Bilanţ

 

În ultima zi din an, majoritatea oamenilor tind să facă bilanţuri ale anului care se încheie peste câteva ore. Un bilanţ conţine de obicei 2 capitole:

- trecerea în revistă a ceea ce s-a întâmplat bine şi rău în anul care e pe sfârşite;

- desenarea unei perspective pentru viitor, aşteptări, speranţe, planuri.

Când mă uit la anul care a trecut, în funcţie de rama în care aşez totul, poate să fie un an bun. Poate să fie un an dezastruos. Depinde câte de dispuşi suntem să vedem dimensiunea reală. Depinde cu ce comparăm. Marele actor Dem Rădulescu spunea într-un interviu televizat că secretul e să privim în jos, nu în sus. Dacă privim în jos, adică, dacă ne comparăm situaţia cu altele mai nefericite, vom spune: suntem bine! Alţii suferă cu adevărat, noi avem noroc. Şi atunci, ni se pare că avem o viaţă bună.

Dacă ne uităm în sus, vom vedea situaţii mai fericite, la care, din cauză că nu am ajuns, jinduim. Şi atunci, ni se pare că suntem nefericiţi, că nu ne e bine, că am ratat. Cum să fim obiectivi? Putem suporta adevărul? Care e secretul vieţii?

În partea a doua a bilanţului, aş vrea să-mi fac planuri, să desenez vise. Dar nu pot. E ca şi cum aş fi într-o pivniţă în care nu e lumină. Caut întrerupătorul şi duhneşte peste tot... Nu ştiu ce va urma. Când ai un accident cu maşina, duci automobilul la service, iar mecanicul îţi spune: în 3 săptămâni, sau în 2 luni maşina e gata! Îţi iei o porţie de răbdare şi-ţi dimensionezi aşteptarea pentru atunci. Asta te ţine în viaţă. Poţi să planifici o călătorie peste acel timp. Dimensiunea timpului poate face suportabilă orice problemă. Lipsa unei astfel de perspective, ba mai mult, ventilarea ideilor distrugătoare gen „Foaie verde de dudău şi-o să fie şi mai rău” creează nu atât panică, cât dezgust, amărăciune...

Unde găsim resursele ca, în lipsa perspectivei, să nu clacăm? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: la Dumnezeu.

La mulţi ani, cu credinţă în suflet.

Urăsc Crăciunul

Urăsc Crăciunul, că e prea fierbinte,

Fast de carton, roluri jucate.

Comunicări forţate, complicate...

Urăsc Crăciunul pentru că-s părinte.

 

Apasă amintiri peste Crăciun,

Şi aş intra în pozele cu zimţi.

Dar sentimentele nu au părinți

S-alerge de la geniu la nebun.

 

Crăciunul plânge doar dezamăgiri,

E-o tensiune în culori precise:

Refrene false, poezii nescrise,

Momente verzi şi goale, năluciri.

 

Urăsc Crăciunul când îl văd că vine.

Urăsc pustiul, sărbători trecute...

Anii topiți în promisiuni făcute,

Urăsc Crăciunul, că mi-e dor de tine.

Călătorie în altă lume - Sf. Gheorghe, Delta Dunării

 

Dacă m-ar întreba cineva care sunt cele mai frumoase destinații turistice din România, fără îndoială că printre primele trei menționate s-ar afla Delta Dunării! Bun, dar unde în Deltă? Iată o întrebare care are mai multe răspunsuri, iar de aici încolo intervine inspirația fiecăruia.

Cea mai populară destinație este Sulina, care este şi oraș, aflat în continuă dezvoltare, cel puţin teoretic. Dar adevărata provocare era să ajung la Sf. Gheorghe, braţul sudic al Dunării, care se varsă în mare. Lucrul care mă provoca cel mai mult este izolarea localităţii.

 M-am întrebat întotdeauna dacă izolarea unei localităţi cum este Sf. Gheorghe o fereşte şi de toxicitatea de la oraş, de tipul ăla de nervozitate, de acel stres, de acea atmosferă apăsătoare. Cum decurge viaţa într-o astfel de aşezare?

Dorinţa de a ajunge în Deltă, la Sf. Gheorghe este veche. Căutam numai timpul potrivit, ocazia, bugetul de a face asta. Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple, spune o vorbă veche.

Am luat bilete la tren până în Tulcea, apoi, din experienţa anterioară Sulina, cu ani în urmă, am planificat ajungerea în port. De acolo, cu o cursă regulată, se ajunge la Sf. Gheorghe în 4 ore. Zis şi făcut. Cazarea am rezervat-o la o pensiune cu review-uri pozitive iar visul a căpătat contur.

Călătoria cu trenul  a fost o experienţă neplăcută – timpul se pare că a stat în loc în ultimii 20 ani, dar despre asta poate voi aminti cu altă ocazie. La Tulcea, gara este în port, ceea ce este bine. Îţi e uşor ca, odată ajuns, să afli repede de unde te poţi îmbarca spre diferite destinații din Deltă.

