Am scos în faţa casei 2 scăunele.
Poate nimic nu ne oboseşte mai mult decât aşteptarea. Truda te îndeamnă să aştepţi, însă şansa e făcută să fie aşteptată. Căutăm răspunsuri la capete de etapă, sau chiar mai des, răsplată care să ne motiveze să continuăm să credem. Întotdeauna există un risc, nimic nu e garantat, nu există reţete. Dar continuarea luptei „în orb” este chiar ea un scop ce ne împlineşte sau ne dă această iluzie. Cât este muncă şi cât este şansă? Ce e mai important?
Poţi munci până la
epuizare şi să nu ai nicio şansă. Poţi munci cât de puţin, iar şansele să-ţi
surâdă. Pare să nu fie drept, dar nu despre dreptate e vorba. Totul se întâmplă
undeva, la alt nivel, la care prea puţini au acces. Nu neapărat sistemul nostru
de coordonate este cel echilibrat. Într-un alt plan, ceea ce ai măsurat nu mai
este la fel. Pare a fi un fel de „haos” organizat de undeva din acel alt nivel,
din acea altă dimensiune.
Nu e nevoie să înţelegem ce se întâmplă şi de ce, e suficient să vrem ceea ce avem de vrut. Uneori căutarea ne furnizează mai multă fericire decât găsirea, pentru că în căutare e mai mult freamăt, emoţie de mai lungă durată şi mai intensă decât în clipa împlinirii. Poate veni împlinirea numai cu muncă? De câtă şansă e nevoie?
Ce este şansa?
Apariţia şansei nu
anulează meritul. Dacă baţi la o uşă suficient de mult şi în suficiente de
multe moduri, şansa înseamnă ca uşa să se între-deschidă. Apoi, să stea aşa o
vreme şi după aceea să se deschidă complet sau să se închidă la loc.
Nu ne putem minţi, nu ne putem preface. Suntem cine suntem, în orice haine ne-am îmbrăca. De undeva, de la alt nivel, suntem noi, în diferite culori şi nuanţe. Pur şi simplu. Undeva, cineva râde noi.
Am scos în faţa
casei 2 scăunele. Pe unul din ele s-a aşezat „şansa”, ce a repornit speranţa.
Pe celălalt se aşezase Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu