Mica feerie

              ... Duminica trecută am fost la biserică. Nu mai fusesem de mult şi pur şi simplu mi se făcuse dor de putină liniște. Am aprins lumânări, m-am recules între icoane şi o secundă am închis ochii.

Despre viață se pot spune multe. Minunea că găsirea unei clipe limpezi e mai prețioasă decât un milion în căutarea ei, faptul că un singur zâmbet poate ucide tristețea unui timp, sunt paradoxuri ce au pătruns de mult smalțul existenței. În fiecare zi frunzele plâng, dar noi îi culegem lacrima amară fără să îndrăznim să ne răstim la copaci. Cerul frânge lumina şi o scuipă în picături de dureri, iar noi credem că aşa trebuie să se întâmple ...

Sub tăvălugul negru care ne vorbește despre viată şi gheață deschidem o umbrelă - spartă şi ea pe alocuri - atât cât să simţim vremelnic săgeţile nefirescului şi nevoia căutării dreptăţii, atunci când ea ne umblă în călcâi.

Dincolo de disperări, de lupte, am uitat să visăm. Există atâta farmec în vânt, în amurg, în ochi! Amestecă-te în gemetul ploii, trânteşte-te pe iarbă şi râzi! Ai să vezi, trebuie să înveți să vezi fumul de stele şi strălucirea lui! În fiecare pas e o vrajă, iubiri stau să răbufnească, iar luna îşi vinde misterul visătorilor.

Viaţa, ca o veşnică duminică dimineaţă, ne invită la ea acasă, să gustăm mireasma primului şi ultimului păcat, să învingem apăsarea şi durerile cu muzică! A fi romantic, a scrie versuri, a pluti. A dori, a te bucura, a iubi!

Raze de dor prelungite printre umbre de cai, joc de copil, prima dragoste, galben şi mov ...

Câteodată îmi iau chitara, rezemată pe un scaun vechi şi ciupesc corzile. Îmi lipesc urechea de lemnul rece, crăpat de vreme şi cânt. Iar atunci nu mai aud nimic.

Decât mica feerie din cutia de rezonanţă.