 Drumul până la Sf. Gheorghe seamănă cu o mini-croazieră, păstrând proporţiile... Sigur, ai ce vedea, poţi bea şi o cafea sau un suc de la barul ambarcaţiunii, dar călătoria este, sau pare obositoare, judecând şi după cele 5 ore deja adunate din drumul cu trenul din capitală. Ceea ce m-a chemat acolo a fost în primul rând izolarea. Ideea că în acel loc poţi ajunge numai pe apă! Am înţeles că de la Tulcea la Sulina există un drum mai prost, pe care poţi ajunge cu maşina. Dar până la Sf. Gheorghe nu există aşa ceva – iată ceea ce m-a fascinat!

 Aproape o insulă, sau chiar o insulă, asta e Sf. Gheorghe, din punct de vedere al posibilităţii de ajunge aici. Primul instinct a fost acela de a compara cu Sulina. Dar... aici lucrurile stau altfel. În primul rând pentru că Sf. Gheorghe este doar o comună, un sat, pe când Sulina este oraş. Am coborât în port cu un soi de teamă, de prudenţă, cu senzaţia că aş putea rămâne acolo, ceea ce îmi inducea un fel de frică. Totuşi, nu e chiar aşa rupt de lume. Sau este?

 

Uliţele aşezării sunt din pământ, acoperit cu un strat subţire din nisip. Doar după ce depăşeşti zona portului, a falezei, întâlneşti porţiuni mici pietruite, placate de-a lungul străzilor care sunt în preajma primăriei, supermarketului. Mă întreb cum arată locul când plouă. Cazarea este în regulă, camera are condiţii mai bune decât multe alte camere de hotel. Oamenii sunt prietenoşi, calmi, liniştiţi. E o linişte nefirească. Lipseşte acea căutătură, acea scrutare din priviri pe care o întâlnesc zilnic, acea judecată de la distanţă, acea măsurare din ochi.

E linişte pentru că ăsta e ritmul lor de viaţă. Auzi pe stradă câte o maşină odată la o oră, sau un mic autovehicul electric, cu care poţi căra diverse lucruri, sau cu care poţi ajunge la mare. Nu se întâmplă nimic, nu se ceartă nimeni, timpul pare încremenit.

 

M-am întrebat dacă această atmosferă să-mi placă sau să mă sperie, ori să mă mire. Aş putea trăi aici? Gazdele ne explică cum că fiecare trebuie să aibă o ambarcaţiune pentru a supravieţui în acest loc. Le spun că ne place să călătorim. Da, îmi răspunde bărbatul. Dacă vreţi, vă suiţi în maşină şi mergeţi unde vreţi. Noi nu putem face asta!

Înţeleg situaţia, totuşi, localitatea nu este chiar ruptă de lume. Există curse zilnice la Tulcea sau la Mahmudia, dar senzaţia de izolare te domină cât stai aici. Plimbarea pe faleză este unică, Dunărea curge cuminte, prietenos. Atmosfera este magică.

 A doua zi am mers la plaja sălbatică la mare. Nu pot descrie în cuvinte ce am văzut, trebuie să mergeţi acolo! Sălbăticia locului, natura, peisajul, fac ravagii în percepţia romantică a colţului de rai, întregită de o terasă la care poţi găsi de toate, având o diversitate nefirească, în raport cu ruperea de lume. Vântul bate rebel, marea aduce valuri blânde la mal, de care picioarele se pot bucura în voie. Nisipul se amestecă cu scoici mici, nevinovate, soarele se joacă pe cer.

 

Înapoi în sat, unde trăim experienţa savurării mesei la o terasă pe faleză, sub biciul brizei apei ce ne cheamă, ce ne leagă definitiv de frumuseţea micului port în care se înghesuie zeci de ambarcaţiuni pe care le admirăm de la masă, în timp ce savurăm un vin bun. Odată cu căderea serii, vântul se înteţeşte în acest început de toamnă, dar şi senzaţia noastră că am dori să revenim în această oază de cuminţenie, de lacrimă curată.

 

Mergeţi în Delta Dunării!

Prea toamnă

 Toamna deschide porțile-vânt,

Cerul coboară sub pași inocent.

Norii tresaltă cu sfârc- indecent

Şi simt revenirea de frunze şi cânt.

  

Mâinile mele se-mpreună cu zarea,

Sufletul meu povestește făclii.

Soarele vine iar în fâșii

Cu-apusul stingher luminând resemnarea.

 

A plecat căldura - picături de cui,

Răcoarea e rege, iar ploaia-i-în gând.

Privirea se-așează pe-un deget plăpând

Mi-e atât de bine, emoții-s hai-hui.

 

E-un fel de ninsoare, un strop de-anotimp,

Melancolia, versul ori nostalgia put.

Plouă pe bune…, şi n-am nici un scut.

Parcă e prea toamnă…, sunt ocupat un timp!

O viată într-o zi

 

Să trăiesc o viaţă într-o zi,

Patimile curg la robinet,

Te-aş iubi şi iarăşi te-aş iubi,

Lacrimile nu mai curg încet.

 

Să trăiesc o viaţă într-o zi,

Ore concentrează doar destine.

Curge viaţa printre frenezii,

Clipele sunt mari şi sunt puţine.

 

Într-o zi o viaţă să trăiesc

Ca şi cum aş îngheţa o clipă.

