după-amiază sau dimineaţa, cât încă nu s-a luminat. Am dormit? Ce bine ar fi fost să existe un televizor aici!

Deodată intră în salon asistenta. Pătrunde brusc, cu gesturi agresive, grăbite. E o femeie trecută de 50 ani, supra-ponderală, neglijentă, lipsită de feminitate şi empatie. Este însoţită de un bărbat slab şi slăbit, judecând după expresia feţei, uşor palid. Aproape că îl trânteşte pe unul din cele 4 paturi alăturate.

-      Ţi-am adus companion! îmi spune zâmbind în colţul gurii. Să ai grijă de el în weekend, că n-o să fiu nici eu şi nici doamna doctor. Apoi, către noul pacient: Stai liniştit acolo, că vin acum să-ţi pun branula. Să nu te mişti! Pleacă trântind uşa.

Omul se uită la mine neputincios. Cred că e mai tânăr cu vreo 10 ani, dar pot observa că e firav, lipsit de putere. Preţ de câteva zeci de secunde se lasă o tăcere apăsătoare. Îi caut privirea curios. Abia vorbeşte

-      Sunt bine, nu vă faceţi griji... Nu o să vă fac probleme...

-       Păi nu mie îmi faci, eu sunt doar pacient aici. Eventual spitalului îi faci, că ei sunt răspunzători de tine! îi răspund detaşat.

-       Ce spital? întreabă nedumerit.

Asistenta revine în salon tot ca un uragan. Se precipită, vorbeşte repezit cu vocea ei groasă, tabagică. Nu am puterea să mă uit când îi bagă acul în venă, mai cu seamă că durează ceva vreme până stabilizează situaţia, iar gemetele amărâtului se aud înfundat.

-      Aşa de frică îţi e? Văd că s-au ascuns toate venele de mine... Hai, stai cuminte, că o să fie bine. În seara asta punem 2 perfuzii, apoi continuăm de luni. Mâine o să fii mai bine. Să fii cuminte, da? Apoi, privind către mine: Să fii cu ochii pe el, să nu facă vreo prostie. Dacă se termină prima perfuzie, vii să mă anunţi, sunt aici, la cabinet.

-      Ce prostie să facă? întreb uşor speriat. Ce treabă am eu...?

-      Hai, că mă bazez pe tine, spune asistenta cu un aer uşor ironic. Mai ţii minte când ai venit aici? Nu ştiai de capul tău. Către colegul de salon: Te doare? Către mine: Acum eşti pe picioarele tale, eşti ca şi acasă aici. Ai putea să dai o mână de ajutor!

Se agită în jurul nostru, îşi strânge instrumentarul cu care lucrează, aşează perfuzia, o verifică cu minuţiozitate... Face gesturi mecanice, lipsite de sinceritate şi implicare, plictisite.

-      Doamnă, cum adică sunt ca şi acasă...? îmi găsesc puterea să vorbesc.

Până să termin întrebarea, asistenta a ieşit deja. Aş vrea să mă duc după ea să o întreb ce a vrut să spună. Fac câţiva paşi până la uşă, dar mă opresc. Întorc privirea către „companionul” meu, cred că mai întâi trebuie să caut răspunsuri la el. Nu ştiu, poate din cauza luminii chioare pare palid şi slăbit. Tace şi priveşte undeva, în gol. Pe hol se aud nişte uşi trântite şi vocea baritonală a asistentei certând pe cineva. Am o vagă senzaţie de înfrigurare, aşa că mă duc să închid fereastra – uşor întredeschisă. Când mă uit pe geam realizez că aproape ora 6 seara. Aleile din jurul pavilionului sunt pline de frunze. E plină toamnă, iar întunericul alungă discret lumina zilei.

Ies, totuşi, pe hol să dau de asistentă. E un hol mic, dincolo de care se află un hol mai mare. Uşa spre holul mai mare este, însă, închisă. Sunt 4 uşi în holul mic. 3 par să fie saloane/rezerve, iar una cred că e camera asistentelor sau vreun cabinet medical. Toate camerele sunt închise. Pe holul mai mare, dincolo de sticlă, se văd oameni. N-o să mă apuc să bat în geam, mai bine mă întorc în salon.

Când mă întorc, îmi văd companionul stând zgribulit şi cuminte, uitându-se la picăturile de perfuzie cum cad una câte una. Un sentiment ciudat mă învăluie.

-      Cum te cheamă? îl întreb pe colegul meu de cameră. Ţi-e frig şi ţie? Am închis geamul... Eu sunt Toni! Rostesc cu uşoară duioşie, evitând să-i împărtăşesc sentimentul meu de neîncredere pe care l-am întâlnit pe hol.

-      Sunt Dan... sau Daniel, cum preferaţi. Oricum, nu Dănuţ sau Dani, că nu mai sunt copil.

-      Cum vrei să-ţi spun? Dan sau Daniel?

-      Păi Dan sau Daniel, îmi e totuna. Cu toate că unii dintre apropiaţi îmi zic Lau, dar nu de la Laurenţiu cum s-ar putea crede. E o poveste din armată. În fine. De fapt mă cheamă Bogdan, iar de aici cineva a extras pe Dan... Zâmbeşte.

-      Nu mai înţeleg nimic – îi spun încurcat şi mă aşez pe scaunul rece de la măsuţă. Te cheamă Bogdan, dar vrei să-ţi spun Dan, cu toate că unii îţi spun Lau, care nu e de la Laurenţiu?

-      Să rămânem la Dan! îmi spune cu un zâmbet mai larg. Pe dumneavoastră vă cheamă Toni de la... Anton? Se scrie cu igrec, nu? continuă distrat.

-      Nu, nu e de la Anton, îi spun încurcat. E o poveste lungă..., în fine, nu contează.

-      Vedeţi, ce v-am spus? intervine el râzând de-a binelea către mine.

Dan are cam aceeaşi înălţime ca mine şi pare firav, vulnerabil. La o primă vedere, nu pare să fi cunoscut condiţii vitrege de viaţă, are trăsături fine şi un corp, deşi slab, atletic. Cu un păr bogat, excesiv de brunet şi un ten uşor creol, pare să fie genul de bărbat cu succes la fete.

-      Cum adică, ce mi-ai spus? Eu sunt Toni, să rămână aşa, tu - Dan şi gata, să nu ne mai încurcăm atât! încerc eu să concluzionez. Nu-mi place să mă pierd în amănunte inutile...

-      Am înţeles..., se supune el tonului meu, uşor autoritar.

-      Şi încă ceva, îl întrerup. Nu-mi mai vorbi cu dumneavoastră. Nu sunt chiar atât de bătrân. Chiar aşa: ce vârstă ai? întreb îndulcind tonul.

Uşa se deschide uşor, încet. Asistenta intră cu o tavă în mână, pe care sunt două farfurii.

-      Ei, v-aţi împrietenit? întreabă ea superior. V-am adus cina! spuse victorios şi aşează tava pe măsuţă. Apoi, politicos către Dan: După ce mâncaţi, vin şi vă schimb perfuzia, domnul Albu. Să aveţi poftă, domnilor! continuă femeia cu un ton nefiresc de prietenos.

-      Eu nu mănânc... spun uşor absent. Nu mi-e foame. Dar am fost mai devreme pe hol şi uşa era închisă.

-      Aşa şi? Poate mă schimbam, poate mă spălam. Trebuie să-ţi dau explicaţii? Ai uitat cum erai când ai venit aici? întreabă uşor arţăgos.

-      Da! răspund eu rapid. Ştiu: Nu ştiam de capul meu!

-      Ai văzut că ştii? Stai calm în barca ta! Sau oi fi vreun pui de poliţist ori dedectiv? A propos, cum se spune: dedectiv sau detectiv? Niciodată nu am ştiut.

