Despre așteptare

Se spune că e bine să ai răbdare. Să ai puterea să aștepți. Să-ţi înfrânezi pornirile, neastâmpărul, să poți să rămâi calm, să te stăpânești, pentru ca la sfârșitul calvarului așteptării îndelungate să poți spune că a meritat.

Mulți oameni sunt, însă, simţicioşi, fluctuanți, unii fug de asumare, de acceptarea vinovăției - atunci când ea există, căutând cu disperare rămânerea în zona lor de confort. Fiecare are propriile repere, şi interese până la urmă, iar din tot peisajul social lipsește cel mai mult empatia. Unora nu le pasă de ceilalți, așa că frământările lor nu contează în raport cu liniștea proprie. De neprețuit! Așa că te lasă să aștepți un răspuns ce te poate ajuta, indiferent dacă e favorabil sau nu. Un răspuns care te poate ajuta să faci o alegere este un capăt de lume. Tăcerea are astfel un chip hidos, este aproape o pedeapsă nemeritată, devine o armă. O unealtă împotriva îndrăznelii naivității, dar şi a propriei neputințe. Dar, cum spuneam, oamenii sunt sensibili. Sunt?

Unii susțin că tăcerea este şi ea, un răspuns... În ce fel - n-am să înțeleg niciodată. Sau, probabil am eu un sistem de valori care astăzi s-a făcut praf. Da, așteptarea care are motive, într-un registru... tehnic, să spunem, este altceva. Nu poți să pretinzi că așteptarea e vinovată, când ai nevoie de un răspuns ce nu poate veni decât la un moment dat din cauza modului de desfășurare a unui proces, din cauze obiective. Dar așteptarea devine o povară, când ea se produce din neasumarea oferirii unui răspuns, din manifestări de lașitate şi incapacitate de gestionare a unei situații. Din perspectiva asta, tăcerea pare să fie lucrul cel mai toxic din lume.

Așteptarea, însă, poate fi şi un potenţiator de senzații bune, atunci când există motive pentru ea şi, mai ales, când finalul e fericit. La urma urmei, lucrurile mari, valoroase se obțin în urma unor procese care ne solicită, iar așteptarea e unul dintre ele. Cu cât mai greu, cu atât mai frumos, nu? Acum răbdarea devine o Regină.

O să mă întrebe cineva unde e Dumnezeu în toată această ecuație. Ei bine, El este acolo, supunându-ne la chinuri, fericiri şi învățăminte, din care aflăm cine sunt oamenii care ne înconjoară, cine suntem noi. Pentru ca din toate astea să învățăm lecții care ne vor ajuta mai târziu.

Dulce seninătate

Unul din cele mai revendicate drepturi în ultimul timp, unul din cele mai reclamate, mai apărate cu sfințenie este dreptul de a greși. Unii se agață cu atâta forță, aproape furibund de această nevoie, încât singura reacție pe care poți să o ai este uimirea. Uimirea şi efectuarea unui pas înapoi, astfel încât demonii să aibă spațiu să dănțuiască nebun, într-o isterie aparent controlată. Dreptul de a abera, de a bate câmpii, de spune prostii legate între ele, este apărat cu un amestec de îndârjire şi candoare, cu o convingere guvernată de orgolii roșii şi câteodată de invidii galbene..., peste care planează o dulce seninătate

Încerc să înțeleg, să accept natura umană. Suntem ființe imperfecte. Căutăm plusurile unora, evităm minusurile altora, nu putem pretinde să fie totul așa cum avem noi nevoie să fie, dar ideal ar fi ca ceea ce putem face bine, să facem. Uneori, jocul ăsta al demonilor trebuie lăsat să se desfășoare, poate e nevoie de unele descărcări periodice, ca să ne purificăm. Asta înțeleg. Ceea ce mă face să fac un pas în spate, însă, este furia, fanatismul cu care este justificată intrarea pe arătură, intoleranța cu care este tratată orice încercare de raportare la coerent şi normal. Pare că sentimentul de vinovăție – oricât de mică sau de puțin importantă - e mai greu de suportat ca o boală incurabilă. Drama este exacerbată, iar o astfel de postură, până la urmă umană transformă pe unii în fiare, în animale care luptă cu sălbăticie să-şi apere teritoriul. Unii spun că în fața acestor comportamente trebuie să cedezi, că n-ai cum să câștigi. Cu toate că miza nu este cine câștigă, miza este ca lucrurile să fie în regulă, indiferent cine, ce asumare trebuie să aibă. Dar mă întreb: e mai important cine țipă mai tare, cine bate din picior sau cine apelează la argument, la luciditate? Se tot spune că valorile s-au inversat, se insistă cu acest tip de abordare, ca şi cum ar trebui ca, nefăcând față unei astfel de presiuni, să acceptăm această nouă realitate. Pare un mecanism de manipulare, de impunere a schimbării percepției cuiva.  Dacă se întâmplă ceva, un derapaj şi tu semnalezi, auzi ceva de genul: n-ai ce să faci, nu vezi că așa se întâmplă lucrurile? Lasă greșeala să se producă, acceptă schimbarea sistemului de referință, schimbă-ţi credințele, încalcă-ţi principiile, renunță la pregătire, la educație, la experiență pentru că... așa se întâmplă lucrurile! N-ai ce să faci! Acceptă!

