Să mori de câteva ori

Fericirea nu înseamnă să zâmbești.

Dacă ţi-ai hrănit sufletul, înseamnă că ai suit pe înălțimi, înseamnă că ai suferit, că ai zăbovit cu inima apăsată. Înseamnă că ai simțit. Dacă ai ajuns în prag de fericire, de bună seamă că pașii ţi-au fost suspendați peste absențe, că ochii au primit arsură, că gândurile au fost slugi ale disperării. Drumul spre tărâmul unde vrei măcar să speri că-l poți privi, dacă nu atinge, cuprinde cădere şi iluzia ridicării, surpare şi speranță, pătrate şi sfere. Dacă ești acolo, înseamnă că ai lăsat ceva în urmă, înseamnă că ai renunțat la poveri. Dar nu renunțarea e importantă ci puterea de a o face.

Curajul. Ai nevoie de curaj, de îndrăzneala de a contrazice uneori şi destinul, pentru că destinul nu e neapărat fratele Credinței, ci aliatul fatalității. De acolo, de pe treapta aceea totul se va vedea la fel, să nu ai iluzii. Dar se va simți altfel, un simt care va domina, al cărui sclav vei dori să fii. Dacă ai ajuns acolo - asta pare să fie ca o misiune îndeplinită, şi chiar dacă alegerile pe care le vei face te vor trimite înapoi, vei avea puterea să revii. Vei avea? Miroase a cer în înălțimi, sufletul dansează cu norii, e o senzație pentru care merită să mori de câteva ori.

Timpul a transpirat, şi tu odată cu el până în locul minunat unde visezi. Cuvintele pot doar să mânjească trăirea. Trebuie să simți. Trebuie să cânți.

Fericirea înseamnă să plângi.