-      Se spune detectiv, vine din franceză, intervine Dan amuzat.

-      Dumneata să nu te bagi! I-o retează asistenta. Te-am întrebat eu ceva? Apoi, ca pentru sine: credeam că vine de la deducţie, că asta face un dedectiv, deduce! Către mine: Haideţi, mâncaţi. Se răceşte.

-      Nu v-am spus că nu mănânc?

-      Haideţi, lăsaţi atâtea figuri! Sau vreţi să vă comandaţi pizza? Ori poate şaorma?

 

 

.........................................................................................................

 

             Mă ridic încet de la orizontală şi rămân aşezat pe pat privind prin semiîntuneric. E aproape 7 dimineaţa. Mă doare uşor capul, încep să mă masez la frunte în timp ce încerc asă mă dezmeticesc. Respir greu. Cât am stat aşa?

-      Sunteţi bine, domnu` Toni? Vă doare capul? mă întreabă dintr-o dată colegul meu de „celulă”.

-      Nu ţi-am spus să nu-mi mai vorbeşti cu „dumneavoastră” îl iau eu la rost. Ce ai, nu ai somn?

-      Nu.... sunt treaz de vreo jumătate de oră, dar mă uit pe tavan. Mă doare mâna de la înţepătura aia, de la branulă. Am dormit cu grijă, să n-o deranjez, să nu-mi dea sângele.

             Mă ridic agale şi mă duc spre geam.

-      E înnorat, o să fie o vreme mohorâtă, zic absent, cu o voce coborâtă. Deschid geamul, să pot simţi aerul curat.

-      Nu! Vă rog să-l închideţi! Mi-este frig, mi-a fost şi azi-noapte, sare Dan.

-      Tu nu simţi ce aer închis este aici? Trebuie să aerisim puţin îi zic morocănos.

-      Mergeţi dumneavoastră primul la toaletă, sau mă duc eu? întreabă sfios.

-      Credeam că ai înţeles... exclam eu, dar mă întrerupe imediat Dan.

-      Da, să nu vă mai spun „dumneavoastră”. O să încerc...

-      Ce să încerci? Să-mi vorbeşti la per tu sau să mergi la toaletă?

             Uşa se deschide agale după câteva vagi bătăi la uşă, făcute mai mult formal.

-      Bună dimineaţa! Se poate? O să vă aducă cineva micul dejun imediat. Aveţi aici tratamentul pentru ziua de azi, ne spune întinzându-ne câte un pliculeţ de hârtie mie şi lui Dan. Scrie acolo cum să le luaţi.

În pragul uşii stă o femeie frumoasă, în puterea vârstei, cred că are aproape 40 ani. Are forme, emană feminitate, este cochetă şi vorbeşte cu un glas uşor piţigăiat. Sub halatul alb intuiesc o pereche de sâni fermi, nu neapărat mari, dar suficient de apetisanţi. Poartă pantofi cu toc de culoare închisă şi ciorapi dres negri. Orice femeie care poartă dres negru este sexy - îmi spunea un fost coleg la birou. Cred că avea dreptate! Părul este blond, pare o culoare naturală, iar felul în care îi atârnă şuviţele pe umeri subliniază apariţia ei surpriză. Încerc să văd cum o cheamă pe ecuson, dar este prea întuneric pentru asta.

-      Azi şi mâine sunteţi pe mâna mea! ne anunţă cu un aer vioi. Sunt de serviciu la pavilionul principal şi am să trec pe la dumneavoastră. Asistenta de aici, colega mea, e liberă în weekend, aşa că ne ocupăm noi aici, avem în faţă şi medic de gardă pentru cazuri de urgenţă. Totul OK? Întrebări?

-      Da, răspund eu hâtru. Sunteţi căsătorită? întreb cu un aer glumeţ.

-      Altă întrebare! mi-o retează ea. Mă găsiţi la interior 118.

-      Putem ieşi la plimbare la aer liber? devin eu serios. Aseară uşa de la hol era închisă...

-      Da, o să puteţi ieşi. Seara uşile se închid la ora 18.00, astea sunt regulile.

-      Păi şi dacă era vreo urgenţă după ora 18.00? Ce se întâmpla?

-      Cum spuneam, dacă aveţi nevoie de ceva, mă găsiţi la interior 118, continuă ea cu un aer superior. Numele meu este Diana. Diana Popa.

-      A, intervin eu cu un glas cuceritor, Ca zeiţa vânătorii la romani...

             Lasă în urma ei un parfum fin, dar parcă prea dulce pentru gusturile mele. Se îndepărtează pe hol ca o felină.

-      Doamne ce curaj ai avut să îi vorbeşti aşa, îmi spune Dan cu un aer mirat.

-      E o laudă sau o acuzaţie? întreb în timp ce sorb din ceai.

E sâmbătă, o sâmbătă de toamnă rece, care anunţă o iarnă timpurie. Ce-ar fi să inspectăm puţin locul ăsta, să vedem ce e pe aici? Să luăm pulsul de afară.

-      Domnul Dan, văd că te simţi mai bine azi, cred că te-au ajutat porcăriile alea de aseară...

-      Care porcării? mă întreabă surprins.

-      Hai, nu face pe nebunul! Mă refer la perfuzii. Ce ţi-o fi băgat în ele? Vii cu mine la o plimbare să cercetăm locul?

-      Păi... avem voie? întreabă el neîncrezător.

-      N-ai auzit ce-a zis doamna zeiţă? Hai, că nu suntem la puşcărie! spun eu cu un aer sigur. Sau suntem?

Peste tot e plin de frunze, copaci golaşi dar trufaşi. E un peisaj de toamnă plăcut, e rece, dar e plăcut. Pare pustiu, nu vezi ţipenie de om prin preajmă. Decât undeva, în depărtare, ghicesc câteva siluete. E linişte.  Dăm roată pavilionului, încerc să descifrez atmosfera. O luăm apoi pe o alee îngustă undeva, spre nord. Mă uit în stânga şi în dreapta, văd gardul spitalului destul de înalt. Pare un loc destul de cazon acesta, e un sentiment de izolare, de limitare, de control. De ce sunt gardurile aşa înalte? Oare ce se petrece în stradă?. În faţă – mai multe pavilioane, toate pustii la prima vedere. Chiar nimeni nu a ieşit la plimbare, ca noi? E ceva ciudat aici. Domeniul pare unul imens, nu intuiesc unde ar fi poarta principală sau un loc unde să se poată face conexiunea cu exteriorul.

Strivim frunzele sub paşii noştri indiferenţi, respirăm lacom aerul şi fiorii de toamnă. Să nu ne rătăcim...

-      Ţi-e frig? Îl întreb pe Dan absent. De câteva minute bune nu i-am mai dat atenţie, am fost singur cu gândurile mele, rumegând, procesând, torcând. Întorc privirea, mă uit în toate direcţiile, dar nu-l văd. Cum care Dan? Dan, colegul meu de salon, Dan Albu! Simţurile mi se ascut. Grăbesc pasul, mă uit în toate direcţiile, caut, dar Dan nu e nicăieri. S-o fi întors înapoi? Poate nu s-a simţit bine... Bine, dar de ce nu mi-a spus? Sau mi-a spus, dar nu am auzit eu?

Într-un târziu îl zăresc undeva, departe, pe alee alergând. El o fi? Grăbesc pasul. Îl strig cu voce reţinută, apoi mai tare.

-      Hei! De ce fugi? Dan!

Încep şi eu să alerg. M-am apropiat de el, dar ne-am depărtat bine de pavilionul nostru. Intră într-o clădire. Pare disperat, precipitat. Intru după el în pavilion. Alerg pe holuri, apoi mă împiedic de ceva. Înainte să cad undeva, pe un scaun, o văd aşezată pe asistenta grasă de ieri. Fumează.