Cum ar trebui să vedem acest drept revendicat infernal, acela de a greși? Trebuie să depunem armele? Am pierdut? Ne predăm? Intimidarea este mai puternică decât bunul simț?

Pentru mine nu.

Frunza încă verde

Azi dimineață m-am trezit cu ceva lipsă. Mi-am verificat mâinile, visele, lacrima, trupul, credința. Erau toate acolo. M-am uitat împrejur, dar n-am auzit decât o muzică lină, o frunză încă verde plutea la braț cu ultime scurgeri ale răsăritului. Pe tavan era cerul.

Da, îmi lipsea ceva.

Am alergat pe toate culoarele sufletului, ochii au tresărit, gândurile s-au adunat de pe drumuri, iar zâmbetul s-a împletit cu frunza aia încă verde. Nu ploua.

Încă un zâmbet de căutări, încă o disperare murită, încă o căutare...

Într-un târziu am înțeles: inima îmi ieșise din piept şi dansa zburdalnică cu primele adieri de toamnă.

Of, inimă...

O picătură de iad

Am înțeles, în sfârșit, că trăim timpuri în care argumentul nu mai contează. Fiecare are un adevăr pe care-l impune celorlalți, fiecare reclamă dreptul de a greși sau de a se înșela în anumite privințe, fără ca vreodată o dovadă – cât de mare, ce contrazice flagrant propriile-i păreri să-l poată face măcar să se îndoiască...

Am înțeles, în sfârșit, că trebuie să ne ferim de patimi care ard, sau să oferim prilej pentru aceste flăcări, că focul naște foc, că o picătură de iad turnată într-un lac curat ca lacrima poate murdări întreaga întindere de apă, în timp ce o picătură de apă pură turnată într-o baltă de iad nu schimbă nimic.

Am înțeles, în sfârșit, că trebuie să treacă vreo câteva generații pentru ca lucrurile să poată fi privite egal, neimplicat, detașat și – mai ales, corect, așa cum noi acum, putem privi astfel ce s-a întâmplat în al doilea război mondial, de exemplu. Am fost recent la Auschwitz, în Polonia şi am înțeles asta.

Am înțeles, în sfârșit, că lupta cu minciuna, cu fățărnicia, cu ipocrizia, cu lașitatea, cu lăcomia, cu răul poate doar să-ţi alimenteze dorința, instinctul de apărare, gândul că încerci să faci ceva, dar furtuna nu va înceta, iar tot ce trebuie să faci este să închizi bine ferestrele și ușa.

Am înțeles, în sfârșit, că schimbarea sistemului de valori, modificarea grosolană a coordonatelor la care ne raportăm are drept explicație principală nevoia de identitate nouă, diferită de ce a fost în trecut, bazată pe speranța că tot ce este nou va fi perceput ca mai bun, nevoia de afirmare, ambiția de a lăsa o dâră cu orice preț.

Ce nu am înțeles este: de ce?

1 %

Ca fâșii de timp pătrunse, ca un plânset inocent,

Printre zeci de mii de reci şi doar câteva idei,

Alergând cu pași de melc între cruci și Dumnezei

Încearcă să se salveze speranța – într-un procent.

Dintr-o sută de calvare, împroșcări, căderi de sus

Una vrea ca să înfrunte un destin ce pare clar.

Disperarea nu se vinde, ea doar curge în pahar

Lângă o fărâmă care are Cosmosul inclus.

Sufletul ascunde lavă, mintea îți dublează forța.

Credința răpune gândul de cedare şi-ndoială.

Nu-i nevoie de spectacol, defilare sau de fală.

1 la sută - atât. Și se aprinde torța.

Să mori de câteva ori

Fericirea nu înseamnă să zâmbești.

Dacă ţi-ai hrănit sufletul, înseamnă că ai suit pe înălțimi, înseamnă că ai suferit, că ai zăbovit cu inima apăsată. Înseamnă că ai simțit. Dacă ai ajuns în prag de fericire, de bună seamă că pașii ţi-au fost suspendați peste absențe, că ochii au primit arsură, că gândurile au fost slugi ale disperării. Drumul spre tărâmul unde vrei măcar să speri că-l poți privi, dacă nu atinge, cuprinde cădere şi iluzia ridicării, surpare şi speranță, pătrate şi sfere. Dacă ești acolo, înseamnă că ai lăsat ceva în urmă, înseamnă că ai renunțat la poveri. Dar nu renunțarea e importantă ci puterea de a o face.