Să îmi simt emoţiile cum cresc

Şi apoi să zbor într-o aripă.

 

Cât durează viaţa? Cât e cer?

Ce este întreg şi cât e fracţie?

Totu-n viaţă este efemer.

Viaţa noastră - ca un strop de graţie.

Note de călătorie – drum prin cer

Indiferent din ce parte a ţării vei veni, întâlnirea cu Valea Lotrului este una copleşitoare. Munţii vor sta de vorbă cu tine, invitându-te să guşti din parfumul curgerii apei, din cuminţenia brazilor, din liniştea aproape asurzitoare.

Motto:

Şoseaua urcă spre Voineasa,
Iar Lotrul curge spre Brezoi...
O fată şi-a pierdut cămaşa
Prin fânul de curând cosit,
Şi-acum, în poarta casei, s-a proptit
Să-şi mai arate-o dată sânii goi
Şi trupul rumenit de soare
Turiştilor înfometaţi
De farmecul unei idile trecătoare
În pitorescul munţilor Carpaţi...

(Ion Minulescu – Turism)

 

Planuri

Acum 2 weekend-uri am vrut să încercăm şi noi senzaţia descrisă atât de pitoresc de marele simbolist român şi am plecat să descoperim locuri mai puţin bătute. Ne-am făcut planul să mergem pe Valea Lotrului, să înnoptăm la Voineasa, pentru ca a doua zi să urcăm la Obârşia Lotrului, iar de acolo să „alunecăm” pe Transalpina spre Rânca. Apoi, prin Novaci, Horezu şi Ocnele Mari să revenim acasă pe dealul negru şi pe A1.

Zis şi făcut.

Drumul

Ieşirea pe autostrada spre Piteşti durează de obicei o oră, de data asta am avut noroc, am ieşit în 40 minute. Am făcut prima pauză la Valea Ursului, imediat după Piteşti, unde am găsit o mică benzinărie la care am avut surpriza să găsim curăţenie, ospitalitate, zâmbet şi cafea foarte bună! Trecerea prin dealul negru nu pune probleme deosebite, numai la Deduleşti – vestitul loc unde se mănâncă mici mari – este un mic dop. Miroase a grătar în maşină! La Călimăneşti intrăm pe centură, ca să evităm aglomeraţia şi cele câteva semafoare din staţiune. Ieşim repede la Căciulata, intrăm pe Valea Oltului preţ de câţiva km., apoi, la Brezoi facem stânga pe Valea Lotrului. Undeva, în aer, plutesc versurile lui Minulescu. Am căutat-o pe fata din poezie, am căutat fânul cosit, am căutat din priviri şi poarta casei...

 Printre munţi

După Brezoi rămânem numai noi şi Lotrul, braţ la braţ, valsând printre munţii blânzi. Arar se deschid poieniţe care îmbie la lenevire pe marginea râului sau la joc şi râsete. Mergeţi cu viteză mică, să puteţi savura, chiar dacă toate maşinile care vin din spate vă vor depăşi nerăbdătoare, fără să ştie cât farmec pierd. La un moment dat vă întâlniţi cu lacul Brădişor, iar la Mălaia cu impunătorul baraj. Pe stânga vă cheamă o cărare să descoperiţi cascada Scoruşu. Noi ne-am propus să revenim pentru cascadă într-o altă călătorie, deocamdată am ajuns la Voineşiţa, pentru că staţiunea Voineasa, practic nu mai există...  Cu ocazia unei excursii de o zi anul trecut, am intrat în staţiune, constatând că totul este părăsit acolo. La Voineşiţa, pe drumul spre Obârşia Lotrului sunt câteva pensiuni şi un hotel – asta e cam tot ce a rămas în acest rai al naturii.

Voineasa

Ne cazăm la o pensiune chiar pe malul Lotrului. De pe balcon vedem, auzim apa, peisajul este încântător. Oamenii sunt politicoşi, sunt gazde de ispravă care reuşesc să ofere servicii de bună calitate la un preţ decent. Seara, la doi paşi de apă, stăm la masă bucurându-ne de natură. Jucăm cărţi, povestim, ne împrietenim cu o familie de turişti din Bucureşti care face grătar în curte, şi ne îngrijorăm puţin de cerul înnorat anunţând ploaia de peste noapte.

 Spre Transalpina

Dimineaţa ne trezim în sunetul curgerii râului, dar şi al ploii care curge neîncetat. În zare e ceaţă. Trebuie să coborâm pe Transalpina, dacă ploaia nu se opreşte va fi complicat... După un timp, ploaia stă, ba chiar iese şi soarele puţin. Avem noroc! – îmi spun.  După un mic dejun luat tot pe buza apei, înarmaţi cu optimism, plecăm la drum. Am ajuns la staţiunea Vidra. Locul este absolut magnific, lacul este impunător. E acolo o căbănuţă, în jurul căreia se înghesuiseră câteva maşini parcate neglijent, iar pe terasă câţiva oameni mâncând şi bucurându-se de clipe răcoroase. Trebuie să mai venim aici! a fost primul gând. După o vreme, facem totuşi un popas de câteva minute, ca să privim lacul de la marginea pădurii. Nu ştiu exact ce se poate face din staţiunea Vidra, dar îmi imaginez ce potenţial turistic şi de agrement este aici. Vedem şi domeniul schiabil Transalpina, de bună seama că iarna este foarte animat.

