La frizerie

 

Ieri am fost să mă tund. De câţiva ani merg la nea Sorin – un om blând de vreo 70 ani care s-a obişnuit cu mine. Dar şi eu cu el... Prima dată când am mers a observat că am unele probleme locale şi mi-a propus să îmi dau cu 2 creme, că şi el a avut la fel, iar cremele i le-a dat o doamnă doctor dermatolog. Am acceptat ajutorul, am cumpărat cremele indicate de nea Sorin şi după câteva săptămâni, când am mers din nou, totul era ameliorat. V-aţi dat cu ce v-am spus? m-a întrebat zâmbind. Da..., am spus cu jumătate de gură. Cum e? Eeeei, e altceva! Mă bucur că aţi ascultat! Cum să vă tund azi?

 

Nea Sorin e un monument de căldură sufletească, de bunătate şi calm. Este atât de meticulos, atent când taie fiecare fir de păr! Şi – pe unde aţi mai fost? m-a întrebat ieri, ştiind că tot umblu ca ghid. Fără să aştepte un răspuns a continuat: duminică plec la copii, în Anglia! Super! Am exclamat eu. Cât stai nea Sorine? Păi până pe 9 sau 10, copii ştie, că ei mi-au luat bilete. Bravo, nea Sorine, ce-ţi pasă... Am fost şi eu cu turişti acolo, zic, acum câteva săptămâni. Domne, nu prea vezi englezi la Londra, mai mult imigranţi. Daaaa! confirmă el. Dar la ei este civilizaţie. Care bă? Intervine un alt frizer. Păi...  – şi de aici a început o avalanşă de comentarii, care mai de care mai "răutăcioase” şi ironice. Vei ce bagabonţi e ăştia, domnu Tudor? mă întreabă zâmbind şi mulţumit că a fost în centrul atenţiei. Ştii cum te am în telefon? Tudor Gheorghe, că semeni cu cântăreţul! Apoi scoate din sertar telefonul şi-mi arată. Aşa e! Hai, nea Sorine, că mă grăbesc, îi spun ca să-l necăjesc un pic.

 

Uneori nu îl găsesc la „atelier” şi fac cale întoarsă. Nu accept să mă dau pe mâna şi pe sufletul altuia. Aaaa, mi-a spus odată. Am mulţi clienţi care nu se tunde decât la mine! Îmi vine să-l îmbrăţiţez pe acest om, pe care nu ştiu cu ce să-l asimilez: cu tata, de care mi-e aşa de dor, cu un frate sau cu un prieten. Ieri, la plecare aproape că nu voia să ia banii. Să vii după 9 ianuarie! mi-a spus. E în regulă, nea Sorine, cam la începutul lui februarie cred că vin. Dau să plec. Deodată îl văd cum se prăbuşeşte emoţional şi transformă zâmbetul într-o privire melancolică. Vă mulţumesc la toţi! îmi spune gâtuit. Voi sunteţi viaţa mea. dacă n-aţi fi voi, n-aş avea nimic...

 

Am zâmbit uşor, stăpânindu-mi emoţia şi am ieşit discret, lăsând dincolo de acea uşă o lume în care abia aştept să mă reîntorc. La mulţi ani, nea Sorine! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a scos în cale oameni ca dumneata, care îmi dau putere să merg înainte, de unde îmi iau speranţa că umanitatea nu s-a pierdut de tot.

 

La mulţi ani tuturor!

Dumnezeu are mereu grijă de noi

 

Motto: „Tot răul spre bine” - Tata

 

M-am întâlnit ieri în oraş cu un... personaj din trecut. L-am privit în ochi de la semi-distanţă, mi-a întors privirea cu un zâmbet nostalgic. Mă recunoscuse? Am retrăit în câteva secunde întâmplarea din trecut, aproape o uitasem...

...............................................................................................................................

 

Acum vreo 20 ani s-a întâmplat. Nu am să scriu nume, denumiri, nu are rost, important este tâlcul. Eram şef de birou în cadrul unui serviciu dintr-o unitate bugetară. Munca cu omul – cea mai grea! Dar îmi mergea bine. Într-o zi mă cheamă la el directorul – omul cu care m-am revăzut în piaţă deunăzi. Îmi zice: „Nu vrei să te muţi la alt birou? Tot şef de birou vei fi, nu pierzi nimic, ba din contra! E un serviciu care abia se înfiinţează.” Mă uit la el nedumirit. Bine, zic, dar aşa cum sunt aici îmi e bine. De ce să merg acolo? „Păi, îţi spun eu că e mai bine aşa”, îmi zice preocupat omul, apoi continuă: „Directorul de acolo mi-a cerut un om competent – aşa, ca tine, şi o să ai şi un mic câştig la salariu!”.

Nu ştiu ce să zic. Prea mi-o cere cu foc. După alte câteva minute de negocieri, explicaţii, rugăminţi, îmi spune: „Domnule, o faci pentru mine, te asigur că nu-ţi va părea rău!” ştiu, teoretic puteam să refuz, dar s-ar fi instalat o atmosferă tensionată permanentă. Aşa că am acceptat. Ce trebuie să fac? am întrebat după o vreme. „Păi în primul rând mergi la personal şi depune o cerere că renunţi la funcţia de şef pe care o ocupi acum. Apoi te duci la directorul de care ţi-am spus, am vorbit eu cu el!” Şi dacă... am întrebat într-o doară. „Orice ar fi, vii la mine, rezolvăm orice. Ai încredere!”