Curajul. Ai nevoie de curaj, de îndrăzneala de a contrazice uneori şi destinul, pentru că destinul nu e neapărat fratele Credinței, ci aliatul fatalității. De acolo, de pe treapta aceea totul se va vedea la fel, să nu ai iluzii. Dar se va simți altfel, un simt care va domina, al cărui sclav vei dori să fii. Dacă ai ajuns acolo - asta pare să fie ca o misiune îndeplinită, şi chiar dacă alegerile pe care le vei face te vor trimite înapoi, vei avea puterea să revii. Vei avea? Miroase a cer în înălțimi, sufletul dansează cu norii, e o senzație pentru care merită să mori de câteva ori.

Timpul a transpirat, şi tu odată cu el până în locul minunat unde visezi. Cuvintele pot doar să mânjească trăirea. Trebuie să simți. Trebuie să cânți.

Fericirea înseamnă să plângi.

Am depus armele

O dată pe an
Sufletul meu se sinucide.
Timpul
atârnă neglijent pe frânghii în cer,
Lăsând picături,
Ca niște vagi senzații,
Să cheme toate păsările sub pod.

Apa se transformă în piatră.

Valul de sub frunte,
Albul din ochi,
Gândurile vagabonde, padocul cu amintiri
Ce-mi mușcă uneori rănile,
Toate astea
Sunt triunghiuri de gheață, căzând
și lovind cu putere
Frunzele arse din mâini
Ca bucăți de fier ruginit pe sticlă,
Pe sticla mată
Prin care nu mai pot privi înapoi.

Podul se scurge sub apă;
din trei în trei speranțe
câte un pod.

Mă gândesc la păsări,
Că n-au unde să se ducă și atunci vor muri.

... Aștept o clipă în care secundele,
Sau orice altă unitate de măsură
A grației
Să mă ajute să cad,
Să pună zăvor, să rupă treptele.
O dată pe an
Sufletul meu se sinucide,

Azi.

Linia vieții

Atunci când oamenii ma dezamăgesc, ma retrag în gândurile mele, în lumea mea, unde caut alinare, liniște, reculegere, răbdare. Vorbesc cu mine însumi cum as vorbi c-un frate - vorba lui Minulescu, încercând sa ma apăr de ceea ce îmi face rău. Fug. Fug ca sa păstrez toamna, roșul, cercul, mirarea.

Reușesc?

Uneori ma întreb dacă sunt sau nu un om norocos, dar depinde la cine/ce mă raportez, cu ce/cine mă compar. Când eram mic cineva mi-a spus ca, uitându-se în palma mea la linia vieții, vede cum, la un moment dat linia se întrerupe... Pentru ca apoi, linia sa se reia din apropiere și sa continue încă o bucata buna! Adesea reflectez la semnificația acestui lucru. Eu, care sunt un tip rațional, care nu crede în zodii, superstiții și alte asemenea. În funcție de asta reflectez pun în balanță: sunt sau nu norocos? Am trecut de linia aia întreruptă? S-o las mai moale cu așteptările? Cât cinism...

Dar acolo, în lumea mea nu poate nimeni intra. Acolo eu fac regulile și nu are acces nimeni din cei care ar putea să mă rănească într-un fel sau altul, direct sau indirect, cu intenție sau fără. Acolo îl întâlnesc pe Dumnezeu, acolo, pe frânghii, în loc de rufe, atârnă speranțe, iar pe culoare sunt hohote de zâmbet. Trebuie sa avem, fiecare din noi, un loc unde sa ne ascundem, unde sa ne putem proteja, unde sa Credem. Acolo trebuie sa fie echilibrul, mângâierea, puterea de a o lua de la capăt, iubirea nemurdărită. Disperarea va hrăni mereu vrăjmașii, va turna plumb în picioare în luptele cu ploile de ignoranţă sau cu răutatea cubică.

Nu știu ce linie a vieții aveți în palmă, dar îndemnul meu de azi este să vă faceți un palat în suflet și nu veți muri niciodată.

Sunt un tip atipic

Sunt un tip atipic, nu respir pe nări

Deranjez percepții, sunt pe un alt fus.

Și îmi plânge ceara de pe lumânări,

Și îmi urcă cerul lângă vise, sus.

Aș uita de iarnă și de întrebări.

Cred c-aș răsări frunze la apus.

Aș minți minciuna căzută pe scări

Dacă aș putea să mă las sedus.

Am să pierd - și-n viață nu sunt rezolvări.

Curaj sau lumină, nici speranțe nu-s.

Iluzii se sparg în mii de plecări

În timp ce m-apropii mai mult de Isus.

Am ajuns vagon prăfuit în gări,

Ca o marfă veche la un preț redus.