Drum prin cer

Obârşia Lotrului este o bijuterie! Şi aici trebuie să revenim, vedem toate aceste locuri fără să putem să zăbovim din cauza timpului. Sunt pensiuni, terase, este animaţie, locul îndeamnă la viaţă, iar peisajele sunt foarte blânde. O luăm pe serpentine agale, maşini tot urcă, este o afluenţă de turişti care arată că locul este dorit, că locul cheamă. După o perioadă în care ni se taie respiraţia datorită peisajelor ce crează iluzia de drum prin cer, întâlnim câteva urme de ceaţă. N-a mai plouat, e drept, însă – iată, ne confruntăm cu ceaţa, care este totuşi un obstacol mai uşor de depăşit. Norul se îngroaşă după un timp, mergem încet, dar tot ne oprim la un popas, de unde să ne putem cumpăra lucruri inutile, care sunt, în fond amintiri ale acestei călătorii. Continuăm prudent, apoi, pe măsură ce coborâm, lăsăm ceaţa deasupra noastră plutind. În vale se vede frumoasa Rânca!

Spre casă

Puteţi vedea cum staţiunea s-a extins şi se tot extinde. Cred că la un moment dat, dacă lucrurile vor continua aşa, staţiunea va putea fi una de top internaţional. Pe drum spre Novaci, mai sunt belvederi unde puteţi opri şi vă puteţi plimba pe pajişti, împărţind bucuria acestei libertăţi cu văcuţe sau cu oi. Cumpăraţi-vă un kg. de roşii, un cârnăcior şi o brânză autentică de oaie, pentru ca seara, când ajungeţi acasă să vă imaginaţi că sunteţi încă acolo.

Inedit

Intrăm pe drumul naţionam spre Rm. Vâlcea, iar pe parcurs ne mai oprim o dată - să vedem muzeul trovanţilor. Este în comuna vâlceană Costeşti. E prima dată când îl vizităm, descoperim pietre stranii, cu forme elipsoidale ce par să se mişte. Facem poze, ne amuzăm, locul este plin de oameni.

Ieşim din şosea la Ocnele Mari pentru a găsi o terasă unde să luăm masa de prânz. De vizitat salina nu este timp, oricum am văzut-o cu altă ocazie. Găsim o terasă plăcută, aşezată la baza unui pod, unde servirea este foarte bună - şi încă ne bucurăm de priveliştea munţilor.  După aproape 4 ore până acasă, despachetăm şi descărcăm pozele, retrăind un weekend minunat, un traseu superb pe care îl recomand din suflet.

 Uf! Abia aştept să vină weekend-ul următor!

(În poză - traseul parcurs, aproximativ 600 km.)

Există mai multe vieţi

Nu ne ajunge o singură viată să ne trăim visele.

Clepsidra scurge nisipul

Dar alta se umple.

E un nisip uneori albastru,

Alteori umed.

 

Dacă ne naștem din nou, primim o nouă speranță.

Pentru cea veche există „deja vu”,

Ca un flash,

Ca un cântec ce nu s-a compus.

A fost?

Mintea construiește tot

Iar sufletul decorează o lume pustiită.

Speranța vine şi pleacă, niciodată nu rămâne.

Dacă există mai multe vieți

Există şi mai multe iubiri.

Mai multe arderi.

Dar același foc.

Viata pare a fi o scurtă pauză

Între două muriri.

Dar fiecare viaţă e o nouă şansă,

Pentru viaţa de care am uitat.

Doar firul acela, subţire, curs din înaltul tău e acelaşi.

O delimitare fină

Între ploaie şi picur

Între zâmbet şi râs,

Între farmec şi încântare.

 

În viaţa trecută am avut o poveste

În viaţa asta iscodim altă viaţă

A fost şi va fi, dar acuma este

Prezentul greu - faţă cu faţă.

 

Nu ne ajunge o viaţă să ne trăim patimile

Să ne învingem demonii,

Să transformăm în cenuşă emoţiile

Şi durerile.

Unele iubiri se repetă din viaţă în viaţă.

Se schimbă cerul,

Se schimbă culorile,

Dar oamenii se caută,

Se reîntâlnesc,

Orb,

Iar inimile lor sunt aceleaşi.

La alt etaj,

Ei retrăiesc altă iubire,

Sau aceeaşi.

Ca şi cum nu a fost de ajuns cealaltă,

Ca şi cum încă una va mai fi după asta.

O iubire care se repetă în gol.

 

Decât să trăiesc o dragoste mereu

În mai multe vieţi,

Eu aş vrea doar una,

Acum.

 

Irepetabilă.

 

Discurs la lansarea "Secundei de graţie"

Acum aproape un an şi jumătate lansam la Librăria Mihai Eminescu o plachetă de gânduri, versuri şi eseuri. Cu această ocazie, am ținut un mic discurs la începutul evenimentului, al cărui text l-am găsit recent, în arhiva calculatorului. Mărturisesc că recitindu-l, am fost cuprins de emoție şi am simțit nevoia să împărtășesc, aducând aici textul rostirii mele de atunci. Mulțumesc încă o dată, celor care au fost prezenți, care au apreciat emoția, poezia şi gândul bun. Vă ofer în cele ce urmează textul discursului:

Bună dimineața şi bine ați venit, dragii mei!

