La frizerie

 

Ieri am fost să mă tund. De câţiva ani merg la nea Sorin – un om blând de vreo 70 ani care s-a obişnuit cu mine. Dar şi eu cu el... Prima dată când am mers a observat că am unele probleme locale şi mi-a propus să îmi dau cu 2 creme, că şi el a avut la fel, iar cremele i le-a dat o doamnă doctor dermatolog. Am acceptat ajutorul, am cumpărat cremele indicate de nea Sorin şi după câteva săptămâni, când am mers din nou, totul era ameliorat. V-aţi dat cu ce v-am spus? m-a întrebat zâmbind. Da..., am spus cu jumătate de gură. Cum e? Eeeei, e altceva! Mă bucur că aţi ascultat! Cum să vă tund azi?

 

Nea Sorin e un monument de căldură sufletească, de bunătate şi calm. Este atât de meticulos, atent când taie fiecare fir de păr! Şi – pe unde aţi mai fost? m-a întrebat ieri, ştiind că tot umblu ca ghid. Fără să aştepte un răspuns a continuat: duminică plec la copii, în Anglia! Super! Am exclamat eu. Cât stai nea Sorine? Păi până pe 9 sau 10, copii ştie, că ei mi-au luat bilete. Bravo, nea Sorine, ce-ţi pasă... Am fost şi eu cu turişti acolo, zic, acum câteva săptămâni. Domne, nu prea vezi englezi la Londra, mai mult imigranţi. Daaaa! confirmă el. Dar la ei este civilizaţie. Care bă? Intervine un alt frizer. Păi...  – şi de aici a început o avalanşă de comentarii, care mai de care mai "răutăcioase” şi ironice. Vei ce bagabonţi e ăştia, domnu Tudor? mă întreabă zâmbind şi mulţumit că a fost în centrul atenţiei. Ştii cum te am în telefon? Tudor Gheorghe, că semeni cu cântăreţul! Apoi scoate din sertar telefonul şi-mi arată. Aşa e! Hai, nea Sorine, că mă grăbesc, îi spun ca să-l necăjesc un pic.

 

Uneori nu îl găsesc la „atelier” şi fac cale întoarsă. Nu accept să mă dau pe mâna şi pe sufletul altuia. Aaaa, mi-a spus odată. Am mulţi clienţi care nu se tunde decât la mine! Îmi vine să-l îmbrăţiţez pe acest om, pe care nu ştiu cu ce să-l asimilez: cu tata, de care mi-e aşa de dor, cu un frate sau cu un prieten. Ieri, la plecare aproape că nu voia să ia banii. Să vii după 9 ianuarie! mi-a spus. E în regulă, nea Sorine, cam la începutul lui februarie cred că vin. Dau să plec. Deodată îl văd cum se prăbuşeşte emoţional şi transformă zâmbetul într-o privire melancolică. Vă mulţumesc la toţi! îmi spune gâtuit. Voi sunteţi viaţa mea. dacă n-aţi fi voi, n-aş avea nimic...

 

Am zâmbit uşor, stăpânindu-mi emoţia şi am ieşit discret, lăsând dincolo de acea uşă o lume în care abia aştept să mă reîntorc. La mulţi ani, nea Sorine! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a scos în cale oameni ca dumneata, care îmi dau putere să merg înainte, de unde îmi iau speranţa că umanitatea nu s-a pierdut de tot.

 

La mulţi ani tuturor!