 

După ce am semnat cererea la personal prin care am renunţat la funcţia deţinută, am alergat la directorul cu pricina. După aşteptări, într-un târziu intru. Îi spun cine sunt şi care e scopul prezenţei mele. Se uită la mine cu o privire superioară şi îmi spune: „Auzi, să-i spui lui ăla care te-a trimis să te pună el pe funcţia asta de la mine!” Nu-mi vine să cred. Încerc să-i explic că aşa mi-a spus că au vorbit despre mine. Neagă tot, mă ia peste picior şi aproape că mă dă afară.

Înapoi la directorul meu, căruia îi relatez totul. Râde larg. Răde şi tace parşiv. Eu ce fac acum? Mi-am pierdut şi funcţia, îi spun cu un glas stins. „Ei lasă, că nu rămâi pe afară, nu vezi că se tot fac restructurări? Tu nu rămâi pe dinafară, îţi promit eu!” Am simţit că mi se înmoaie pricioarele. O să văd eu ce o să fac. Un coleg care mi-a ascultat păţania mi-a spus atunci: Stai liniştit, astea sunt metodele... nu aud prima dată de astfel de lucruri.

A doua zi la birou aud zvonuri despre o colegă care va fi pusă pe funcţia mea. Ai auzit? Mă întreabă un coleg. Ce să aud?... Câteva zile nu am fost om. La o săptămână am primit un telefon şi am acceptat o propunere pe care în mod normal nu aş fi acceptat-o, pentru că presupunea schimbări majore, pe care nu mă simţeam pregătit să le fac. Aşa – le-am făcut, şi nu îmi pare rău. Au urmat 11 ani minunaţi, în care am învăţat mai mult decât învăţasem până atunci: despre profesie, despre oameni, despre viaţă.

...............................................................................................................................

 

De aceea, ieri când l-am revăzut în treacăt şi i-am văzut zâmbetul nostalgic (oare îţi mai aminteşte de mine?), m-am întrebat dacă zâmbetul meu este unul amar, sau ar trebui să-i mulţumesc.

Accept să mor

 

Mai bine aş muri în astă noapte,

Ucide-ţi-mă, gândurile mele!

Ai spus că moartea mea ascunde șoapte

Ce urlă între carne şi piele.

 

Ai spus că aş salva destine

Cu moartea mea uşor convenientă,

Şi-ar injecta cu toţi curaj în vine

Visată – gravă, viaţa inocentă.

 

Eu – salvator de vieţi întâmplător

Cu moartea mea cerută dintr-odată

Accept să mor şi nu vreau nicio plată

Decât un sfert de plânset şi de zbor.

 

Ai spus că un infarct ar rezolva

Viețile din jur să fie roz.

Un alb pătat doar scris pe mucava

Dar murdărit de sus-ul din alcov.

 

Nu mă predau –şi ştiu - la niciun for!

Spre disperarea așteptării tale.

Nu mă predau şi nu vreau ca să mor

Din contră, o să inventez petale!

O poveste adevărată

 

Eram student!

 

Doamne, ce vremuri! Nu-mi dau seama nici acum care e perioada mai plină de farmec, de încărcătură: anii de liceu, sau studenţia? Hm!

Cel mai greu era de gestionat relaţia cu ai mei. Cu colegii, cu prietenii, erau nişte vremuri absolut magice. Sau mi se pare mie acum că a fost aşa. Tot ce provine din tinereţe pare – sau chiar este magic, nu? Într-o perioadă încărcată de examene cum am avut în acel început de septembrie - pentru că toamna e timpul restanţelor, ei bine atunci se petrece o întâmplare, un „fapt” care venea, în fond, din substanţa mea, din felul meu de a fi. Aşadar, restanţă – chiar nu mai ştiu la ce materie. Studiind ingineria, de bună seamă că era pe la geometrie descriptivă sau la topografie, chiar nu mai ştiu. Ai mei programaseră o ieşire, un sejur pe la munte, undeva la Căciulata, cred. Restanţa mea pica într-una din zilele când ei erau acolo deja. „Să ne spui ce ai făcut! O să te sunăm!” mi-au spus când au plecat, ridicând din sprâncene..

Eram tânăr. Făceam parte dintr-un TIMP. Un timp acum expirat. Dar un timp în care am putut să fac ce trebuia să fac. M-am pregătit bine pentru acel examen. Ştiam că după ce luam restanţa, urma să plec, la rândul meu, cu colegii în vacanţă (chiar nu mai ştiu unde!) Motivaţia exista. Aşa că am luat examenul. Cu brio!

Am avut nişte părinţi responsabili, care au avut un cult pentru ideea de familie. Au făcut tot ce au ştiut şi putut ei mai bine pentru ca totul să fie în regulă, ca noi să avem tot ce aveam nevoie. Dar... maică-mea era prea suspicioasă şi manifesta adeseori neîncredere. Erau probabil reminiscenţe din propriul trecut. Ăsta e un fenomen ce a durat foarte mult. Când părinţii m-au sunat şi m-au întrebat dacă am luat restanţa, am zis: „Da, sigur, cu succes!”. A urmat invariabil: „Sigur??? Nu minţi?” La vârsta aceea emoţiile şi trăirea sunt iuţi, aşa că bucuria trecerii examenului s-a transformat într-un sentiment de tristeţe din cauza acestei neîncrederi. După câteva minute de negocieri la telefon, într-un final am închis telefonul furios. Nu era primul episod în care eram suspectat că mint, iar chestia asta mă sâcâia... Telefonul a mai sunat de câteva ori înapoi, dar nu am mai răspuns.