Mărturisesc că sunt emoționat – cine n-ar fi? – dar în egală măsură sunt fericit că am reușit să ne adunăm cu toții aici, într-un spațiu cald şi primitor, inspiraţional, printre cărți şi emoții, pentru a sublinia liricul, ideea de poezie, de simţire, de trăire pozitivă. În această cheie văd eu acest eveniment, şi sper că nu greșesc când spun că sunt bucuros pentru performanta de a ne întâlni atât de numeroși oameni în jurul sensibilității, a muzicii sufletului şi nu în spatele unui eveniment trist. Mulțumesc că ați venit!

Unii dintre dumneavoastră aţi fost şi la prima mea carte, lansată la distanță de aproape 2 ani şi mai bine de 50 kg... ! Evenimentul s-a făcut la Hotelul Silva din Bușteni, am lansat atunci „Silva - lacrimă şi jar” , un roman de dragoste, ce cuprinde şi unele date autobiografice. Au fost clipe minunate, ce m-au încărcat cu energie în timp, pentru a putea veni azi în fata dumneavoastră cu acest nou volum, intitulat „Secunda de grație”. Este o plachetă ce cuprinde 3 secțiuni, 3 subtitluri: gânduri, versuri, eseuri. Din capul locului vă spun, şi am mai spus asta: nu sunt poet, eu doar scriu ce simt... Textele îmi sunt însoțite pe alocuri de ilustrațiile inspirate ale fiului meu, Răzvan-Adrian, de care sunt foarte mândru, şi pe care îl felicit pentru modul în care a reușit să realizeze dialogul dintre ideile ce circulă printre rânduri şi spiritul acelor desene, pline de tâlc şi consistență, de nerv, dăruire şi talent. Să-l susținem, să-l aplaudăm pe tânărul creator, aflat aici, lângă mine, pentru inspirație, pentru energie și - de ce nu, pentru look-ul său de invidiat la care a ajuns prin ambiție, forță, perseverență. Bravo!

Să revenim la carte şi aș vrea acum să aduc un cuvânt de mulțumire editurii Smart Publishing, care a scos lucrarea în condiții excepționale, aș zice, doamnei Delia Petrescu, în special. De asemenea, domnului Mihail Soare, care a scris prefața cărții ce se lansează azi. Mihail Soare este un poet, prozator şi publicist român, cu numeroase cărți publicate, apariții în reviste literare tipărite, prezențe în antologii sau referințe critice, câștigător al unor concursuri literare. Este un nume important în peisajul literar contemporan, iar aprecierile dumnealui reușesc să mă „fotografieze” destul de subtil, „blitz”-ul acestor fotografii  putând să-mi arate şi ce urmează, care este următorul pas pe care aş putea să-l fac pe tărâmul pe care m-am aventurat. Mulțumire şi respect!

Așadar, la fel ca vărul meu, Viorel Gongu, după ce am debutat cu roman, am continuat cu poezie. Dacă tot suntem la capitolul mulțumiri, el este cel care m-a „lansat la apă” în martie 2017, el mi-a scris prefața la volumul de debut şi care m-a susținut atunci. Aveam în acele momente niște emoții îngrozitoare, abia puteam vorbi. Ceea ce n-am povestit până acum nimănui este că în dimineața imediat următoare lansării de la Bușteni, Viorel m-a sunat şi m-a întrebat: ce faci, te-ai apucat de treabă? La ce te referi? am întrebat. Păi la următoarea carte! Trebuie să existe următoarea carte! Mulțumesc, Viorel Gongu!

Nu există o ordine prioritară a celor cărora le mulțumesc. Aceștia sunt cei din familia mea, începând cu soția, Gabriela, băiatul meu, Răzvan-Adrian, ori fratele meu Florin Gongu - şi el scriitor de articole de o viață, sau verișorul Dan Niculescu, un om sensibil, un om deosebit, cu care am avut întotdeauna o comunicare foarte profundă. Ori dacă vorbim de cei din sală -  vechi prieteni, foști colegi de serviciu, cunoștințe, cu toții oameni frumoși care au venit să susțină altceva decât gerul şi încrâncenarea, dovedind că aşa cum am mai tot spus şi scris: suntem rezultatul propriilor alegeri, avem libertatea să fim fericiți, să fim buni, sau, precum spune filosoful grec Epictet în motto-ul cuvântului meu înainte: „Fericirea ta este darul voinței tale”.

