Dulce seninătate

Unul din cele mai revendicate drepturi în ultimul timp, unul din cele mai reclamate, mai apărate cu sfințenie este dreptul de a greși. Unii se agață cu atâta forță, aproape furibund de această nevoie, încât singura reacție pe care poți să o ai este uimirea. Uimirea şi efectuarea unui pas înapoi, astfel încât demonii să aibă spațiu să dănțuiască nebun, într-o isterie aparent controlată. Dreptul de a abera, de a bate câmpii, de spune prostii legate între ele, este apărat cu un amestec de îndârjire şi candoare, cu o convingere guvernată de orgolii roșii şi câteodată de invidii galbene..., peste care planează o dulce seninătate

Încerc să înțeleg, să accept natura umană. Suntem ființe imperfecte. Căutăm plusurile unora, evităm minusurile altora, nu putem pretinde să fie totul așa cum avem noi nevoie să fie, dar ideal ar fi ca ceea ce putem face bine, să facem. Uneori, jocul ăsta al demonilor trebuie lăsat să se desfășoare, poate e nevoie de unele descărcări periodice, ca să ne purificăm. Asta înțeleg. Ceea ce mă face să fac un pas în spate, însă, este furia, fanatismul cu care este justificată intrarea pe arătură, intoleranța cu care este tratată orice încercare de raportare la coerent şi normal. Pare că sentimentul de vinovăție – oricât de mică sau de puțin importantă - e mai greu de suportat ca o boală incurabilă. Drama este exacerbată, iar o astfel de postură, până la urmă umană transformă pe unii în fiare, în animale care luptă cu sălbăticie să-şi apere teritoriul. Unii spun că în fața acestor comportamente trebuie să cedezi, că n-ai cum să câștigi. Cu toate că miza nu este cine câștigă, miza este ca lucrurile să fie în regulă, indiferent cine, ce asumare trebuie să aibă. Dar mă întreb: e mai important cine țipă mai tare, cine bate din picior sau cine apelează la argument, la luciditate? Se tot spune că valorile s-au inversat, se insistă cu acest tip de abordare, ca şi cum ar trebui ca, nefăcând față unei astfel de presiuni, să acceptăm această nouă realitate. Pare un mecanism de manipulare, de impunere a schimbării percepției cuiva.  Dacă se întâmplă ceva, un derapaj şi tu semnalezi, auzi ceva de genul: n-ai ce să faci, nu vezi că așa se întâmplă lucrurile? Lasă greșeala să se producă, acceptă schimbarea sistemului de referință, schimbă-ţi credințele, încalcă-ţi principiile, renunță la pregătire, la educație, la experiență pentru că... așa se întâmplă lucrurile! N-ai ce să faci! Acceptă!

Cum ar trebui să vedem acest drept revendicat infernal, acela de a greși? Trebuie să depunem armele? Am pierdut? Ne predăm? Intimidarea este mai puternică decât bunul simț?

Pentru mine nu.