 

Mă trezesc greu, ca după un somn lung. Pleoapele se desfac alene şi o durere surdă îmi inundă capul. Unde sunt? Doamne, ce vis am avut! Eram într-un salon de spital... Apoi..., Doamne ce vis stupid! Ca toate visele, de altfel. Fără logică, fără explicaţii. Bine că a fost doar un vis! Mă ridic încet în capul oaselor şi încerc să mă dezmeticesc. La căpătâiul meu, mângâindu-mă pe cap cu afecţiune este ... Diana.

-      Ai visat urât, Cristi? Azi-noapte dădeai din mâini şi din picioare... O fi de la cartea pe care o citeşti la culcare? N-o mai termini odată? Glumesc... Despre ce e cartea asta?

-      Diana, ţi-am spus vreodată că ai nume de zeiţă? Zeiţa vânătorii la romani!

-      Ha! Ha! Ce ţi-a venit? Tu şi romantismul? Nu e genul tău...

-      Eu vorbesc serios! Auzi, cunoaştem pe cineva cu numele Dan Albu? Sau Bogdan Albu?

-      Din câte ştiu eu nu..., spune Diana mirată. Eşti OK, Cristi? Spune ea cu un glas mieros în timp ce îndreaptă spre bucătărie.

-      În fine... am avut un vis. Dar am uitat aproape tot. Faci cafea?

             Pe noptieră, alături de ochelarii mei şi de veioza galbenă tronează „Decameronul” de Boccaccio. Îl recitesc după ani de zile.

             Alături de carte e iconiţa din salon. Din bucătărie, Diana mă întreabă.

-      Iubitule, cum se spune: dedectiv sau detectiv?

Nimeni

 

Nu mai are nimeni nevoie de mine.

Nici raza lunii,

Nici frunza moartă

Sau bucăţile de amânare căzând.

Pângând,

Încerc să-mi aşez disperarea pe hartă,

Ca şi cum aş lega două funii.

Dar se rup de fiecare dată.

Aştept ceva

Şi parcă nu mai vine.

 

Nu mai am nevoie de nimeni,

În afară de Dumnezeu.

Şi nu mai are nimeni nevoie de mine.

Nici măcar eu.

Munţi de nisip

 

Unii se întorc în trecut să-şi aline răni mai vechi.

Doar că

Alergarea înapoi poate răni mai mult.

Cerul nu se întoarce odată cu noi,

E ca şi cum ar ploua spre cer.

 

Călătoriile în timp

Ard coji din prezent, transformă timpul în scrum.

Practic, Dumnezeu ne fumează destinele

Şi lasă scrum de timp

Pe tâmplele noastre.

Trăieşti câtă vreme visezi.

Eu prefer să mă duc în viitor

Într-un timp când ţigara încă nu e înfăşurată.

Nu e fumată,

Nu e dorită.

Mă văd departe,

Călărind munţi de foc.

Munţi deja escaladaţi.

Munţi de nisip.

Munţi de mlaştină

Şi noroi alb.

 

Mă văd acolo, mă simt acolo.

Nu mai am nevoie de prezent.

Viitorul îmi hrăneşte prezentul,

Iar trecutul a murit demult,

Deşi horcăie

Între rândurile acestea,

Stoarse dintre vise şi visuri .

Prezentul îmi consumă toate speranţele

Pe care le cumpărasem la suprapreţ.

 

Nu urăsc pe nimeni

Şi vreau să cred în munţii aceia, de nisip.

Vreau să merg acolo

Unde n-am să ajung niciodată.

Cineva râde de noi

 

Am scos în faţa casei 2 scăunele.

Poate nimic nu ne oboseşte mai mult decât aşteptarea. Truda te îndeamnă să aştepţi, însă şansa e făcută să fie aşteptată. Căutăm răspunsuri la capete de etapă, sau chiar mai des, răsplată care să ne motiveze să continuăm să credem. Întotdeauna există un risc, nimic nu e garantat, nu există reţete. Dar continuarea luptei „în orb” este chiar ea un scop ce ne împlineşte sau ne dă această iluzie. Cât este muncă şi cât este şansă? Ce e mai important?

Poţi munci până la epuizare şi să nu ai nicio şansă. Poţi munci cât de puţin, iar şansele să-ţi surâdă. Pare să nu fie drept, dar nu despre dreptate e vorba. Totul se întâmplă undeva, la alt nivel, la care prea puţini au acces. Nu neapărat sistemul nostru de coordonate este cel echilibrat. Într-un alt plan, ceea ce ai măsurat nu mai este la fel. Pare a fi un fel de „haos” organizat de undeva din acel alt nivel, din acea altă dimensiune.

Nu e nevoie să înţelegem ce se întâmplă şi de ce, e suficient să vrem ceea ce avem de vrut. Uneori căutarea ne furnizează mai multă fericire decât găsirea, pentru că în căutare e mai mult freamăt, emoţie de mai lungă durată şi mai intensă decât în clipa împlinirii. Poate veni împlinirea numai cu muncă? De câtă şansă e nevoie?

Ce este şansa?

Apariţia şansei nu anulează meritul. Dacă baţi la o uşă suficient de mult şi în suficiente de multe moduri, şansa înseamnă ca uşa să se între-deschidă. Apoi, să stea aşa o vreme şi după aceea să se deschidă complet sau să se închidă la loc.

Nu ne putem minţi, nu ne putem preface. Suntem cine suntem, în orice haine ne-am îmbrăca. De undeva, de la alt nivel, suntem noi, în diferite culori şi nuanţe. Pur şi simplu. Undeva, cineva râde noi.

Am scos în faţa casei 2 scăunele. Pe unul din ele s-a aşezat „şansa”, ce a repornit speranţa. Pe celălalt se aşezase Dumnezeu.

O călătorie fantastică! - amintiri şi experienţe de călătorie din septembrie 2015

 

Călătoria vieții mele - așa aș putea caracteriza această experiență, trăită la intensitate maximă pe parcursul a 10 zile. Ocazia care a stat la baza achiziţionării unui circuit cu autocarul a fost celebrarea a 25 ani de căsătorie, iar data respectivă să pice chiar în timpul călătoriei. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am căutat din timp un astfel de circuit şi am început să studiez. M-am documentat pe diferite site-uri, am întrebat în stânga şi în dreapta şi am reuşit să-mi fac o idee. Ce mai rămăsese de stabilit era traseul, destinaţia, dar totul trebuia să rimeze şi cu bugetul. După ce le-am pus cap la cap, am concluzionat că un circuit care are ca destinaţii principale Anglia şi Franţa întruneşte nivelul aşteptărilor noastre. Am bugetat excursia şi am cumpărat-o la un preţ bun (avea să mi se confirme acest lucru în autocar, unde am aflat că ceilalţi dăduseră mai mult pe aceeaşi excursie cu peste 60 euro fiecare). De-acum, am început pregătirea… psihică, să aflu cât mai multe detalii despre cum va fi, dar şi pregătirea logistică – ce ne trebuie la drum, alte detalii. Până la momentul plecării lunile au trecut greu, dar ne-au încărcat cu energie pentru plecare. Am tot citit, am tot citit…, dar mai dură e realitatea!

 Traseul, programul în sine - astea sunt lucruri pe care le poţi găsi pe site-urile firmelor de turism. Sunt date seci, goale: Ziua1: ne deplasăm în oraşul X, vizităm cutare şi cutare lucru, etc. N-am să insist în direcţia asta. Am să încerc să mă concentrez asupra a ce am simţit, cum am preluat excursia, ce impresii mi s-au format. Am să încerc să dau nişte sfaturi, ponturi, pentru un astfel de circuit, să prezint avantaje / dezavantaje ale unui asemenea demers, astfel încât fiecare să hotărască pentru el dacă i se potriveşte sau nu o astfel de aventură - lucruri pe care nu le găseşti pe site-urile agenţiilor de turism. Traseul în mare, a presupus 9 cazări cu mic dejun pe traseul Bucureşti, Budapesta, Viena, Salzburg, Munchen, Reims, Paris, Valea Loarei, Cantebury, Londra, Mannheim, Nuernberg, Budapesta, Bucureşti.