Despre plachetă, câteva cuvinte: textele sunt aduse de pe blogul meu, intitulat chiar „Secunda de grație”, dar sunt şi scrieri mai vechi sau mai noi, depozitate în sertar. Unele din versuri sau eseuri au mai fost publicate de-a lungul timpului în unele reviste, publicații sau antologii. Sub titulatura „Gânduri” am așezat mici pastile, sunt puncte de vedere personale, abordări subiective fără pretenția deținerii adevărului absolut. Toate aceste texte, însă, conțin parte din sufletul meu, din simțirea mea, mai demult sau mai recent. Vă invit să vă bucurați, să primiți gând bun şi căldură, reflexie, dor de romantism, patimă îmblânzită şi soare. Sub titlurile „Versuri” şi „Eseuri” am așezat cele mai potrivite poezii şi poeme în proză pentru a fi publicate, scrise de-a lungul timpului. Vă mărturisesc că versurile, eseurile, toate aceste atingeri lirice – mai mult sau mai puțin inspirate, rămâne la latitudinea dumneavoastră să apreciați, reprezintă multe din stările mele, atunci când în viață s-au petrecut lucruri solicitante. Trebuie să subliniez, deși este bine știut, că cea mai mare inspirație o primești pe fondul durerii, în timpul disperărilor, printre lacrimi. Sigur – ăsta nu este un îndemn la a căuta nefericirea, dar este un fel de a face din lucrurile neplăcute care ni se întâmplă un pretext de a recupera emoții ce altfel probabil nu s-ar naște. Emil Cioran scria în „Pe culmile disperării” (1934): ): ): ): „Este de o mie de ori mai multă complexitate într-o disperare absolută, decât într-o bucurie absolută.” Recuperarea înălțimilor sufletului ce apar în momente de cumpănă – fie şi fericite (fericirea pare sau este cel puțin la fel de greu de gestionat ca şi nefericirea, în opinia mea), așadar recuperarea acestor senzații, încercarea de împărtășire, de limpezire a minții și spiritului sunt lucrurile care m-au animat şi mă animă în întreprinderea mea.

O să invit şi pe Adrian să spună câteva cuvinte, despre cum se simte în această zi, despre desenele lui, despre textele mele. Poate să şi recite din carte ceva ce i-a plăcut mai mult. Totodată, poate împărtăși oricine va avea dorința, inspirația, emoția să o facă.

Mulțumesc şi vă invit să cumpărați cartea din librărie. Vă voi oferi celor care veți dori şi un gând scris. Apoi, pe cei care veți putea, vă voi aștepta la Cercul Militar, peste drum, într-un separeu, unde putem plânge în voie.

19.01.2019

Librăria Mihai Eminescu, București

4 trasee de weekend pentru a (re)descoperi România

Odată cu revenirea treptată spre o viată normală, tot mai multi dintre noi vor dori din nou să călătorească, să se bucure de vreme bună, de peisaje şi aer curat. În afara clasicului litoral, a Deltei Dunării sau de Valea Prahovei, România are o sumedenie de frumuseți ce așteaptă să fie descoperite şi redescoperite. Iată 4 trasee ce pot fi parcurse în weekend cu mașina din București, având astfel avantajul că necesită un buget de timp şi de bani rezonabil în comparație cu un concediu de minim o săptămână.

Primul traseu - o zi - valea Prahovei şi valea Oltului

București – Ploiești – Sinaia – Predeal – Râșnov – Zârnești – Făgăraș – Tălmaciu – Căciulata – Râmnicu Vâlcea – Pitești – București.

Lungime traseu – aproximativ 560 km. Dacă plecați dimineața, la 07.00, vă puteți întoarce seara, la ora 21.00, maxim 22.00, chiar şi cu o doză de neprevăzut. Obiective de vizitat: cetatea Râșnov, mănăstirea Şinca Veche, cetatea Făgăraș.

Costuri pentru 2 persoane: un plin de benzină – aproximativ 220 lei. Alte cheltuieli pe drum – 250 lei.

Total: aproximativ 470 lei

Traseul se poate face şi în sens invers, adică plecând pe valea Oltului şi venind pe valea Prahovei

Al doilea traseu – o zi – spre unul din polii frigului din România

 București - Buzău - Barajul Siriu - Întorsura Buzăului - Cetatea Prejmer - Săcele - Vălenii de Munte – Ploieşti - Bucureşti.

Lungime traseu - aproximativ 450 km. Dacă plecați la 8 dimineață puteți să vă întoarceți la ora 20.00 liniștit.

Obiective de vizitat: barajul Siriu, cascada Pruncea (în zona barajului), Vama Buzăului (la 10 km de Întorsura Buzăului), unde se pot vedea Rezervația de Zimbri şi cascada Urlătoare, cetatea Prejmer.

Costuri benzină pentru 2 persoane - aproximativ 170 lei. Alte cheltuieli - 250 lei.

Total: aproximativ 420 lei

Desigur că traseul se poate aborda şi în sens invers, plecând spre Vălenii de Munte.

Al treilea traseu – o zi şi jumătate – descoperind drumul Târgu Secuiesc – Focșani

Se poate pleca după prânz pe traseul București – Ploiești – Predeal – Brașov – Sfântu Gheorghe – Şugaş Băi, unde se poate înnopta într-un peisaj şi un aer excepțional. A doua zi se pleacă pe traseul: Şugaş Băi – Târgu Secuiesc – Focșani – Buzău – Urziceni – București.

Lungime traseu – aproximativ 580 km

Vedeta excursiei este parcurgerea porțiunii Târgu Secuiesc – Focșani (DN 2D), adică trecerea din Transilvania în Moldova. Drumul, care are 125 km, este dat recent în folosință după ce a fost reparat (acum câțiva ani) şi este superb. După ce ajungeți la Lepşa – o zonă insuficient cunoscută, dar absolut încântătoare, puteți admira cascada Putna.