A doua zi de dimineaţă plecam cu colegii. Mi-am petrecut după-amiaza făcându-mi planuri, pregătind plecarea şi căutând puţină odihnă şi linişte după perioada în care avusesem un consum nervos şi stres din cauza temerii de a pierde examenul. Pregătisem plecarea cu colegii de săptămâni bune şi dacă aş fi picat, lucrurile s-ar fi complicat. Învăţasem, e drept, dar din experienţa studenţiei am văzut că adesea nu e de ajuns să înveţi pentru a lua un examen. Adesea emotivitatea sau ghinionul, un context nefavorabil, puteau să influenţeze. Colegii amânaseră plecarea tocmai pentru a mă aştepta, să fiu „curat” şi să ne ştim promovaţi cu toţii în anul următor, unde noi aventuri ne aşteptau. Apoi, puteam să ne bucurăm. Ce ani!

Către seară telefonul a sunat din nou. Eram mai relaxat, deja eram cu mintea pe plecare, aşa că mi-am spus că nimic nu mă mai poate tulbura. Din nou ai mei, care – ce să vezi? – au continuat să mă iscodească dacă ascundeam adevărul sau nu legat de acel examen. Nu cumva am picat şi va trebui să merg la re-examinare? Cum pot să mai plec cu colegii în cazul ăsta?

Pentru mine a fost prea mult. Am decis să dau un răspuns. Am spus: „Credeţi ce vreţi. Nu-mi pasă!” În minte îmi încolţise un plan. Voiam să fac ceva demonstrativ, să pun o tuşă, să-mi exprim atitudinea. Nu mă credeţi? m-am gândit. Ei, mâine când veţi veni acasă mă veţi crede! Aşa că am luat carnetul de student şi l-am deschis la pagina unde era trecută nota. De fiecare dată după examen, mergeam la profesor să treacă nota. Unii colegi nu făceau asta, eu însă insistam de fiecare dată. Planul meu era să atârn în sfori carnetul de lampa din sufragerie, iar carnetul să rămână aşa, suspendat în aer, deschis la pagina cu nota. Când vor intra mâine în casă vor vedea carnetul deschis la pagina respectivă şi se vor convinge că nu am minţit. Nota trecută în carnet era dovada, pentru că era însoţită de semnătură, iar pe atunci, celor ca mine nu le-ar fi trecut vreodată prin cap să falsifice nota în carnet. Niciodată. Nu concepeam aşa ceva!

Întreprinderea s-a dovedit a fi una dificilă. De fiecare dată reuşeam să prind carnetul în sfori, dar nu reuşeam să menţin poziţia în care să rămână deschis la pagina respectivă. Mărturisesc că nu eram, şi nu sunt chiar aşa de îndemânatic. Cred că m-a prins miezul nopţii tot lucrând... Într-un târziu am reuşit! Am lăsat carnetul să plutească aşa, deschis şi m-am culcat, iar a doua zi am zbughit-o.

Când m-am întors după câteva zile ai mei nu m-au întrebat nimic. Îi convinsesem că luasem examenul?

Sub același cer - partea a II-a

 

De-acum, mă îndrept spre metrou cu un pas legănat, ca de dans, cadenţat. Am primit de undeva un soi de energie, habar nu am de unde, iar acum am căpătat puţină putere. În timp ce mă apropii de gura de metrou adulmec în nări un iz plăcut, un miros de pâine coaptă, care acoperă aerul răcoros al dimineţii. E un amestec de prospeţime ciudată, de albastru şi gri, o combinaţie pe cât de neverosimilă, pe atât de revigorantă. Uneori, ne luăm energie din cele mai absurde situaţii, prezenţe. Cum este şi a mea acum, aici, în aceşti zori de zi. Nu sunt mulţi cei care urcă agale scările din subteran, dar lumina este una rece, neprietenoasă cu ochii mei obosiţi. Şi nu numai ei!

Undeva, jos, la baza scării rulante – Elena, cea care, văzându-mă ar putea spune unde, când, la ce oră şi cum m-a văzut, distrugându-mi lumea pe care o ţin pe tâmple. Cum să-i explic ce caut aici? Nimeni nu ştie că avem probleme acasă, toţi au o o impresie protejată de un zid de care nu a trecut nimeni. Acasă am să găsesc eu un scenariu explicativ pentru acestă noapte - care cred că îmi era necesară! – dar ce fac cu acest „pericol”? Mă îndepărtez încet de scări, merg spre chioşcul unde se vând deja produse calde de patiserie. Poate nu va veni spre mine, poate o va lua în altă direcţie. Însă Elena vine chiar spre acea tarabă. Mă refugiez discret, ca o pisică, mă adăpostesc în apropiere, la chioşcul de ziare care (încă) funcţionează pentru integrame, rebus şi mici fiţuici de scandal. Însă cursa continuă, am ghinion. Vine şi spre toneta de ziare, parcă mă urmăreşte. Dar nu, nu cred că m-a reperat. E... doar o întâmplare. În disperare de cauză, mă întorc cu spatele şi o iau pe stradă în jos, pe lângă gardul mare de fier, ce mărgineşte Parcul. Pasul ei se accelerează şi am senzaţia stupidă că vine din ce în ce mai aproape de mine. M-a văzut?