La capitolul impresii, percepţii, senzaţii primite în timpul călătoriei, am să notez:

Condiţii de cazare: în principiu a fost OK, cu un plus pentru nemţi, dar şi la ei am găsit hibe, ca şi la englezi şi la francezi. De altfel, pentru cazarea de la Paris, unde am stat 3 zile, consider că am avut timp să-mi fac o impresie, care să-mi permită să scriu un review obiectiv, separat pentru acel loc de cazare. 

Mâncare: Micul dejun a fost foarte bun la unguri, dar şi la nemţi. La englezi a fost de tip… scoţian, adică puţin, iar la francezi a fost dezamăgitor… În ceea ce priveşte locurile unde am mâncat, pe drum sau în oraş, impresia despre Austria este negativă: se mănâncă prost şi scump. Am trecut prin Belgia şi am oprit să mâncăm - acolo am găsit preţuri bune. În rest, depinde pe unde mănânci prin oraşele prin care treci, de evitat restaurantele, dacă vrei să te coste puţin. Noi am găsit la un moment dat în Londra o terasă unde am mâncat bine cu preţ cât de cât bun, serviţi fiind de o româncă, stabilită de 4 ani acolo.

Desfăşurarea programului zilnic: Acesta e un capitol pe care trebuie să-l trăieşti ca să-l înţelegi! Programul excursiei este foarte încărcat, iar dacă mă întrebaţi pe mine, eu l-aş mai pieptăna. E făcut „la blană”, la full, aşa încât dacă apare ceva neprevăzut, totul se decalează. La noi au apărut şi neprevăzute, de exemplu era graniţa închisă între Ungaria şi Austria din cauza problemei refugiaţilor sirieni, aşa încât am întârziat vreo 3 ore aşteptând pe autostradă. Timp în care, nevoia de a merge la toaletă ne-a făcut pe cel mai mulţi dintre noi să sărim gardul despărţitor al autostrăzii şi să căutăm puţină „intimitate”. Într-un târziu, întâlnind un poliţist pe motocicletă, acesta ne-a vândut pontul că putem ieşi din autostradă şi să ocolim câţiva km prin Slovacia, apoi ne putem reînscrie pe autostrada către Viena. Orele de întârziere au făcut să ajungem la hotel, în Munchen târziu după miezul nopţii, iar regula spune că din momentul în care opreşte autocarul la o destinaţie, nu poate porni mai departe mai devreme de 9 ore de la momentul opririi, pentru a se asigura orele de somn şoferilor şi repausul maşinii. Chestia asta ne-a decalat programul în primele zile.

Revenind la programul zilnic, cum spuneam, este foarte încărcat, aşa încât pentru a putea fi parcurs, necesită pas viu, cum se spune în armată, un ritm destul de intens ce poate crea neplăceri celor ce au crezut că în excursia asta vor avea timp destul să savureze.

La un moment dat te apucă frustrarea că eşti într-un anumit loc, şi în loc să mai rămâi o vreme să te bucuri de ce vezi, trebuie să pleci mai departe. Plus că în toată viteza aia există riscul să te pierzi de grup, ceea ce nu e plăcut deloc, eşti într-un oraş străin, unii nu ştiu limba şi nu au nici simţ de orientare. La noi s-a întâmplat şi în Paris şi în Londra. Dar chiar şi aşa, pe fugăreală, este un prilej să ajungi în locuri în care altfel nu ştii cum sau când ai mai putea ajunge. În ceea ce ne priveşte, am rămas cu bucuria vizitării catedralelor din Viena, Salzburg, Munchen, Reims, Notre-Dame de Paris (unde ne-am şi pus verighetele de argint), Cantebury, Nuernberg. Am vizitat 3 castele de pe Valea Loirei, dintre care cel mai mult ne-a plăcut la Chambord, am văzut bazilica Sacre Coeur din Paris, am mers cu funicularul, am fost la Tour Eiffel, ne-am plimbat cu vaporaşul pe Sena (plimbare de seară, absolut fantastică!). În drum spre Londra ne-am minunat de cum îşi păstrează  orăşelele lor acelaşi stil victorian al caselor, aceeaşi linişte imperturbabilă, aceeaşi atmosferă medievală. Londra ne-a impresionat - este imensă, are 8 milioane de oameni şi este un amestec de tradiţional şi modern. Alţi oameni, altă lume acolo, unde te simţi atât de aproape de civilizaţie, de ceea ce numeam occident cândva. Toată lumea merge îmbrăcată frumos, la costume cu cravată, copii de şcoală au uniforme şi matricole. Ne-a fermecat frumuseţea metropolei, cu tot cu zgârie nori şi ne-am plimbat pe Tamisa cu vaporaşul, dar senzaţia nu a mai fost aceeaşi ca pe Sena. Soţia a pus punctul pe i, făcând diferenţa dintre cele două croaziere, pe Sena şi pe Tamisa: francezii te vrăjesc, englezii te intrigă. Nu în ultimul rând, de menţionat drumul cu ferry-boat ul de la Callais la Dover şi înapoi pe continent – o croazieră în miniatură ce a deschis noi şi noi idei în mintea noastră.

Despre organizare şi călătoria cu autocarul: Ghidul joacă un rol foarte important. Degeaba eşti un tip deştept, care ştii o grămadă de lucruri, dacă nu ai şi autoritate destulă, spirit practic, stabilitate şi încredere. Nu vreau să critic pe nimeni, în fond noi am ajuns cu bine, ghidul s-a ocupat cât a putut ca nouă să ne fie bine. Doar că n-au lipsit cei care aveau mereu ceva de criticat la el (câteodată chiar având dreptate), ceea ce poate afecta atmosfera din grup. Orele s-au respectat, programul de asemenea, în totalitate, iar ghidul ne-a pus tot timpul în autocar muzică, documentare, filme, cu excepţia perioadelor cât microfonul sau DVD-rom-ul s-au mai defectat. În rest, aş fi vrut să aud la microfon şi câte un banc, ceva, că uneori prea dormeam cu toţii pe scaune de puteai tăia lemne pe noi. Călătoria, în sine, este foarte obositoare. Trebuie să fii pregătit, să accepţi că poziţia corpului este una incomodă, la un moment dat. Se fac pauze la 2-3 ore, în special pentru mersul la toaletă, doar că uneori, părea că se trage de timp, în timp ce noi ne doream să ajungem mai repede la hotel. Legat de mersul la toaletă, e bine de ştiut, începând chiar din Ungaria, se achită echivalentul a 50 eurocenţi pentru a merge la WC. Ceea ce deranjează nu e că acest serviciu costă, în fond este o sumă mică, dar dacă nu ştii chestia asta, şi dacă ai bani mari la tine, durează până schimbi, în timp ce presiunea e tot mai mare după ore de mers. Doar la englezi a mers şi cu cardul la WC (!).

Câteva ponturi şi sfaturi: Pentru că se merge foarte mult cu autocarul, e bine să aveţi rezerve de apă. În ceea ce priveşte mâncarea, nu e de dorit să mâncaţi mezeluri sau alte chestii care pot mirosi, mirosul se împrăştie urgent în maşină. Mai bine covrigei, saleuri, chestii care nu miros şi care să nu facă mizerie. Nu ţineţi sticle mai mari de 0,5 litri în plasa de la scaun, se poate rupe. Reglaţi-vă scaunul cât mai comod, nu rămâneţi cu el aşa cum îl găsiţi, rugaţi şoferul să vi-l facă aşa cum aveţi nevoie dacă nu vă descurcaţi. Folosiţi aerul condiţionat, va fi necesar la drum lung dacă e prea cald, aceasta este o facilitate ce există pentru fiecare, individual. Îmbrăcaţi-vă lejer la drum, inclusiv în ceea ce priveşte încălţările. Şi socializaţi cu cei din jur, timpul va trece mai uşor şi mai plăcut.

