Nu
mai are nimeni nevoie de mine.
Nici
raza lunii,
Nici
frunza moartă
Sau
bucăţile de amânare căzând.
Pângând,
Încerc
să-mi aşez disperarea pe hartă,
Ca
şi cum aş lega două funii.
Dar
se rup de fiecare dată.
Aştept
ceva
Şi
parcă nu mai vine.
Nu
mai am nevoie de nimeni,
În
afară de Dumnezeu.
Şi
nu mai are nimeni nevoie de mine.
Nici
măcar eu.
Unii se
întorc în trecut să-şi aline răni mai vechi.
Doar că
Alergarea
înapoi poate răni mai mult.
Cerul nu se
întoarce odată cu noi,
E ca şi cum
ar ploua spre cer.
Călătoriile
în timp
Ard coji din
prezent, transformă timpul în scrum.
Practic,
Dumnezeu ne fumează destinele
Şi lasă scrum
de timp
Pe tâmplele
noastre.
Trăieşti câtă
vreme visezi.
Eu prefer să
mă duc în viitor
Într-un timp
când ţigara încă nu e înfăşurată.
Nu e fumată,
Nu e dorită.
Mă văd
departe,
Călărind
munţi de foc.
Munţi deja
escaladaţi.
Munţi de
nisip.
Munţi de
mlaştină
Şi noroi alb.
Mă văd acolo,
mă simt acolo.
Nu mai am
nevoie de prezent.
Viitorul îmi
hrăneşte prezentul,
Iar trecutul
a murit demult,
Deşi horcăie
Între
rândurile acestea,
Stoarse
dintre vise şi visuri .
Prezentul îmi
consumă toate speranţele
Pe care le
cumpărasem la suprapreţ.
Nu urăsc pe
nimeni
Şi vreau să
cred în munţii aceia, de nisip.
Vreau să merg
acolo
Unde n-am să
ajung niciodată.
Am scos în faţa casei 2 scăunele.
Poate nimic nu ne oboseşte mai mult decât aşteptarea. Truda te îndeamnă să aştepţi, însă şansa e făcută să fie aşteptată. Căutăm răspunsuri la capete de etapă, sau chiar mai des, răsplată care să ne motiveze să continuăm să credem. Întotdeauna există un risc, nimic nu e garantat, nu există reţete. Dar continuarea luptei „în orb” este chiar ea un scop ce ne împlineşte sau ne dă această iluzie. Cât este muncă şi cât este şansă? Ce e mai important?
Poţi munci până la
epuizare şi să nu ai nicio şansă. Poţi munci cât de puţin, iar şansele să-ţi
surâdă. Pare să nu fie drept, dar nu despre dreptate e vorba. Totul se întâmplă
undeva, la alt nivel, la care prea puţini au acces. Nu neapărat sistemul nostru
de coordonate este cel echilibrat. Într-un alt plan, ceea ce ai măsurat nu mai
este la fel. Pare a fi un fel de „haos” organizat de undeva din acel alt nivel,
din acea altă dimensiune.
Nu e nevoie să înţelegem ce se întâmplă şi de ce, e suficient să vrem ceea ce avem de vrut. Uneori căutarea ne furnizează mai multă fericire decât găsirea, pentru că în căutare e mai mult freamăt, emoţie de mai lungă durată şi mai intensă decât în clipa împlinirii. Poate veni împlinirea numai cu muncă? De câtă şansă e nevoie?
Ce este şansa?
Apariţia şansei nu
anulează meritul. Dacă baţi la o uşă suficient de mult şi în suficiente de
multe moduri, şansa înseamnă ca uşa să se între-deschidă. Apoi, să stea aşa o
vreme şi după aceea să se deschidă complet sau să se închidă la loc.
Nu ne putem minţi, nu ne putem preface. Suntem cine suntem, în orice haine ne-am îmbrăca. De undeva, de la alt nivel, suntem noi, în diferite culori şi nuanţe. Pur şi simplu. Undeva, cineva râde noi.
Am scos în faţa
casei 2 scăunele. Pe unul din ele s-a aşezat „şansa”, ce a repornit speranţa.
Pe celălalt se aşezase Dumnezeu.