La câţiva zeci de metri un autocar, la intersecţia cu drumul principal. Un domn stă la baza scării maşinii şi se agită. Se uită în continuu la ceas şi schimbă propoziţii scurte cu şoferul prin uşa deschisă. După autocar – strada se deschide liberă, iar dacă merg înainte, sigur Elena mă va recunoaşte la un moment dat după statură, după mers. Sunt disperat. Tipul de la uşa autocarului este robust, poartă nişte blugi negri (par noi), pantofi sport de culoare închisă şi un tricou orange, pe care scrie ceva, dar nu disting. La gât îi atârnă rebel, un ecuson şi are un clipboard sub braţul stâng. Cu mâna dreaptă gesticulează, ţinând un pix între degete. Probabil este ghidul vreunei excursii ce stă să plece. Este singura mea salvare. Am să intru în vorbă cu el, astfel încât Elena să treacă mai departe.

-         Bună ziua! mă adresez timid

-           Bună... dimineaţa! îmi răspunde radios. Vă aşteptam! Haideţi, suntem în întârziere! Poftiţi!

Elena se apropie vertiginos şi risc să fiu recunoscut. Aşa că mă sui degrabă în autocar să scap. Elena trece în trombă pe lângă maşină, în timp ce o rumoare generală se porneşte în autocar...

-         Ce faci, domnule, stăm cu toţii să te aşteptăm? Îţi baţi joc de noi?

-           Alo, dacă noi ne-am putut trezi de dimineaţă, dumneata de ce nu ai putut să ajungi la timp? Noi am putut!

-           - Vă rog să vă aşezaţi, acolo e locul dumneavoastră, mi se adresează cu o voce calmă şi caldă ghidul. Liniştiţi-vă, mergem să ne simţim bine, în excursie!

-           Să-şi ceară scuze! strigă cineva din spate.

-           La microfon! completează o doamnă din faţă, care apoi îşi lasă privirea în jos.

Autocarul s-a pus în mişcare. Unde am nimerit? Unde merg? Ghidul începe o tiradă, o revărsare de vorbe spuse cu entuziasm şi pasiune, urmată de un ropot de aplauze. Apoi, se duce printre turişti şi vorbeşte cu ei. Toată tensiunea cauzată de „întârzierea” mea se anulase, iar acum în autocar se instalase o atmosferă caldă, prietenoasă, dar care pe mine, care nu dormisem, mă chema la somn.

Revăd ultimile ore: ce a fost, ce e cu mine? Unde merg? Muzica din difuzoare, zâmbetul oamenilor, toate mă îndeamnă la viaţă, dar undeva, la nivelul raţiunii mă întreb dacă sunt sau nu în realitate. Sunt. Şi trebuie să gestionez această realitate. Nu ştiu cum să ies din situaţia asta. Ghidul îndrugă ceva despre reguli, dă turiştilor nişte formulare... iar eu am mintea în altă parte. Unde dracului mergem?

OK, trebuie să-i spun ghidului că este o greşeală, dar nu am puterea, nu am curajul. Între timp, o doamnă mai în vârstă care stă pe aceeaşi linie de scaun cu mine mă priveşte şi îmi zâmbeşte. Dacă ar şi ce e cu mine...

-         Mă scuzaţi că îndrăznesc... Nu e treaba mea, dar aş vrea să vă întreb ceva.

-           Păi dacă nu e treaba dumneavoastră, nu mă întrebaţi! i-o retez eu aproape nepoliticos.

-           Mă scuzaţi!... se retrage doamna în turnul ei de fildeş.

Slavă Domnului că am evitat să dau explicaţii... Autocarul se îndreaptă către ieşirea din Bucureşti, încep să mă obişnuiesc cu noua realitate. Cât o fi ceasul? Străzile sunt destul de pustii. Mă las cufundat în fotoliul confortabil şi mă fură somnul. Cât am dormit? După un timp, mă trezesc buimac. Mintea mi se limpezeşte rapid, îmi amintesc brusc unde sunt şi cum am ajuns aici. Nu e chiar rea situaţia în care sunt, dar la un moment dat adevărul va ieşi la iveală, şi voi fi întrebat ce caut în acest autocar. Trebuie să găsesc o soluţie, să ies din situaţia asta. Sunt relaxat şi încordat în acelaşi timp.

Acum, când m-am trezit e linişte peste tot în jurul meu. Nimeni nu mai spune nimic în autocar, nici ghidul. Deodată, o tânără se aşează lângă mine, pe banchetă. Zâmbeşte sincer. Tace o vreme şi, sincer să fiu, nu îmi displace compania şi îndrăzneala ei.

-           Mi-a plăcut cum i-ai tras-o babei ăleia, îmi spune chicotind. Eşti eroul meu, pe bune! Super!

Mă ia la per tu direct...Nu, nu mă deranjează, chiar îmi dă senzaţia că întineresc. Este o tipă mignionă, are părul roşcat, este slăbuţă, atletică, dar oarecum sexy... Poartă o bluză violet şi blugi albaştri, strânşi pe trup. Dar ceea ce observ: este o fată, o femeie cu trăsături frumoase, o tipă drăguţă, la care observ cu uşurinţă contrastul dintre statură şi proeminenţa sânilor, ce stă să spargă bluza.