Structurând, la capitolul avantaje ale unui asemenea circuit aş puncta: posibilitatea de a ajunge acolo unde altfel nu ai putea ajunge, şansa de a vedea multe obiective, posibilitatea de a afla lucruri noi, geografice, culturale, iar asta pe viu, la faţa locului, posibilitatea de a interacţiona cu alte culturi. E o experienţă minunată.

La capitolul dezavantaje, aş menţiona: timp puţin pentru a vizita obiectivele, pentru a te bucura, timp puţin pentru tine, ca turist, cu nevoile tale, de a dormi, de a manca, de a bea, oboseala.

În încheiere, ce să vă spun? Nouă ne-a plăcut, chiar dacă nu cred că va mai exista un al doilea circuit cu autocarul pe care să-l mai facem. Depinde ce aşteptări aveţi, ce limite, depinde de la om la om cum va prelua un astfel de circuit.

 

Drum bun! – când s-o putea...

Update: Nu a fost ultimul circuit cu autocarul pe care l-am făcut...

- Cetăţile dacice din munţii Orăştiei

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) este una din cele 19 agenţii specializate în cadrul sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite. Organizaţia a fost înfiinţată cu scopul de a promova colaborarea între naţiuni prin educaţie, ştiinţă, cultură, comunicare şi informare.  Unul dintre obiectivele ei este acela de a identifica si proteja, in lumea intreaga, monumentele culturale si naturale care merita sa fie recunoscute ca fiind parte a patrimoniului comun al umanitatii. Astfel, în 1972 a aprobat un plan de protejare a bunurilor culturale și naturale din lume, prin Convenția privind Protecția Patrimoniului Mondial Cultural și Natural. De atunci s-a creat şi extins patrimoniul UNESCO, în care au fost incluse bunuri şi locuri din mai multe ţări pentru semnificaţia lor cultural-istorică, pentru valoarea lor excepţională.

    Printre siturile româneşti incluse în această listă se numără  şi Fortăreţele dacice din Munţii Orăştiei. Acestea au reprezentat nucleul statului dac din perioada domniei lui Burebista, pînă la Decebal, şi erau un complex de cetăţi şi aşezări dacice special create şi amplasate pentru a forma un sistem defensiv foarte puternic. Construite în stilul murus dacicus, cele șase fortărețe dacice din Munții Orăștiei din România au fost ridicate între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr. pentru apărare și protecție contra cuceririi romane. Cele șase fortărețe - Sarmizegetusa Regia,  Piatra Roșie, Costești - Blidaru, Costești - Cetățuie, Căpâlna și Bănița au format sistemul defensiv al lui Decebal.  Aceste cetăţi au fost cea mai înaltă expresie a dezvoltării culturii materiale daco-getice din acea perioadă, iar modul în care au fost ridicate încă nu este bine cunoscut nici la acest moment. Ruinele rămase sunt dupa mii de ani tot impunatoare şi transmit sau creează legende. 

    Programul turistic propus are ca tematică vizitarea acestor şase cetăţi dacice. Turul se adresează turiştilor interesaţi de cultură şi istorie, dar nu numai. Traseul oferă deopotrivă peisaje minunate din Transilvania, iar la aceste obiective, pentru amatorii de shoping se adaugă un tur pietonal şi o sesiune de cumpărături la Sibiu. Pentru cei care vor fi însoţiţi de copii, sau cei care se simt copii, am pregătit o vizită la muzeul trenuleţelor Valentin Banciu din oraşul Hunedoara, aflat în traseul nostru. De asemenea, la Sibiel vom vizita muzeul de icoane pe sticlă Preot Zosim Oancea, care găzduiește cea mai mare expoziție de icoane pe sticlă din Transilvania, iar la Petroşani vom vizita spectaculoasa Peşteră a Bolii.

Să mergem!

         Traseul complet este următorul:

         Bucureşti – Piteşti – Novaci – Valea Jiului – Petroşani – Cetatea Băniţa – Cetatea Piatra Roşie – Hunedoara – Sarmizegetusa Regia – Costeşti Cetăţuie şi Costeşti Blidaru – Orăştie – Cetatea Căpâlna – Sibiel – Sibiu – Braşov – Bucureşti.

Durata excursiei este de 3 zile, 2 nopţi de cazare cu demipensiune. În total, vom parcurge aproximativ 1000 km. Cazările vor fi la Hunedoara  şi Sibiel, în Mărginimea Sibiului, în pensiuni de 3 stele, care vor avea micul dejun inclus. Ne vom reface puterile luând prânzul pe drum la Petroşani şi Orăştie, iar cinele vor fi la restaurantele hotelurilor unde ne vom caza (Hotel Rusca – Hunedoara şi Pensiunea Sibiel – Sibiel).

În continuare, voi prezenta programul aventurii noastre pe cele trei zile detaliat, voi oferi câteva informaţii despre fiecare obiectiv vizitat în parte şi voi face o estimare a costurilor, pentru a întocmi o ofertă de preţ.

Ziua I

Întâlnire la ora 05.30 la autocar, la baza Dealului Mitropoliei.

Observaţie: Traseul urmat pentru vizitarea acestor cetăţi dacice merge şi pe cărări de munte, aşa că este recomandat să aveţi încălţăminte adecvată, bocanci sau încălţări care să vă protejeze glezna.

Plecare la ora 06.00 pe traseul Bucureşti – Piteşti – Valea Jiului - Cetatea Băniţa (vizită) – Peştera Bolii (vizită). Vom lua masa de prânz la Petroşani în jurul orei 14.00, apoi ne vom îndrepta spre Cetatea Piatra Roşie (vizită). De aici ne îndreptăm spre Hunedoara, unde vom putea face un tur pietonal, apoi ne vom caza şi vom lua cina.

Ziua II 

După micul dejun mergem să vizităm muzeul trenuleţelor Valentin Banciu. Opţional, putem vizita Castelul Corvinilor, dar în jurul orelor 10.00 ne îndreptăm spre Sarmizegetusa Regia (vizită). De aici, ne întoarcem pentru a descoperi cetăţile de la Costeşti Cetăţuie şi Costeşti Blidari. În jurul orelor 14.00 vom fi la Orăştie pentru masa de prânz. După ce am mâncat ne îndreptăm spre Cetatea Căpâlna (vizită), iar spre seară ajungem pentru cazare şi cină în Mărginimea Sibiului, la Sibiel.

Ziua III

Imediat după masa de dimineaţă vom merge să vedem frumosul muzeu al icoanelor pe sticlă din Sibiel, apoi ne îndreptăm în grabă spre Sibiu, unde vom ajunge în jurul orelor 10.30 – 11.00. Până la ora 15.30, când ne întâlnim la autocar, vom avea timp să descoperim frumosul oraş. Vom face un tur pietonal prin Piaţa Mare şi Piaţa Mică până la podul minciunilor şi Muzeul Brukenthal, doamnele vor merge la shopping, apoi vom putea sta la masă în centru pentru a savura aerul boem al fostei capitale culturale europene. Venim la Bucureşti pe un traseu prin Făgăraş şi Braşov, pentru a ne bucura privirile şi cu munţii de pe Valea Prahovei. Funcţie de trafic, ajungem înapoi sănătoşi şi bucuroşi de cele văzute în jurul orei 21.00

Nu uitaţi să vă luaţi aparatele de fotografiat!