Costuri benzină pentru 2 persoane - aproximativ 250 lei. Diverse cumpărături pe drum, inclusiv mese – 300 lei. Cazare – 150 lei

Total: aproximativ 600 lei

Al 4 - lea traseu - două zile şi jumătate - şi Oltenia e frumoasă

Tot cu plecare după prânz, se poate alege traseul București – Pitești – Râmnicu Vâlcea – Horezu – Baia de Fier, unde se poate înnopta. A doua zi se poate vizita Peștera Muierilor, apoi plecați pe Defileul Jiului. Pe drum, vizitați mănăstirea Lainici. Ajungeți la Petroșani, unde vizitați Peștera Bolii - este fantastică!  Din Petroșani îndreptați-vă către orașul Vulcan, apoi urcați încă 8 km până în stațiunea Straja, unde puteți să vă cazați. Stațiunea funcționează mai mult iarna, pentru ski. Vara este cam pustiu, dar peisajul este minunat A treia zi, înapoi la București prin Valea Jiului. Pe drum puteți vizita salina Ocnele Mari de lângă Râmnicu Vâlcea.

Lungime traseu – aproximativ 700 km

Costuri benzină pentru 2 persoane:– aproximativ 350 lei. Alte cheltuieli– 350 lei. Cazare 2 nopți– 300 lei

Total: aproximativ 1000 lei

Acestea sunt trasee şi costuri experimentate anul trecut. Se pot aduce îmbunatățirile, propriile variante creative, puteți combina traseele, ideea e ca atunci când se va putea să plecați la drum!

Grația secundei

Patinează ochii, răvășiți de tine.

Răsuflarea ta dansează cețoasă.

Gândurile mele se întorc acasă,

Pictura de gând e invidioasă

Pe surâsul tău lunecând din vine.

Aş descrie viața ca pe o cădere,

Ca o vijelie de furtuni cerești.

Izul de cafea răsturnat din cești

De care mereu te îndrăgostești

Pentru că îţi dă şi amar şi miere.

E-un amestec viu de prezent şi karmă

Desenez grația secundei de vis

Cred că într-o lume cu un scop prezis

În care curajul este interzis

Speranța rămâne singura armă.

11.05.2020

Supliment de jurnal la spital

Deşi închisesem coperţile jurnalului din motive care ţin de nevoia de a mă proteja, din coştientizarea neputinţei şi inutilităţii unor reacţii într-un univers bizar, mă întorc azi o clipă şi mai aduc o însemnare. Simplele impresii şi percepţii nu sunt de ajuns, e nevoie de experienţa concretă a realităţii, pentru ca tuşa să fie veritabilă. Peste ani, citind aceste rânduri probabil voi exclama: am trăit noi asta?

Astăzi e 6 mai. Deşi sunt bine, sunt, ca mulţi dintre noi după o anumită vârstă, tributar nevoii de monitorizare medicală. Fără a furniza detalii care nu sunt necesare, am să spun că o dată la 3 luni trebuie să merg într-o unitate medicală (n-am să dau niciun nume, că nu asta contează) pentru a face un control, a primi o reţetă şi uneori a face şi analize, ori alte controale necesare. Ultima astfel de vizită am făcut-o la începutul lunii februarie, când doar se discuta despre ce se întâmplă în China, fără să fim afectaţi de vreo măsură. Sigur, în orice spital există un curs al activităţilor, cu care m-am obişnuit, de-a lungul timpului lucrurile s-au mai îmbunătăţit, s-au organizat mai bine, deşi de regulă de fiecare dată se pierde mult timp. Urmare programării, azi am fost din nou acolo, căci au trecut 3 luni. Mă aşteptam să fie reguli schimbate, să existe o rigoare ridicată, aşa că eram pregătit pentru orice. Eram?

La poarta spitalului îmi apare portarul în faţă, ca şi cum urma să intru la sediul NATO. Mă priveşte în faţă trufaş câteva secunde, apoi pare că cedează şi îmi spune:

-         Să trăiţi!

-         Merg la medic pentru reţetă, zic, dar el nu-mi răspunde nimic şi se dă la o parte. Îmi văd de drum, dau să intru în clădire, când apare alt „stâlp” al securităţii, cu mască şi banderolă pe mână.

-         - Aţi făcut triajul? mă întreabă.

-         -Nu, ce-i asta? întreb mirat.

-         Păi acolo, lângă poartă e o baracă, o vedeţi? Mergeţi acolo, să vă ia temperatura şi să vă completeze o fişă. Fără aia nu puteţi merge la doctor!

-          OK, zic buimac şi mă îndrept spre baracă, încercând să mă strecor - fără succes - printre picăturile de ploaie.

Dau să intru în baraca pe care scrie „Triaj”, dar sunt oprit la intrare cu un ton agresiv.

-         Nu vedeţi că e cineva înăuntru? Aşteptaţi!

Mă conformez imediat, fac câţiva paşi înapoi şi aştept cuminte să-mi vină rândul. După o vreme, apare o doamnă în spatele meu, cu o umbrelă. Din gheretă se aude:

-         Doamna cu umbrela, poftiţi!