Hi, hi! râde apoi, ca o concluzie, dar şi ca o întrebare către mine.

-           Da... îi ofer eu satisfacţie, aşa este, nu mi s-a părut în regulă abordarea doamnei... Mulţumesc de susţinere!...

-           Cristina! Cristina mă cheamă!

-           Da..., eu sunt...

Nu termin fraza în care voiam să mă prezint. Ghidul apare fulgerător pe culoar, are telefonul mobil în mână, se pare că vorbise cu cineva la telefon. Probabil cu cel al cărui loc îl luasem în excursie. Cristina se ridică de pe loc la îndemnul ghidului, apoi acesta se aşează lângă mine.

-         Domnule, de ce v-aţi urcat în autocar? V-aţi înscris în excursie?

-         Nuuuu, îi răspund cu un glas stins. Povestea mea e una complicată.

-           Mă uit în ochii dumneavoastră şi văd asta! Vreţi să îmi povestiţi? mă întreabă ghidul cu un surâs în colţul gurii.

-           Păi... încerc eu să silabisesc.

-           Însă nu este timp pentru asta! În curând urmează prima oprire. Am vorbit la telefon cu turistul întârziat, va sosi la punctul nostru de oprire, adus cu alt autocar, care are aceeaşi pauză aici. Dumneata va trebui să ne părăseşti, sau să mergi mai departe cu noi, dar să achiţi excursia. Ce zici?

-           Unde ajunge excursia? am întrebat dezinteresat

-           ... Iar înapoi la Bucureşti te poţi întoarce cu curse de linie, cu microbuze.

............................................................................................................................

         Bun, acum îmi revin în memorie tare din ultimile aproape 24 ore. Sunt din nou înapoi, în Bucureşti, este ora după-amiezii şi mă întreb ce s-a întâmplat. Episodul din seara trecută, cel încheiat cu uşa trântită nu-mi dă pace. De acolo a început plecarea mea. Trebuie să ajung acasă. Apelativul de „tataie” folosit de ... nu ştiu cum să o numesc m-a deranjat cel mai mult. A fost ca o invocare a unei stări de inferioritate în care m-aş afla. Deci eu eram vinovat de vârsta pe care o aveam. Ca şi cum la vârstele înaintate nu am ajunge toţi! Să râzi de o situaţie în care tu însuţi vei ajunge... E dincolo de percepţia mea. Vârsta e o culpă?

         Imediat după coborâre, ghidul mi-a arătat microbuzul ce mergea la Bucureşti. Am urcat greu, alene, m-am aşezat undeva, în spate şi am făcut imediat diferenţa între confortul şi atmosfera unei călătorii turistice şi această... călătorie forţată. Timpul a trecut foarte greu, aproape că îmi pierdusem răbdarea. Oboseala se adunase, dar ceva se petrecuse în mintea mea. Mă simţeam ca după o noapte de revelion în care petrecusem de zile mari, iar acum am băut o cafea tare să îmi revin. Senzaţia aceea de inundare a creierului cu cofeină, o adrenalină latentă, asta simţeam până în vârful degetelor. Sunt la limita dintre minus infinit şi plus infinit.

         Spre casă, deşi nu sunt aşa aproape, am preferat să merg pe jos. Povestea se apropie de final, aşa că vă întrebaţi ce s-a întâmplat acasă? Ce ceartă a fost cu o zi înainte? Cum am să explic lipsa? Ce a urmat? Dar... nimic nu trebuie explicat. E de ajuns că mini-aventura mea din ultima zi schimbase ceva din felul în care vedeam lucrurile. Ca un zid care îmi era ridicat până la ochi, iar acum cineva/ceva îl coborâse. O călătorie către noi înşine este ceea ce ne poate deschide orizonturile. Rămânerea în zona de confort este toxică, ea va alimenta disperararea care va veni în ziua când nu mai putem face nimic.. Înainte să schimb ceva în jur, trebuie să mă văd, să ard. Ca o chimie care ne ajută să intrăm alte dimensiuni sufleteşti. Cerul este mereu acelaşi, dar noi putem fi alţii – cei care să luptăm cu noi. Sub acelaşi cer inima noastră poate alerga de la minus la plus infinit.  

...Acasă, când am ajuns, in bucătărie, alături de soţie era..,. Elena.

-         Bună, Elena!

Sub acelaşi cer - partea I

 

Episodul s-a încheiat cu uşa trântită. Cobor treptele meticulos, atent să nu sfarm lumea – deja frântă din jurul meu. E o toamnă timpurie la sfârşit de august, vremea invită la plimbare, doar că demonii încă dansează nestingheriţi pe alei. Grăbesc pasul. Frânturi din discuţiile anterioare revin, dar se risipesc rapid în întunericul de smoală care apasă din cer. Ies la bulevard, mă aşez pe prima bancă pe care o întâlnesc şi aştept. Ce aştept?