În continuare, voi oferi câteva informaţii utile şi interesante totodată, despre fiecare obiectiv pe care îl vom vizita.

Cetăţile dacice

Cetatea Băniţa

Cetatea Banita se gaseste pe teritoriul administrativ al comunei Banita pe drumul national DN66 ce leaga Valea Jiului de Tara Hategului, in apropierea orasului Petrosani.  Este mentionata in scrierile istoricului roman Tacitus (55-120 d. Hr), fiind numita”Castella Rupibus” datorita pozitionarii acesteia la o altitudine de 1000 m pe o stanca de calcar cu inaltimea de la baza de 146 m. Aceasta stanca este inconjurata pe 3 laturi de pereti de stanca abrupti ce pot fi urcati de catre alpinisti si cei care practica acest sport. Săpăturile efectuate aici în anii 1960-1961 au scos la iveală zidul de apărare al cetăţii construit din blocuri de piatră fasonată în tehnica dacică binecunoscută şi trei terase amenajate special şi întărite cu ziduri de piatră. În interiorul cetăţii au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatră de genul celor cunoscuţi la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcţii de lemn, un turn de veghe construit din chirpici şi lemn, care înlesnea o observaţie satisfăcătoare a zonei, o platformă de luptă. Sarcina cetății era de a bloca accesul spre Sarmizegetusa Regia, dinspre sud. Au fost descoperite două ziduri, în stil murus dacicus, de mari dimensiuni.

    Latura nordica este accesibila si turistului de rand, dar necesita o buna pregatire fizica. Accesul se face dinspre calea ferata Petrosani – Banita – Deva pe o poteca plina de balarii si nemarcata. Dintre cele 6 cetati, cetatea Banita este singura care nu poate fi vizitata in conditii de siguranta, nefiind accesibila.  In acest sens exista un proiect de introducere in circuitul turistic cu amenajarea unui traseu pietonal. Din drumul national DN66 se zareste stanca pe care este situata cetatea, iar in varful stancii este arborat in bataia vantului drapelul Romaniei.  Cu exceptia Sarmizegetusei, şi celelalte cetati sunt foarte putin amenajate, explorate si puse in valoare, din păcate. Totuşi, este o onoare sa mergi sa iti cunosti istoria, sa calci pamantul peste care au trecut stramosii nostri, stramosi care s-au luptat pentu neatarnarea tarii si din al caror sange ne tragem.

         Cetatea Piatra Roşie

    Se află în localitatea Luncani, unde drumul nu este asfaltat, dar este pietruit fiind un drum de macadan pe care se poate merge cu orice masina. Urmarind indicatoarele lasam pe stanga pensiunea si pastravaria Piatra Rosie, iar la 200 metri de pensiune vom opri autocarul pe marginea drumului, apoi vom urma indicatorul spre Cetate.

    Traseul incepe de la indicatorul spre cetate, indicator pe care sunt trecuti 2 km pana la cetate, dar de fapt este ceva mai mult. Masina se poate lasa la intrarea pe traseu, sau 2 km mai sus unde drumul coteste la stanga si se gaseste o banca pentru odihna calatorilor. De la bancuta se continua drumul forestier in urcus, intalnind pe partea stanga un izvor de apa unde ne putem potoli setea si vom ajunge la o rascruse de drumuri. In fata noastra vom zari o poiana cu pomi fructiferi pe unde o vom lua, iar la dreapta se vor vedea cele cateva case ale satului Alunu, cu o populatie de aproximativ 20 locuitori, Trecem prin poiana cu pomi,  intalnim o poarta de lemn inchisa cu zavor pe care o deschidem si continuam drumul pana la panoul informativ despre cetate. De la indicator un urcus abrupt ne duce in varful muntelui la cetate pe un drum pavat cu pietre.

    Cetatea dacica de la Luncani – Piatra Rosie a fost construita la sfarsitul secolului I i. Hr pe culmea submontana Piatra Rosie la o altitudine de 825 m in Muntii Orastiei pe teritoriul actual al comunei Bosorod. Rolul ei a fost de a apara capitala Daciei de la Sarmizegetusa Regia  dinspre partea de vest, barand inaintarea armatelor dusmane dinspre Valea raului Strei. Cetatea a fost distrusa in anul 106 d. Hr. Astazi au mai ramas putine ruine ale cetatii la vedere.

    „Cetatea ridicata din piatra de forma patrulatera cu laturile de 102 x 45 m”, are 4 turnuri, dispuse pe colturi, iar al cincilea pe mijlocul laturii rasaritene. In interiorul incintei se afla o constructie de lemn ale carei baze de piatra s-au pastrat in intregime. 

In afara incintei se observa urmele unui sanctuar, format din aliniamente de baze de coloane din piatra. Pe partea estica a dealului, o a doua incinta cu zidurile ridicate din piatra de stanca si palisada, se sprijinea cu o latura pe fortificatia de pe culme, avand in interior un drum pavat de piatra. Pe drumul de acces spre cetate erau plasate trei turnuri de paza” (panou informativ cetate)

Cetatea este alcătuită din două incinte fortificate, cu o suprafață însumată de 1,2 ha, construite în etape diferite, și a fost probabil sediul unor personaje de rang înalt. Numeroase terase antropice cu urme de locuire segmentează coasta estică și cea nordică a dealului, dar și dealurile din împrejurimi, demonstrând o intensă locuire a zonei în Antichitate.

Primele atestări ale ruinelor de la Piatra Roșie datează de la începutul sec. al XIX-lea, iar cercetările arheologice s-au concentrat într-o singură campanie de amploare, în cursul anului 1949. Deși pe atunci se considera că cetatea a fost cercetată exhaustiv, astăzi reluarea săpăturilor ar aduce o mulțime de lucruri noi și ar lămuri multe aspecte rămase neclare. O scurtă campanie desfășurată în anul 2004 a anunțat reluarea cercetărilor. Istoria cetății se întinde pe un secol și jumătate, de la fondarea ei - probabil sub Burebista - până la sfârșitul regatului dac. Cetatea a căzut în mâinile romanilor ce se îndreptau spre Sarmizegetusa Regia venind dinspre Valea Streiului. Clădirile au fost incendiate, zidurile doborâte, iar cetatea a rămas pradă uitării veacurilor. Câteva urme sporadice arată că, la începutul mileniului următor, cetatea va fi fost folosită ca adăpost, în circumstanțe încă nelămurite. 

Starea de conservare a cetății este precară, iar turistul nu va găsi aici vestigii la fel de impresionate precum cele de la celelalte cetăți dacice din Munții Orăștiei. Totuși, la Piatra Roșie se pot vedea lucruri deosebite, cum este monumentalul drum pavat, în trepte, ce străbate pădurea. Însăși amplasarea cetății, pe un vârf stâncos greu de cucerit, face din aceasta un obiectiv turistic fascinant, iar priveliștea văii, ce se deschide de pe colțul de stâncă din marginea platoului, este una dintre cele mai spectaculoase din întreaga zonă.

    Cetatea cu ruinele și povestea sa, peisajul fermecător, împrejurimile pline de istorie și tradiții - toate pot constitui argumente pentru o vizită la Piatra Roșie.

Sarmizegetusa Regia

    Cetatea fost capitala primului stat centralizat dac creat de Burebista in anul 82 i. Hr. Asezarea sa geografica in mijlocul Muntilor Sureanu, incadrarea intre lanturile muntoase de jur imprejur: Lotru, Candrel, Sureanu-Sebes la nord si Capatanii, Parang, Vulcan, Godeanu , Tarcu la sud, numeroasele cetati de aparare din jurul ei, au facut ca Sarmizegetusa Regia sa fie o fortareata greu de cucerit.