Peste vis a vis, peste întâmplări

Sunt un tip atipic.

Sunt ca un intrus.

Direct

Uneori îmi vine o poftă nebună să spun lucrurilor pe nume. Am mai spus, scris, că nu suport minciuna, compromisul, prefăcătoria. Dar adevărul se bagă sub preș sau este coafat doar pentru a fi ceea ce se numește „politically correct”. De ce? Cine are de câștigat din asta?

E multă lașitate în jur. Multe clișee. Ipocrizie - în special. Dar nu e bine să spunem pe față… Iar dacă spun, se interpretează ca… jignire??? Ca ofensă? „Nu mai fi agresiv, atenție la limbaj”, invocă adesea șmecherii şi de cele mai multe ori câștigă. Sau așa pare. E atât de multă sensibilitate în oameni?  Mă pufnește râsul când mă gândesc la asta. Nu mă refer la un soi de sensibilitate intrinsecă, la simțirea artei, la aprecierea frumosului. Nu. Mă refer la pretenția de a nu te murdări cu picăturile de ploaie în timp ce au trecut pe lângă tine sute, mii de mașini care te-au stropit cu noroi.

Sau poate că afișarea acestei false sensibilități are un scop, un interes direct şi concret. Poate că cenzura aplicată sub masca respingerii „jignirilor” are drept rezultat atingerea de către cineva a unei ținte cu ușurință, a unui interes ce altfel, prin sinceritatea ta s-ar îndeplini mai greu sau deloc? Poate e un mijloc de control? Habar n-am. Indiferent care este sursa acestor manipulări, care este motivul, nu e în regulă. Uite, diplomația practică astfel de exerciții de politically correct, dar acolo există întotdeauna un interes politic, economic pentru asta, nu?

Nu mă refer în mica mea pastilă de dimineață la jignirile autentice, la expresiile consacrate în acest sens, despre astea e vorba în primii 7 ani de viață. E vorba de a avea verb, incisivitate, a fi sincer, a pune unora sau altora oglinda în față, mai ales când ei țipă mai tare, când atacă. Cine vrea să trăiască în minciună doar pentru a nu-i supăra pe alții, sau pentru că are un interes, este liber să o facă. Sau pentru că e laș?

Ciudat este că odată, demult, îmi amintesc că am avut o astfel de atitudine în mai multe conjuncturi… Şi unii din jurul meu îmi spuneau că nu e bine ce fac, că e riscant. Însă, după o vreme, când am reușit să ating un punct în acele conjuncturi şi am căpătat ascendent, cei care până atunci mă acuzau, de-acum mă considerau aproape un erou. Doar îndrăznisem!

Orice alegere ai face în viață, are şi avantaje şi dezavantaje. Depinde ce avantaje sunt mai necesare pentru tine în a le obține şi ce dezavantaje sunt mai puțin importante.

Românii spun: nu se poate şi sătul şi cu punga plină.

Americanii spun: acțiunile au consecințe.

Dar lasă-mă să mi le asum, şi asumă-ţi-le şi tu numai pe ale tale, tu care mă judeci.
Ce alegi?

Scuze că am fost iar direct…

Dimineața

Dimineața îmi place să miroasă în casă a cafea proaspăt râșniță și a ouă prăjite. Undeva, în fundal, e radioul care merge veșnic la volum minim pe etajera de la perete, în sufragerie. Jaluzelele sunt coborâte până la jumătate – atât cât să nu poţi intui dacă afară e înnorat, sau o zi cu soare stă să răsară.

La bucătărie vasele au rămas nespălate de aseară, iar pe masă tronează o sticlă mare de nectar de fructe din care nu bea nimeni. Pe hol e un papuc rătăcit, habar n-am unde e celălalt, iar din cuier atârnă neglijent un fular gri deschis.

Dacă opresc radioul şi mă concentrez puțin, reușesc să aud bătăile ceasurilor din casă, dar nu au același ritm, pare un amalgam de ticăit-uri care luptă să ia întâietatea piuielii fine care îmi pune stăpânire pe urechi uneori. Pe canapea sunt 3 sau 4 pernuțe, toate diferite, care mă îmbie să mă așez şi să sorb din cafeaua cea nouă pe care doar ce-am desfăcut-o azi dimineață. A fost primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am trezit. Şi pe măsuță e dezordine, sunt multe lucruri care aglomerează micul spațiu, așa că reușesc să eliberez cu dificultate un colț unde să așez cana plină ochi. Dintre cărți, din bibliotecă îmi atrage atenția o carte poștală din una din destinațiile vizitate mai demult. E o stradă îngustă, cu clădiri vechi, fotografiată la apus într-o lumină de un ocru incredibil. Zâmbesc.

În casă încă miroase a cafea proaspăt râșniță și a ouă prăjite