Arar, câte o maşină trece şi mă face să tresar, să ridic bărbia din piept. Aş fuma o ţigară, dar mi-e teamă să mă apuc din nou... Mă ridic alene şi merg – parcă împins de o forţă nevăzută. Sunt în derivă? Am control asupra mea? Merg, merg, merg. Ajung pe cheile râului şi mă rezem o clipă de balustradă studiind apa. Câteva minute trec privind în gol. Cursul apei îmi dă un anumit echilibru. Apa mă cheamă să merg împreună cu ea. Merg braţ la braţ cu susurul, cu foşnetul fin ce mângâie auzul. Deodată pare că nu mai sunt singur. Cu toate astea, mă încearcă un sentiment de inutilizare, de zadar, de sfârşit. Am senzaţia că mă prăbuşesc în gol, dar mersul acesta, în pas vioi mă ţine să nu păţesc ceva rău. La un moment dat, mă opresc brusc, mă aplec şi vomit. Vărs, dar realizez că nu mâncasem nimic toată ziua ce tocmai se încheiase. E o eliberare a încordării din mine, aproape o „exorcizare”. Undeva, mai în faţă, aproape de intersecţie văd o bancă unde mai stă cineva.

-         Îmi permiteţi să...?

Tânărul s-a ridicat brusc şi a plecat. Lumea s-a mai animat. La câţiva metri, în intersecţie se joacă lumini care îmi pun atenţia la încercare. Aici noaptea se sparge în câteva locuri. Piaţa pare o insulă de lumini în noapte. Undeva, la colţul intersecţiei, în stânga, 2 taxiuri. Unde să merg cu taxiul la ora asta? Am bani la mine? Deodată mă invadează o cumplită sete, aş bea ceva, pare că sunt complet deshidratat. Din cauza asta sunt uşor agitat, instinctul e stăpân peste raţiune. Vis a vis văd un autobuz de noapte oprit în staţie. Traversez în grabă şi urc pe la uşa şoferului. Undeva, pe bordul lui, aproape de uşă văd o sticlă mică de apă. O înfaşc cu repeziciune şi o pun la gură. Şoferul mă vede dar nu-mi zice nimic. Poate îşi imaginează că sunt vreunul care s-a trezit din beţie iar acum, deshidratat, are nevoie de apă. Uşile se închid şi autobuzul se pune uşor în mişcare.

-                    Vă rog să luaţi loc, domnule! îmi spune şoferul cu un ton aflat între fermitate şi amuzament.

Mă aşez pe scaun şi încerc să mă liniştesc. În autobuz mai sunt vreo 3 călători cu bagaje. Este tânărul care s-a speriat de mine adineauri, pe bancă, şi - undeva în spate sunt doi tineri, la 30-35 ani, nu-mi dau seama, au bagaje, probabil merg la aeroport.  La aeroport? Discută frenetic, cu voce tare, el îi vorbeşte cu entuziasm şi cu gesturi largi. Tipa savurează fiecare cuvânt al lui, spune câte un „Da” din când în când. Autobuzul se opreşte semafor în plină intersecţie luminată şi am un prim moment de luciditate. Mă uit în jur, privesc pe fereastră încercând să am o clipă de raţiune şi judecată. Reuşesc în bună măsură, dar mă simt imobilizat. Pur şi simplu sunt fixat în timp. Aţipesc.

Mă trezeşte o doamnă, zgâlţâindu-mă. Este o doamnă elegantă, cu o eşarfă galben auriu în jurul gâtului. Pare machiată... (ce caută un astfel de personaj singură, în toiul nopţii?). Mă trezesc brusc, sunt bulversat, nu înţeleg ce caut, unde sunt.

-                    Hai, nene, că ne apropiem de „Sosiri” Aici mergi? Aştepţi pe cineva să vină sau pleci undeva? Nu s-ar zice la cum arăţi, dragule, şi nu ai nici bagaje! Sau lucrezi la aeroport? Tu nu cumva ai băut cam mult?

Văd aeroportul în zare, îl recunosc. Cum am ajuns aici? Ce caut aici? Maşina e pe jumătate plină. Mă dezmeticesc încet, dar nu răspund nimic femeii. Autobuzul opreşte în staţie, dar starea de imobilitate este reală. Dau să cobor, dar uşile se închid în faţa mea. Rămân acolo, pironit. Unii din pasageri îşi dau ghionturi. „Cât o fi băut, frate? Pffff!” Îmi dau seama că am o apariţie dezordonată, neglijentă. Încerc să mă aranjez puţin, să salvez aparenţele. La următoarea staţie cobor, deja sunt lucid. Uşile se deschid şi deodată parcă s-a făcut ziuă, judecând după lumini şi freamătul din jur. Cobor.

..................................................................................................................................

         Terminalul „Plecări”, la aeroport. E o forfotă de nedescris. Mă uit la ceas: e ora 1 şi 12 minute. OK, îmi zic, trebuie să îmi pun ordine în gândire, în gesturi, în comportament. Deschid uşa, intru în mulţime. E un întreg univers aici: oameni cu bagaje, tot mergând încoace şi încolo. Zgomot de fundal, agitaţie. Lumini, zâmbete, disperări şi fericiri pe feţele oamenilor... Mă aşez într-un colţ şi privesc spectacolul: un amestec de emoţii concentrate, despărţiri, speranţe, suferinţă şi bucurie la un loc. E o lume. Aproape o lume aparte, paralelă cu lumea de afară, înconjurătoare. Este o vibraţie specială, un tremur, o lungime de undă diferită de cea de dincolo de uşa ce desparte aeroportul de restul oraşului. În fine, mă ridic şi fac câţiva paşi spre porţile de securitate, unde oamenii se înghesuie. Priviri bănuitoare ale poliţiştilor mă intimidează şi grăbesc pasul, ca şi cum aşa avea undeva de ajuns. Mă opresc la un ghişeu de check in.