Nu-mi vine să cred. Ploaia curge, gluga nu mă ajută prea mult. Într-un final, mă invită şi pe mine în baracă.

-         Luaţi loc! îmi spune pe un ton imperativ, arătându-mi un scaun.

-         Mulţumesc, o să stau în picioare, răspund cu glas scăzut.

-         Staţi jos, acolo! insistă asistenta. Aveţi mască? Fără să aştepte răspunsul, spune: luaţi-o pe asta!

-         Dar nu vreau să stau jos, îi spun din nou. Nu sunt obosit. Apoi, apuc masca şi o pun pe faţă.

-         - Să vă iau temperatura, zice foarte preocupată, şi apropie de cap scanerul de temperatură. 35 cu 2! De ce nu vreţi să staţi jos, de ce nu vreţi să cooperaţi? Daţi-mi buletinul!

Îi dau buletinul şi aştept. De la poartă cineva strigă:

-         Sunteţi pe listă?

-         Ce listă? întreb mirat şi speriat. Am vorbit cu doamna doctor la telefon. Nu ştiam că trebuie să mă trec pe vreo listă.

-         - Cum vă numiţi? mă întreabă.

După ce îi spun, mă liniştesc.

-         Sunteţi pe listă – îmi strigă portarul.

Primesc o fişă, primesc înapoi buletinul, apoi sunt lăsat să plec. Intru în spital şi scriu SMS doctorei că am ajuns. Este foarte aglomerat, nici vorbă de distanţă între oameni.  La scurt timp, cineva îmi strigă numele.

-         Actele dumneavoastră!

Îi dau fişa de la triaj şi buletinul. Se întoarce cu un formular de vreo 8 pagini faţă-verso cu tot felul de consimţăminte. Că am fost informat, că sunt de acord să prelucreze datele, că am luat cunoştinţă. Dacă se întâmplă ceva, să se poată spună: ai semnat, noi nu ne asumăm nimic... Formularul l-am completat cu pixul personal, pe perete. Abia pot respira din cauza măştii, ochelarii mi se aburesc. Nu mai văd niciun rând din formular. Hârtiile îmi cad pe jos. La fel şi ochelarii. Nimeni nu mă întreabă de formular. Mă duc eu şi fac semne disperate din pragul uşii. Vine cineva, îmi ia formularul şi îmi cere cardul de sănătate.

-         Mergeţi la recoltare, zice o asistentă.

După ce îmi ia sânge, nu ştiu unde să mă duc. Mă învârt pe hol, nimeni nu mă întreabă nimic. Pe hol trece o asistentă mignonă, îmbrăcată cu pantaloni albi. Atât de albi, încât lasă să se ghicească lenjeria intimă de dedesubt. Bine că se ia doar sânge, nu şi tensiunea. Doamne, unde mi-e capul??

-         De unde iau reţeta? întreb temător o altă asistentă, aflată în preajmă.

-         De la doamna doctor, îmi răspunde cu zâmbetul pe buze, crezând că a făcut o glumă bună.

-         Şi doamna doctor unde e? insist eu, dar nu primesc niciun răspuns.

Am rămas în mijlocul sălii de recoltare şi nu ştiu încotro s-o apuc. O anunţă cineva pe doctoriţă?mă întreb, am voie să intru pe secţie după ea? Mă mai bagă cineva în seamă? După câteva momente parcă suspendate în timp, întreb asistenta care îmi zâmbise ironic:

-         Auziţi, până în februarie, veneam o dată la 3 luni, în felul ăsta eram mai puţin pe drumuri. Acum de ce ne cheamă lunar? Nu suntem mai expuşi aşa? S-au schimbat regulile din cauza epidemiei?

-         Nu ei au schimbat reguile, zice asistenta cu ochii în pământ.

-         Păi nu de medicii de aici, zic, de cine o fi făcut această schimbare. E în dezavantajul nostru! zic uşor nervos

-         Da, dar nu cei de aici au decis, revine asistenta.

Boală veche la noi: contează vinovăţiile, nu să rezolvăm problema... Ies pe hol şi aştept să-mi dea cineva reţeta. După o vreme, primesc reţeta şi fug la farmacie. Ploaia s-a oprit.

La farmacie nu are medicamentul. Sunasem înainte cu câteva zile să rezerv medicamentul la farmacie, primisem asigurarea că îl voi găsi, tocmai să evităm multe drumuri de făcut. Farmacista uitase.

-    Staţi, zice, să sun la altă farmacie, poate au ei, apoi ne fac ei Aviz de însoţire. O sună pe diriginta farmaciei, apoi ea la altă sucursală, apoi diriginta sună înapoi.

-         Aveţi noroc, am găsit la altă sucursală, zice farmacista. Staţi să sun la ei să le spun că mergeţi să vă dea.

După o vreme:

-         Nu răspunde, mai aşteptaţi puţin?

Povestea are un final fericit, totuşi. Undeva, după prânz, apăsat de sunetele sirenelor care urlau pe bulevardul gol, m-am suit într-un Uber şi m-am îndreptat spre casă.

România, ce ţară minunată.