Accesul cel mai facil se face dinspre Orăştie spre Costesti, unde se ajunge la Centrul de Informare Turistica. De la centrul de informare turistica la stanga se desprind  2 drumuri prin padure care duc la cetatile dacice Blidaru si Costesti. Pentru Sarmizegetusa se merge inainte prin localitaea Gradistea de Munte si Parcul Natural Gradistea Muncelului-Cioclovina 16 km unde vom poposi in parcarea amenajata. De acolo se urca pe un drum pietruit pret de 2 km pana la situl arheologic Sarmizegetusa Regia.

    „Cea mai mare asezare din Dacia preromana, Sarmizegetusa Regia, era compusa din 3 parti cu functii distincte : asezarea civila amplasata pe pantele dealului, fortificatia situata in zona cea mai inalta 1000 m si zona sacra. Intreaga aglomerare de locuire se intindea pe cativa kilometri, pe pantele de sud si de este ale inaltimii. In secolul I i. Hr. a fost un loc sfant, asa cum o dovedeste prezenta unor constructii religioase din zona sacra. Pe parcurs (dupa jumatatea secolului I i. Hr) bogatia in minereu de fier si dezvoltarea centrului ceremonial si de cult au dus la aparitia unei asezari cu o economie infloritoare. Valorificarea resurselor de fier a facut ca Sarmizegetusa sa devina in secolul I d. Hr., unul din cele mai importante centre siderurgice din Europa. Templele, locuintele, atelierele, hambarele, instalatiile de captare a apei, obiectele descoperite arata un standard de viata ridicat. Alaturi de celelalte fortificatii si asezari din regiune, ea a fost centrul Regatului dacic, cucerit de imparatul Traian in anul 106 d. Hr.” (panou informativ).

    In cartea „AURUL SI ARGINTUL ANTIC AL ROMANIEI „ editata de Muzeul National de Istorie a Romaniei, carte aparuta la Ed. Conphys, 2014 gasim descrieri si poze ale lucrarilor de aur descoperite si in interiorul sit-urilor arheologice dacice.„Arheologia a scos la lumina in ultimele decenii dovezi despre modul in care peisajul muntos a fost amenajat, cu eforturi remarcabile, pentru a organiza locuirea : recentele cercetari au evidentiat existenta a peste 260 de terase artificiale intinse pe pantele dealului, pe o distanta de mai mult de 4,5 km. Locul central, din punct de vedere topografic si simbolic, il ocupa fortificatia propriu zisa si Zona Sacra. In jurul acestora, pe pantele de sud si de est, s-au dezvoltat cartierele lucuirii civile…Orasul antic este departe de a fi cunoscut in detaliu si in intreaga lui complexitate. Zona lui a fost puternic afectata de urmarile cuceririi romane din 106 d. Hr si de cautatorii de comori din toate timpurile”

Fortăreața, un patrulater alcătuit din blocuri masive de piatră (murus dacicus), a fost construită pe cinci terase, pe o suprafață de aproximativ 30.000 mp. Printre cele mai importante și mari sanctuare circulare dacice se află și Calendarul Circular.  Zidul cetății avea 3 m grosime și o înălțime de aproximativ 4 – 5 m în momentul finalizării construcției lui. Deoarece zidul care îngrădește o suprafață de circa 3 ha este construit în asa fel încât respectă marginile înălțimii, cetatea are o configurație mai neobișnuită, de hexagon cu laturile inegale. În apropiere, spre vest, se află, pe o suprafață de 3 km, o întinsă așezare civilă, în care se observă foarte multe locuințe, ateliere, magazii, hambare, rezervoare de apă. La 100 de metri spre est, în dreptul porții cetății, din același punct cardinal, se află sanctuarele, care au forme și mărimi variate. Sanctuarele erau situate pe o terasă, care fusese legată de poarta amintită anterior printr-un drum pavat. Nu se știe dacă erau șapte sau opt sanctuare patrulatere, deoarece ele au fost distruse de romani în timpul ostilităților și nu se poate aprecia dacă era un singur sanctuar mare sau două mai mici construite foarte aproape. Se remarcă și pavajul de andezit sub forma unui soare cu razele compuse din segmente de cerc. Obiectele de dimensiuni reduse, găsite la Grădiștea Muncelului sunt de forme și dimensiuni diferite. Ies în evidență un vas cu o inscripție cu litere ale alfabetului latin, „DECEBALVS PER SCORILO”, niște blocuri de calcar cu litere grecești și monedele din aur cu înscrisul „KOSON”.

Civilii locuiau pe lângă fortăreață, pe terasele construite în josul muntelui. Nobilimea dacică avea apă în rezidențele lor, adusă prin țevi ceramice. Inventarul arheologic găsit la sit dovedește că societatea Dacică avea un standard înalt de viață.

    Capitala Daciei a atins apogeul sub Decebal, regele dac înfrânt de Imperiul Roman in timpul domniei împăratului Traian. După înfrângerea dacilor, cuceritorii au stabilit o garnizoană militară acolo și au început să dărâme cetatea. Noua capitală romană, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa a fost construită la o distanță de 40 km de Sarmizegetusa Regia. Împăratul Hadrian, voia ca noua capitală construită de Traian să fie percepută ca o continuatoare a celei dacice, de aceea i-a și adăugat numele de Sarmizegetusa. Astăzi, pe locul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa se află localitatea Sarmizegetusa, din județul Hunedoara.

Toponimul Sarmizegetusa a apărut în inscripțiile antice și la autorii antici (până în sec. al VII-lea) și în alte variante (cu inscripționare în elină și latină): Zarmizeghéthousa, Sarmireg, Sarmizge, (colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica) Zarmitz, Sarmazege, Sarmizege[7] etc. Numele ar putea fi unul dacic, dar a fost păstrat doar în variate forme fonetice ale limbilor greacă și latină.

         Costeşti Cetăţuie

Cetatea se găsește lângă satul Costești, comuna Orăștioara de Sus din județul Hunedoara. Cetățuia Costești este situată pe valea Apei Grădiștei. Platoul superior al dealului unde este așezată cetatea are 514 m altitudine. Numele din vechime nu este cunoscut. Era o cetate puternică ce avea caracter defensiv, ea avea la bază o mare așezare civilă și era reședința obișnuită a regilor daci transilvăneni. Un alt rol al ei era acela de a apăra drumul spre cetatea Sarmizegetusa Regia. De la centrul de informare turistica Costeşti se trece raul Gradistea si se merge la dreapta pe langa raul dupa indicatorul crucea galbena.

         Cetatea Costesti se afla situata pe dealul numit „Cetatuia” si a fost una din cele mai importante cetati dacice dinainte de cucerirea romana. Sistemul de aparare al cetatii se baza pe succesinea a celor 3 tipuri de fortificatii : valul de pamant, zidul cetatii gros de 3 m inconjurat de bastioane si o dubla palisada. Cetatea a fost resedinta regatului dac in timpul domiei lui Burebista. In urma raboaielor din 101-102 d. Hr este distrusa de romani, iar mai apoi este recontruita de catre daci. In anul 106 d. Hr cetatea este distrusa definitiv de catre armatele romane. 