-                    Îmi daţi paşaportul? Aveţi bagaj? Mă întreabă tânăra zâmbind. Unde mergeţi?

Deşi apăsătoare această atmosferă grăbită, simt că m-aş putea îndrăgosti de acest parfum de lume. Nu ştiu cum am ajuns aici, dar îmi place. E acel ceva ce te respinge şi te atrage în acelaşi timp, e acea plăcere vinovată. Mă las purtat, mă las plutit de valul aeroportului. În fiecare ungher e o poveste ce-şi trăieşte aici arderea, sunt frânturi de istorie individuală ale fiecărui om ce-şi află trecerea prin aceste locuri.

La porţile de securitate un „el” este afara zonei şi o „ea” e acolo, la coadă să treacă de porţi. Ea pleacă, el rămâne. O vreme sunt încă aproape, se pot atinge, într-o zonă mică, de tangenţă. Privesc amuzat sărutul lor, explozia din privirile fierbinţi. Undeva, în partea opusă cineva plânge, iar chiar în faţa mea un bărbat se descalţă pentru a trece poarta curat. Întorc iar privirea spre îndrăgostiţi: deja s-au depărtat şi îşi fac semne disperate. Of!

Mă întorc încet, agale, intru pe culoarul cu patiserii, cafenele, sandvisuri. Miroase bine. M-am înviorat puţin. Sunt prins în lumea asta pe care am şansa să o observ pe îndelete... Şi tare aş ciuguli ceva. Mă simt „zburat” din lumea reală şi mă declar captiv în acest univers aparte, în această lume paralelă. De câteva minute bune nu mai aud limba română, ci cu totul alte limbi. Doar suntem pe un teritoriu internaţional. Pentru o clipă îmi imaginez ce ar fi să se monteze aici o scenă unde să performeze câteodată muzicieni. I-ar auzi cineva? Chiar dacă nu, muzica ar lega toate astea! Şi din nou privirea bănuitoare a poliţiştilor, jandarmi, ce sunt ei. Am încălcat legea?

E timpul pentru a linişti stomacul, care protestează de minute bune. Ceva cald, oricum. Nu ştiu cum şi de ce am ajuns aici, în această insulă, este, oricum, ceva ce mă salvează din dezastrul emoţional în care am fost până de curând. Este un „vibe” pozitiv în aer. Şi – fără îndoială că este, pentru că e dat de oameni care pleacă în diferite colţuri ale lumii. Iar această plecare e întotdeauna sursa eliberării de gânduri bune, nu-i aşa? Pleacă, zboară, călătoresc, iar a călători este aducător de proaspăt, de aer curat, de nou, de speranţă, de viu. A pleca înseamnă a muri puţin, spunea cineva într-un rondel de adio. Iar eu aş vrea să mor în fiecare zi.

Mă bucur de croissant, de cafea şi ignor preţurile enorme care se practică aici. Fac parte din tot ce e în jurul meu şi iubesc această pată de lume. M-am relaxat puţin, recunosc. Resimt o senzaţie plăcută. Trebuie să mă aşez undeva, unde să nu fiu deranjat, de unde să culeg în voie picături din acest aer, din aceste valuri. E ca o magie.

Din care mă trezesc rapid când sunt legitimat. Nu ştiu ce explicaţie să dau, ce fac aici. Nu am niciun zbor. Am condus pe cineva? Dacă da, aş face bine să mă întorc acasă! Îmi păstrez calmul, luciditatea şi mă mobilizez. Cu gândul sunt la bordul unei aeronave care zboară în ... orient, un orient îndepărtat, aproape de întâlnirea cu vestul, dar cu picioarele pe pământ. Las în urmă acest univers şi mă întorc în staţia de autobuz, respirând aerul de toamnă timpurie ce se vrea insinua printre copaci şi alei. O uşoară senzaţie de oboseală mă acaparează, dar îmi propun să nu mai aţipesc în autobuz.

OK, poate am aşteptat prea mult până a venit, mă înfrigurez puţin, poate sunt prea subţire îmbrăcat, sau poate verişoara toamnă îmi dă unele semne, fapt e că mă cuibăresc bine pe scaun. Mi-a făcut bine mica introspecţie  printre atâtea emoţii călătoare, cred că m-am hrănit şi eu din spiritul ce plutea în aer. A fost ca o terapie. Unde merg? Mă întorc acasă? Răspunsul este NU, habar nu am de ce. Merg înapoi spre centrul oraşului cu inima umplută de „muzica” aeroportului. Dumnezeule... Savurez drumul prin noapte, luminile sunt arare. Aş putea face călătoria asta la infinit, spre niciunde. Cumva, sufletul meu se hrăneşte cu această incertitudine. La capăt de linie se sfârşte vraja. Ce urmează? Mi-e teamă de realitate. Nu e chiar aşa frig, e chiar foarte plăcut. Cât o fi ceasul?

În Piaţa Centrală unde cobor atmosfera pare schimbată. Deodată este mai multă animaţie decât atunci când am plecat. Pare mai luminat, mai însufleţit. Undeva, la câţiva zeci de metri se petrece ceva, o discuţie, o altercaţie, o agitaţie. Sunt mai multe persoane acolo. Negociază ceva, se ceartă, nu-mi dau seama. Mă îndepărtez uşor, dar sigur de acea zonă, nu am nevoie de necazuri. O iau uşor spre centru vechi pe străduţe. Acolo, chiar dacă va fi din nou animaţie, nimănui nu-i pasă de tine. Cred că aş sta undeva, la o masă, de unde să observ. Să observ fără să judec.

Nu e chiar aşa multă lume, cum credeam. Din contră. Şi ceasul – bate spre mijirea zorilor, e drept, dar din câte ştiu, aici nimeni nu doarme niciodată. Într-un colţ doi tineri se sărută la limita vulgarităţii. Se îmbrăţişează în grabă, parcă se tem să nu piardă nicio secundă. Fericiţii! – mă gândesc. Ce viaţă i-o fi aşteptând? Mă opresc la un local mic, aproape pustiu, nu sunt decât trei tipi la o masă în colţ. Asta îmi place aici: nimănui nu-i pasă de nimeni. Merg la bar şi îmi iau un cokteil cu alcool – asta am cerut, atât cât să îmbin minciuna aromei cu efectul sigur dat de vodcă. Un milion de gânduri mi-au năvălit atunci în cap. Ce dracului fac aici?!

Mă uit la cei merg printre terase, la cei ce stau la mese. Pe alee, undeva mai jos, o tipă înfulecă dintr-o felie de pizza. În mâna stângă ţine un pahar de bere. Curios, nu am văzut pe nimeni beat până acum. Ceea ce văd este un univers ca un lagăr de strigăte surde, o lume suspendată între cer şi prăpăstii. Mă fac mic, undeva, în colţul meu şi aştept dezgheţarea clipei. Tipa de mai devreme, cu felia de pizza, vine cu berea în mână, se apropie de masa mea. Se aşează la masă, se apropie suficient cât să-i observ cearcănele, pungile nefireşti la ochii unei fete aşa de tinere.

-         Ai chef de ceva distracţie, tataie?

Mă ridic agale, dau să plec şi las cokteilul băut pe jumătate. În urma mea, fata ia paharul şi îl dă pe gât.

-                    Hm! Nu ai gusturi rele, bunicule! spune, şi trânteşte paharul gol de masă cu putere. Sigur nu vrei să descarci pistolul? Măcar ia-mi şi mie ceva de băut... Sau ai rămas fără gloanţe? Hai, că îţi arăt tâţele, dacă îmi iei un shot, ceva!

Râde. Râde cu o voce tabagică, răguşită. Râde şi tuşeşte, în timp ce mă îndepărtez cu paşi mari. Înapoi în stradă, pe chei. O iau agale în sus, spre pod. Nu trebuia să beau, să mănânc... Aproape de trecerea pe pod mă rezem pe balustradă deasupra apei şi vărs din nou. În timp ce stau atârnat, într-o poziţie în care caut relaxarea, îmi simt mirosul propriei transpiraţii. Ridic capul, mă uit drept înainte, unde zăresc o gură de metrou. Cred că e trecut de 5, oameni vin sau pleacă de la scările ce coboară în subteran. Mai stau câteva minute pe o bancă din apropiere, apoi fac un efort de concentrare şi încerc să-mi adun minţile. Încerc să mă aranjez puţin: hainele, aspectul, părul (atât cât mai e!). Am să merg la metrou, gata, noaptea s-a terminat, am să mă întorc acasă. Bine că sunt întreg, că nu am păţit ceva, că nu am ajuns la poliţie sau la spital.

Şi dacă nu m-aş întoarce?

..................................................................................................................................

         Undeva, dincolo de nori, lumina zorilor se insinuează, anunţând spargerea nopţii. Misterul se va risipi, dar va fi înlocuit de un altul. Fără mister, totul s-ar evapora. Starea de spirit se schimbă, dar sunt sub acelaşi cer. Problema mea este cerul. Ca atunci când ceri îndurare, iar liniştea nu o ai atunci când o primeşti, ci atunci când o ceri. Este ceva în noi mai puternic decât noi. Credinţa ce ne ţine în viaţă.

Concertul (un fel de fabulă)

Se spune că odat` un iepuraş naiv

Mergând prin viaţă-n drumuri şi cărări

Trăindu-şi viaţa între mări şi ţări

S-a rătăcit pe scări

Fără motiv.

 

La umbră şi-a dorit, ori un tufiş

De soare arzător şi ascuţit.

Să îşi ferească suflul obosit

Tot căuta, dar n-a găsit

`Scunziş.

 

A apărut deodată un copac ceresc

Un pom cu umbră din lumină

Spre el s-a dus privirea lină

Spunând cu inima senină:

Sosesc!

 

A mers către copac încet, greoi

Pe drum cu gropi, uşor, puţin,

Înaintând gingaş şi lin.

Când a ajuns deja-i prea plin

Noroi!

 

Deşi la umbră, a strigat protest

Vreau bine fără rău – spunea.

Deşi era acolo tot striga

Vreau numai bine-n viaţa mea.

Contest!

 

Timid, viaţa spune: e-un concert

Cu sunete stridente dintre clape

Cu stele-ndepărtate sau aproape.

Dar el declamă dintre pleoape:

Nu iert!

 

Morala se insinueaz-uşor, ncet:

Ca un refren sculptat în gheaţă

Nu judeca un rău din faţă.

Urcuşul şi căderea sunt în viaţă

La pachet!