          Valul de pământ nu se închidea complet deoarece în dreptul porții capetele sale se petreceau unul peste altul formând o intrare „în clește”, acest tip de intrare expunea flancurile atacatorilor. Zidul nu înconjura complet dealul, el a fost construit doar în părțile în care panta era lină deoarece accesul era mai ușor. Zidul era inspirat de construcțiile elenistice analoge iar tehnica de construcție a fost adaptată de daci la condițiile specifice ale Munților Orăștiei. Acest tip de zid a fost botezat de specialiști murus Dacicus (zidul dacic).Zidul avea cel puțin 3–4 m înălțime, era gros de 3 metri, avea două fețe, una exterioară și una interioară, și era format din blocuri din calcar conchilic, blocurile erau tăiate regulat. Aceste blocuri aveau dimensini variabile: 60–80 cm lungime, 40–60 cm înălțime și 30–40 cm grosime. Între cele două fețe ale zidului se așeza o umplutură de pământ, pietre neprelucrate, etc. Nu se folosea mortar la aceste tipuri de ziduri de acea pentru a nu se prăbuși cele două fețe, constructorii daci au tăiat în partea superioară a blocurilor jgheaburi care erau în formă de coadă de rândunică (mai largi spre exterior și mai înguste pe interior). În jgheaburile a două blocuri care erau așezate față în față era pusă o bârnă din lemn, care era lungă cât lățimea zidului și avea capetele tăiate la fel. După ce erau așezate aceste bârne era aruncată umplutura. Chiar dacă bârnele putrezeau pământul era suficient de tasat pentru ca zidul să nu se prăbușească.         Pe coama zidului erau așezate trunchiuri groase de copac care erau despicate în lungime. Aceste trunchiuri erau înclinate spre exterior pentru ca apa de ploaie să se scurgă, și erau acoperite cu pământ bătut pentru a nu putea fi incendiate. 

Cetatea mai era protejată și de alte sisteme defensive, care erau fortificații mai mici. Un puternic bastion era pe drumul care urca în vechime la cetate, un alt turn izolat se afla în spatele valului și era în prelungirea zidului din incintă.

În anul 106 a fost distrusă de romani şi nu a mai fost niciodată reconstruită.

         Costeşti Blidaru

De la centrul de informare turistica Costeşti se trece  si se merge la stânga prin pădure dupa indicatorul . Situată pe culmea Blidarului (750 m), este cel mai puternic complex fortificat din această zonă, fiind întins pe un platou de aproape 6000 mp. Străjuind malul stâng al apei Grădiștei, la fel ca și cetatea Costești, fortificația de la Blidaru cuprinde de fapt două incinte, unite între ele, având împreună șase turnuri puternice. Prima cetate, ce ocupă platoul superior al dealului, are o formă trapezoidală, fiind prevăzută cu patru turnuri exterioare, plasate pe colțuri. Potrivit unei ingenioase rigori de arhitectonică militară, intrarea se făcea prin turnul I, astfel conceput încât să împiedice desfășurarea forțelor inamicului, silindu-l să cotească spre dreapta și să-și expună flancul loviturilor. În interior se păstrează urmele unui turn-locuință. 

Spre vest de prima cetate a fost construită apoi cetatea a doua, având forma pentagonală.  Latura de N a celei de a doua cetăţi este dublată de un alt zid din pietre obişnuite, nefasonate, între cele două construcţii obţinându-se un fel de încăperi, parterul acestora fiind utilizat drept depozit, iar partea superioară ca platformă de luptă. În zidurile acestei a doua părţi sunt cuprinse şi două turnuri unul dintre ele fiind contemporan cu prima cetate. În cuprinsul celor două turnuri s-au descoperit mai multe vase mari de provizii.

         Cetatea Căpâlna

Accesul se face din orasul Sebes, se merge pe DN67C (Soseaua Transalpina) prin localitatile Petresti, Sebesel, Sasciori pentru ca in satul Capalna, dupa trecerea podului peste raul Sebes vom intalni spre dreapta indicatorul cu Cetatea Capalna – 2 km.

Cetatea dacica este situata pe dealul numit “Cetate” la o altitudine de 610 m si are forma ovala cu un perimetru al zidurilor de 216 m si o grosime de 3-4 metri. Fortareata a fost construita in a doua jumatatea secolului I i. Hr. Cetatea a fost sediul unui nobil dac care facea parte din suita regala a regilor daci si s-a constituit ca un important centru de aparare al Sarmizegetusei. Cetatea de la Caplna este distrusa in timpul celui de-al doilea razboi romano dacic.

    Cetatea avea rolul de a bara accesul pe drumul care pornea din localitatea Polovragi, strabatand muntele prin Pasul Urdele si  cobora in Valea Somesului (drum cunoscut ca Transalpina, drum pe care au luat-o o parte din aramtele romane in inaintarea spre capitala statului dacic Sarmizegetusa Regia). 

    „Pe traiectul zidului de incinta ce porneste de la colturile turnului locuintelor se pastreaza doua constructii pe latura N-V : poarta cu turn interior si apoi (in zona nordica) o intrare secundara alcatuita din 2 ziduri paralele, perpendiculare pe incinta. Inventarul arheologic scos la iveala se poate vedea la Muzeul National al Unirii din orasul Alba Iulia si la Muzeul Ion Raica din Sebes”. (informatie provenita de pe panoul informativ de la cetate).

Din parcarea de pe marginea soselei si se urmeaza indicatorul cruce rosie, unde dupa 2 km de drum ajungem la cetate. Drumul este foarte frumos trecand printre casele risipite ale satului si printre dealuri, fanete si plantatii de pomi fructiferi. Pe masura ce urci panta domoala ai privelisti minunate asupra dealurilor de jur imprejur si ale soselei. Drumul dureaza in jur de 40 de minute. Dupa 10 minute de mers drumul se infunda si ocoteste spre stanga alternand cu cateva suisuri si coborasuri pana ajungem intr-un loc unde un mic parau numit paraul Gargalaului intalneste poteca. Drumul continua in urcus pieptis, apoi dupa o succesiune de curbe se ajunge in varf unde zarim o banca construita din trunchiuri de mesteacan si intlnim panoul informativ despre Cetatea dacica de la Capalna.

         Alte obiective care se vor vizita pe traseu

         Peştera Bolii

    Este o străpungere naturală accesibilă pe toata lungimea ei, una din puținele peșteri de acest fel din țară. Peștera este situată în partea de nord orașului Petroșani, la 6km de acesta, pe drumul ce leagă Valea Jiului de Țara Hațegului, în locul unde se întâlnesc Munții Retezatului cu cei ai Sebeșului. Numele peșterii vine probabil de la familia Bolia care a avut încă din secolul XV-lea proprietăți de pământ și păduri în zonă. Prin anii ´60 peștera a fost amenajată cu poduri de trecere peste pârâu dar ele au fost distruse în timp. Peștera a fost abandonată până de curând când speologii locali de la Asociația PETRO-AQUA, au trecut la reamenajare. Au fost montate podețe care ușurează parcurgerea întregului gol subteran fără pericol.

            Muzeul trenuleţelor Valentin Banciu din Hunedoara

Muzeul Trenulețelor oferă vizitatorilor o lume complexă în miniatură, organizată în patru anotimpuri (și nu numai) cu garnituri de tren, locomotive, mașini, elemente din natură, oameni – toate expuse într-un decor de poveste. Există reproduceri până la cele mai mici detalii – peroane cu călători, tuneluri, oameni stând la soare pe o pajiște sau surprinși în cele mai cotidiene activități. Putem vedea chiar și miniaturile Castelului Corvinilor, traseul mocăniței și un traseu de telegondolă, totul aranjat cu măiestrie și minuțiozitate.

Muzeul de icoane pe sticlă Pr. Zosim Oancea din Sibiel

Muzeul Pr. Zosim Oancea din Sibiel gǎzduieşte cea mai mare expoziţie de icoane pe sticlǎ din Transilvania existentǎ astǎzi, o splendoare de creativitate artisticǎ de inspiraţie religioasǎ nǎscutǎ din bogǎţia tradiţiei creştine ortodoxe şi din fantezia pictorilor ţǎrani români. Constituitǎ cu începere din anul 1969, operǎ a pǎrintelui Zosim Oancea şi a comunitǎţii din Sibiel, bucurându-se şi de susţinerea unor instituţii şi donatori privaţi români şi strǎini, colecţia acestui muzeu prezintǎ, prin cele 600 de exponate, principalele tipuri de icoane pe sticlǎ, împreunǎ cu opere ale câtorva dintre cei mai importanţi pictori de icoane.